ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC C.R. SRL Chișineu Criș, prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială, în

contradictoriu cu pârâtul M.D. a solicitat rezoluțiunea precontractului de

vânzare-cumpărare din data de 15 ianuarie 2005 încheiat între reclamantă, în

calitate de promitent cumpărător beneficiar și pârât în calitate de promitent

vânzător, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor-interese stabilite

conform contractului, de 32.800 euro, motivat de faptul că pârâtul nu și-a

îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare

și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei

ca neîntemeiată și nelegală, motivat de faptul că nu a încheiat niciodată precontractul

de vânzare-cumpărare menționat, acesta nefiind semnat de către pârât, de asemenea

contestă primirea sumelor consemnate în dispozițiile de plată depuse la dosar, arătând

că nu a semnat niciodată de primire pe acestea, considerând atât precontractul,

cât și dispozițiile de plată ca fiind falsuri.

Cum prin acțiunea reconvențională

inițială pârâtul nu a indicat în concret obiectul acesteia, la solicitarea instanței,

la data de 28 mai 2009 pârâtul reclamant reconvențional și-a precizat acțiunea reconvențională,

în sensul că a solicitat restituirea titlurilor de proprietate în forma lor originală

și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu M.T., titluri înmânate reclamantei.

Tribunalul Arad, secția

comercială, prin sentința comercială nr. 529 din 21 martie 2011, a admis acțiunea

comercială formulată de reclamanta SC C.R. SRL Chișineu Criș, a dispus rezoluțiunea

precontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 15 ianuarie 2005

având ca obiect vânzarea-cumpărarea suprafeței totale de 45,17 ha teren arabil situat

în extravilanul localităților Socodor și Pilu. A fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului daune interese convenționale în valoare de 32.800 euro reprezentând

dublul prețului de 16.400 euro plătit pârâtului. A fost respinsă cererea reconvențională

formulată de pârâtul-reclamant reconvențional M.D. și a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 3.996,60 RON cheltuieli de judecată constând în taxele

de timbru și timbrul judiciar.

În argumentarea acestei

sentințe instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit expertizei criminalistice

efectuate, semnăturile de pe cele două dispoziții de plată și de pe precontractul

de vânzare-cumpărare aparțin pârâtului M.D., concluzie la care s-a ajuns științific,

fără niciun fel de dubii.

De asemenea, potrivit

aceluiași raport, nu au fost decelate indicii ale utilizării mai multor instrumente

scripturale în cuprinsul celor două dispoziții de plată analizate și nu există indicii

ale execuției pe etape (momente) diferite ale grafismelor în cuprinsul dispozițiilor

de plată din litigiu.

Analizând probele de la

dosar și acțiunile de față, instanța a constatat că la data de 15 ianuarie 2005

reclamanta a încheiat cu pârâtul precontractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta

se obliga să achiziționeze suprafața de 45,17 ha teren arabil situat în extravilanul

localităților Socodor și Pilu, pârâtul obligându-se să vândă aceste terenuri.

La aceeași dată a fost

achitată pârâtului suma de 15.000 euro cu titlu de avans de către reclamantă, potrivit

dispozițiilor de plată din 15 ianuarie 2005. Ulterior, în baza aceluiași precontract

a mai fost achitată suma de 1.400 euro, potrivit dispoziției de plată din 13 aprilie

2005.

Cu toate acestea, pârâtul,

în calitate de promitent vânzător nu s-a prezentat niciodată pentru a perfecta transferul

de proprietate a vreunei suprafețe de teren către reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare,

deși a fost notificat în acest sens.

Văzând atitudinea pârâtului,

reclamanta l-a invitat la conciliere directă, potrivit art. 720

1

C.

proc. civ. și a formulat o notificare de punere în întârziere, potrivit art. 1079

C. civ.

Prezentându-se la conciliere,

pârâtul nu a recunoscut convenția care face obiectul prezentei acțiuni și a negat

primirea sumelor de bani. Cu toate acestea a recunoscut că a întreprins o serie

de acțiuni privind terenurile care au făcut obiectul precontractului, însă întemeiată

pe baza unei alte convenții pe care nu a prezentat-o reclamantei.

Pârâtul a cerut un termen

pentru a întabula terenurile în vederea perfectării transferului de proprietate.

Deși i s-a menționat că o parte dintre terenuri sunt întabulate și, pentru acestea,

se poate perfecta precontractul de vânzare-cumpărare, nu s-a prezentat pentru finalizarea

operațiunilor de vânzare și încheierea actelor în formă autentică.

Cu privire la toate aspectele

anterelevate, a fost încheiat procesul-verbal de conciliere din data de 18 februarie

2009.

Potrivit precontractului

părților, pârâtul a predat reclamantei și o serie de titluri de proprietate, evidențiate

la finalul convenției parțial, cu nr. de titlu și suprafață, fără a indica și proprietarii.

Prețul total al vânzării

a fost de 26.628 euro, plătibil la cursul B.N.R. din ziua plății, diferența de preț

urmând a fi achitată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică.

Terenurile au fost predate

promitentului-cumpărător numit beneficiar la data semnării precontractului, în stare

bună, cumpărătorul fiind răspunzător de buna îngrijire și cultivare a terenului.

Cumpărătorul s-a obligat

să semneze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică după obținerea titlului

de proprietate, întabularea în cartea funciară a terenului, întabulare pe care s-a

obligat să o efectueze pe cheltuiala sa.

În cazul neîncheierii

contractului în formă autentică, cumpărătorul pierdea avansul plătit, iar vânzătorul

M.D. se obliga să achite cumpărătorului (beneficiarului) dublul valorii prețului

achitat de către acesta.

Cum potrivit art. 969

C. civ., contractul părților este legea părților, iar potrivit art. 970 C. civ.,

convențiile trebuie executate cu bună-credință, bună-credință care nu se mai identifică

din partea pârâtului vânzător care nu a mai recunoscut nici convenția, nici faptul

încasării sumelor de bani, potrivit celor două dispoziții de plată și a convenției,

în timp ce buna-credință a reclamantei-cumpărătoare rezidă chiar din faptul efectuării

repetatelor demersuri pentru finalizarea demersului întreprins, potrivit precontractului

de vânzare-cumpărare, instanța constată că această convenție a devenit imposibil

de realizat, potrivit dispozițiilor art. 1008 C civ. sau potestativă din partea

celui care se obligă, potrivit art. 1010 C. civ.

Cât privește apărarea

pârâtului cu privire la completarea ulterioară a dispozițiilor de plată, instanța

a constatat că, pe de o parte, acest fapt este infirmat de expertiza criminalistică,

astfel cum s-a arătat mai sus, pe de altă parte, sunt incidente dispozițiile

art. 108, alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora „nimănui nu-i este permis să invoce

neregularitatea pricinuită de propriul său fapt”. Ori, semnarea în alb a unui act

de valoarea juridică și fiscală a unei dispoziții de plată înseamnă și asumarea

responsabilității ce rezidă din acest fapt, iar invocarea culpei proprii nu poate

fi primită.

Cu privire la acțiunea

reconvențională, instanța, analizând cu prioritate excepțiile invocate din oficiu,

potrivit dispozițiile art. 137, alin. (1) C. proc. civ., a constatat că pârâtul,

potrivit propriei cereri nu este titularul niciunuia dintre titlurile de proprietate

pretinse și nici nu are nicio împuternicire din partea acestor proprietari pentru

a promova o acțiune de restituire a acestor titluri, astfel că nu a dovedit calitatea

sa procesuală activă, potrivit dispozițiilor art. 41 C. proc. civ. și nici nu a

justificat un interes în condițiile art. 42 C. proc. civ.

Mai mult, procura a cărei

restituire se solicită și contractul de vânzare-cumpărare pentru 0,8 ha încheiat

cu M.T. nu au fost dovedit predate reclamantei potrivit art. 1169 C. civ., din precontractul

de vânzare-cumpărare nerezultând acest fapt.

Apelul declarat de reclamantul

M.D. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, prin decizia civilă nr. 245 din 10 noiembrie 2011, în susținerea

căreia s-a reținut, în esență, că susținerile reclamantei principale cu privire

la veridicitatea încheierii de către pârât a precontractului de vânzare-cumpărare

sunt dovedite. Apelantul nu a oferit instanțelor de judecată nicio cerere în probațiune

de natură a contrazice în totul sau în parte concluziile raportului de expertiză

criminalistică.

S-a constatat că convenția

încheiată cu aceeași reclamantă la data de 23 decembrie 2005, nu înlătură, nu modifică

și novează obligațiile contractuale asumate de către apelant în cadrul precontractului

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 ianuarie 2005.

Prin consecință, reclamanta

principală în temeiul acestui precontract, în special a clauzei prevăzută la

pct. 4 alin. (1) teza I este în drept să solicite rezoluțiunea contractului, condiție

care este reglementată generic de art. 1020 și 1021 C. civ., iar dezdăunarea beneficiarului

cumpărător este concretizată prin aceeași clauză contractuală, în sensul că promitentul

vânzător va fi obligat să restituie beneficiarului dublul valorii prețului achitat

de către acesta din urmă.

S-a mai reținut că beneficiarul

promisiunii a achitat succesiv două sume de bani conform dispozițiilor de plată,

iar apelantul a încasat aceste sume de bani, însă același apelant nu și-a executat

obligația contractuală în sensul încheierii în formă autentică a contractului de

vânzare-cumpărare cu privire la întreaga suprafață de teren.

Instanța de apel a constatat,

în ceea ce privește înscrisul intitulat „Notă” depus ca fiind alăturat convenției

din 23 ianuarie 2005, că este un înscris elaborat și semnat unilateral, numai de

către apelant, motiv pentru care nu poate face dovada faptului pretins de către

acesta și anume obligarea pârâtei reconvenționale la restituirea titlurilor de proprietate

menționate în „Notă”.

Împotriva acestei decizii,

pârâtul M.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. în argumentarea cărora recurentul a susținut, în esență, că atât instanța

de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri care au luat în considerare

numai o probă administrată, raportul de expertiză criminalistică care nu a fost

comunicat părților motiv pentru care nici nu a putut fi analizat și formulat obiecțiuni

la instanța de fond.

Recurentul a mai susținut

că instanța de apel nu a consemnat în scris prezența la dezbateri a lui M.D. are

a răspuns la întrebările formulate de completul de judecată și care și-a exprimat

și poziția față de litigiul existent și totodată instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra cererii formulate în apel cu privire la încheierea instanței de fond din

24 martie 2011 prin care obligă restituirea dispoziției de plată din 23

decembrie 2005.

De asemenea, recurentul

consideră că respingerea tuturor probelor cerute în apel de M.D. a fost o gravă

eroare, deoarece în acest fel i s-a îngrădit dreptul de apărare și posibilitatea

de a dovedi că susținerile scrise existente în actele depuse de reclamantă nu sunt

reale.

În continuarea motivării

recursului, recurentul, făcând referiri la respingerea probelor (contraexpertiza

tehnică judiciară „ca fiind inutilă”, audierea de martori „ca fiind nerelevantă”,

cerere cu privire la efectuarea unor adrese către Centrul Județean A.P.I.A. Arad

că „nu au relevanță”, efectuarea unei expertize contabile, care „excede obiectului

cauzei”) și ce s-ar fi putut dovedi prin aceste probe, a susținut că prin admiterea

acestor probe ar fi adus clarificarea tuturor aspectelor invocate și susținute de

reclamant fiind astfel încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și

art. 4 din Legea nr. 303/2004.

Continuând în același

mod, recurentul a susținut că instanța de fond și ulterior instanța de apel au dat

dovadă de superficialitate în soluționarea litigiului fără să analizeze cu răspundere

și discernământ juridic toate actele depuse și consecința acestora asupra obiectului

și cauzei litigiului dedus judecății.

Pentru aceste motive recurentul

a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate

cu retrimiterea cauzei la instanța de apel pentru administrarea tuturor probelor

cerute și respinse fără drept, admiterea cererii reconvenționale și constatării

că dispoziția de plată din 23 decembrie 2005 a fost returnată reclamantei.

Recursul este nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor

invocate, se constată că deși recurentul a invocat în sprijinul cererii de recurs

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat,

în concret motivele subsumate acestora, astfel încât Înalta Curte nu poate proceda

la verificarea deciziei prin prisma acestor motive.

În cazul de față, motivele

de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de

a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis

în această fază procesuală.

În concluzie, cu referire

la motivele invocate se va reține că recurentul, prin argumentele aduse, a cerut

instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar

să verifice decizia din apel în ce privește motivele de nelegalitate invocate.

Se constată astfel că

singura chestiune de drept ce poate fi analizată de către instanța de recurs vizează

nelegalitatea deciziei sub aspectul încălcării rolului activ al instanței de judecată.

Motivul prevăzut de

art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate

sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului

de recurs indicat, recurentul a criticat decizia recurată prin prisma încălcării

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 4 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată

că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă

a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Textul de lege sus-menționat

consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea procesului, respectiv

să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor care le revin, să stăruie

în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul

de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și să se pronunțe numai asupra

obiectului dedus judecății.

În speță, se constată

că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit

cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect

întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță

cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că

a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în

discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat

principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc

în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform practicalei deciziei

recurate.

Dintr-un

alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are

plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este

suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din

perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs

nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul.

Respingerea cererilor

de contraexpertiză tehnică judiciară, de audierea de martori, de efectuarea unor

adrese către Centrul Județean A.P.I.A. Arad și efectuarea unor expertize contabile

nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței, întrucât instanța, din probatoriile

administrate, și-a format fără dubiu convingerea în aflarea adevărului astfel încât

a considerat că probatoriile solicitate nu sunt relevante în soluționarea cauzei.

În concluzie,

se constată că recurentul reia situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor

administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului,

ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală.

Nici criticile referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004 nu pot fi reținute spre

analiză întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor

legale incidente dând eficiență principiilor contradictorialității și disponibilității

în soluționarea cauzei asigurând un tratament nediscriminatoriu tuturor participanților

la proces.

Față

de aceste considerente este evident că nu se regăsește în criticile formulate nicio

ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru aceste considerente,

potrivit

art. 312

C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de

pârât

ul

M.D.

împotriva deciziei civile

nr. 245 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7

iunie 2012.