ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5767/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 10046/3/2009, la data de 13 martie 2009, reclamanta L.S. a chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin

primar general solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună

obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele

nr. X și Y, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent conform

Legii nr. 107/2001.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că imobilul a cărui restituire se solicită a făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 6 martie 1930.

Potrivit certificatului de moștenitor din 18 iulie 2002, este unica proprietară

a imobilului în litigiu. Acesta a trecut abuziv în proprietatea statului conform

Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 14531 din 27

noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, definitivă și irevocabilă,

s-a constatat că bunul a fost preluat fără titlu.

Prin sentința civilă nr. 981 din 1

iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul Municipiul București să emită dispoziție de restituire prin

echivalent cu propunere de acordare a despăgubirilor bănești potrivit legii speciale,

pentru apartamentele nr. X și Y din imobilul situat în sector 2, București.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea

apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin decizia

nr. 693 din 17 decembrie 2009, a respins calea de atac ca nefondată pentru motivele

ce urmează.

Potrivit deciziei, date în interesul legii,

nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să

evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. și

să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată

cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului

unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se

consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși

Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea

dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor

sale legitime.

Ca urmare, prin raportare la decizia în

interesul legii sus-citate, Curtea a apreciat că nu se poate imputa instanței de

fond faptul că în stabilirea obligației pârâtului de a răspunde notificării ar fi

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 din Legea nr. 107/2001, republicată.

Susținerea apelantului în sensul că termenul

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, este un simplu termen de

recomandare, așa încât depășirea lui nu putea atrage decât obligarea la despăgubiri

a unității deținătoare nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului

de soluționare a notificării rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare

a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (...) unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe (...)".

A admite că termenul de soluționare a notificării

este un termen de recomandare ar însemna să se lase exclusiv la latitudinea unității

deținătoare durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin

atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie afectate grav interesele persoanelor

îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute

de lege.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât termenul de

60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 curge de la data la care au

fost depuse actele doveditoare conform art. 22 din Lege.

Referitor la dispoziția instanței de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent, se arată că reclamanta avea obligația să

dea declarații din care să rezulte dacă ea sau ascendenții ei au beneficiat sau

nu de despăgubiri.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma

criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente

în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Dispozițiile art. 25.1 alin. (4) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, referitoare la prorogarea termenului

de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea

formulată în temeiul acestei legi sunt inaplicabile în cauză față de conținutul

dosarului administrativ din care rezultă că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile

cerute de lege: copie după procesul-verbal emis de Comisia pentru înființarea cărților

funciare în București, de înscrierea a dreptului de proprietate în cartea funciară

privitor la imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 302 m.p.

și construcție, autorizația de construire și sentința civilă nr. 14531 din 27

noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 București prin care a fost admisă

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu același pârât, cu obligarea acestuia de

a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, cele patru contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, certificatul ce atestă

istoricul adreselor poștale ale nemișcătorului, precum și sentința civilă nr.

448 din 5 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, prin care pârâta a fost

obligată să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea.

Recurenta, deși obligată prin hotărâre

judecătorească irevocabilă să soluționeze notificarea, reiterează probleme de drept

intrate în puterea lucrului judecat respectiv constatarea prin sentința civilă

nr. 448 din 5 martie 2008 că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa

notificarea în 60 de zile.

Lipsa declarației referitoare la primirea

ori nu a unor despăgubiri pentru imobilul notificat, nu atrage respingerea acțiunii,

ea putând fi complinită odată cu acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

dispuse de instanță.

Înalta Curte, reținând că motivul de modificare

prevăzut de pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, va respinge

recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

și Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 693A/17.12.2009

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.