ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC C.R. SRL Chișineu Criș, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția comercială, în contradictoriu cu pârâtul M.D. a solicitat rezoluțiunea precontractului de vânzare-cumpărare din data de 15 ianuarie 2005 încheiat între reclamantă, în calitate de promitent cumpărător beneficiar și pârât în calitate de promitent vânzător, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor-interese stabilite conform contractului, de 32.800 euro, motivat de faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și nelegală, motivat de faptul că nu a încheiat niciodată precontractul de vânzare-cumpărare menționat, acesta nefiind semnat de către pârât, de asemenea contestă primirea sumelor consemnate în dispozițiile de plată depuse la dosar, arătând că nu a semnat niciodată de primire pe acestea, considerând atât precontractul, cât și dispozițiile de plată ca fiind falsuri. Cum prin acțiunea reconvențională inițială pârâtul nu a indicat în concret obiectul acesteia, la solicitarea instanței, la data de 28 mai 2009 pârâtul reclamant reconvențional și-a precizat acțiunea reconvențională, în sensul că a solicitat restituirea titlurilor de proprietate în forma lor originală și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu M.T., titluri înmânate reclamantei.

Tribunalul Arad, secția comercială, prin sentința comercială nr. 529 din 21 martie 2011, a admis acțiunea comercială formulată de reclamanta SC C.R. SRL Chișineu Criș, a dispus rezoluțiunea precontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 15 ianuarie 2005 având ca obiect vânzarea-cumpărarea suprafeței totale de 45,17 ha teren arabil situat în extravilanul localităților Socodor și Pilu. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului daune interese convenționale în valoare de 32.800 euro reprezentând dublul prețului de 16.400 euro plătit pârâtului. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional M.D. și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.996,60 RON cheltuieli de judecată constând în taxele de timbru și timbrul judiciar.

În argumentarea acestei sentințe instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit expertizei criminalistice efectuate, semnăturile de pe cele două dispoziții de plată și de pe precontractul de vânzare-cumpărare aparțin pârâtului M.D., concluzie la care s-a ajuns științific, fără niciun fel de dubii. De asemenea, potrivit aceluiași raport, nu au fost decelate indicii ale utilizării mai multor instrumente scripturale în cuprinsul celor două dispoziții de plată analizate și nu există indicii ale execuției pe etape (momente) diferite ale grafismelor în cuprinsul dispozițiilor de plată din litigiu. Analizând probele de la dosar și acțiunile de față, instanța a constatat că la data de 15 ianuarie 2005 reclamanta a încheiat cu pârâtul precontractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta se obliga să achiziționeze suprafața de 45,17 ha teren arabil situat în extravilanul localităților Socodor și Pilu, pârâtul obligându-se să vândă aceste terenuri.

La aceeași dată a fost achitată pârâtului suma de 15.000 euro cu titlu de avans de către reclamantă, potrivit dispozițiilor de plată din 15 ianuarie 2005. Ulterior, în baza aceluiași precontract a mai fost achitată suma de 1.400 euro, potrivit dispoziției de plată din 13 aprilie 2005. Cu toate acestea, pârâtul, în calitate de promitent vânzător nu s-a prezentat niciodată pentru a perfecta transferul de proprietate a vreunei suprafețe de teren către reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, deși a fost notificat în acest sens. Văzând atitudinea pârâtului, reclamanta l-a invitat la conciliere directă, potrivit art. 720 1 C. proc. civ. și a formulat o notificare de punere în întârziere, potrivit art. 1079 C. civ.

Prezentându-se la conciliere, pârâtul nu a recunoscut convenția care face obiectul prezentei acțiuni și a negat primirea sumelor de bani. Cu toate acestea a recunoscut că a întreprins o serie de acțiuni privind terenurile care au făcut obiectul precontractului, însă întemeiată pe baza unei alte convenții pe care nu a prezentat-o reclamantei. Pârâtul a cerut un termen pentru a întabula terenurile în vederea perfectării transferului de proprietate. Deși i s-a menționat că o parte dintre terenuri sunt întabulate și, pentru acestea, se poate perfecta precontractul de vânzare-cumpărare, nu s-a prezentat pentru finalizarea operațiunilor de vânzare și încheierea actelor în formă autentică.

Cu privire la toate aspectele anterelevate, a fost încheiat procesul-verbal de conciliere din data de 18 februarie 2009. Potrivit precontractului părților, pârâtul a predat reclamantei și o serie de titluri de proprietate, evidențiate la finalul convenției parțial, cu nr. de titlu și suprafață, fără a indica și proprietarii. Prețul total al vânzării a fost de 26.628 euro, plătibil la cursul B.N.R. din ziua plății, diferența de preț urmând a fi achitată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Terenurile au fost predate promitentului-cumpărător numit beneficiar la data semnării precontractului, în stare bună, cumpărătorul fiind răspunzător de buna îngrijire și cultivare a terenului.

Cumpărătorul s-a obligat să semneze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică după obținerea titlului de proprietate, întabularea în cartea funciară a terenului, întabulare pe care s-a obligat să o efectueze pe cheltuiala sa. În cazul neîncheierii contractului în formă autentică, cumpărătorul pierdea avansul plătit, iar vânzătorul M.D. se obliga să achite cumpărătorului (beneficiarului) dublul valorii prețului achitat de către acesta.

Cum potrivit art. 969 C. civ., contractul părților este legea părților, iar potrivit art. 970 C. civ., convențiile trebuie executate cu bună-credință, bună-credință care nu se mai identifică din partea pârâtului vânzător care nu a mai recunoscut nici convenția, nici faptul încasării sumelor de bani, potrivit celor două dispoziții de plată și a convenției, în timp ce buna-credință a reclamantei-cumpărătoare rezidă chiar din faptul efectuării repetatelor demersuri pentru finalizarea demersului întreprins, potrivit precontractului de vânzare-cumpărare, instanța constată că această convenție a devenit imposibil de realizat, potrivit dispozițiilor art. 1008 C civ. sau potestativă din partea celui care se obligă, potrivit art. 1010 C. civ.

Cât privește apărarea pârâtului cu privire la completarea ulterioară a dispozițiilor de plată, instanța a constatat că, pe de o parte, acest fapt este infirmat de expertiza criminalistică, astfel cum s-a arătat mai sus, pe de altă parte, sunt incidente dispozițiile art. 108, alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora „nimănui nu-i este permis să invoce neregularitatea pricinuită de propriul său fapt”. Ori, semnarea în alb a unui act de valoarea juridică și fiscală a unei dispoziții de plată înseamnă și asumarea responsabilității ce rezidă din acest fapt, iar invocarea culpei proprii nu poate fi primită. Cu privire la acțiunea reconvențională, instanța, analizând cu prioritate excepțiile invocate din oficiu, potrivit dispozițiile art. 137, alin. (1) C. proc.

civ., a constatat că pârâtul, potrivit propriei cereri nu este titularul niciunuia dintre titlurile de proprietate pretinse și nici nu are nicio împuternicire din partea acestor proprietari pentru a promova o acțiune de restituire a acestor titluri, astfel că nu a dovedit calitatea sa procesuală activă, potrivit dispozițiilor art. 41 C. proc. civ. și nici nu a justificat un interes în condițiile art. 42 C. proc. civ. Mai mult, procura a cărei restituire se solicită și contractul de vânzare-cumpărare pentru 0,8 ha încheiat cu M.T. nu au fost dovedit predate reclamantei potrivit art. 1169 C. civ., din precontractul de vânzare-cumpărare nerezultând acest fapt. Apelul declarat de reclamantul M.D.

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 245 din 10 noiembrie 2011, în susținerea căreia s-a reținut, în esență, că susținerile reclamantei principale cu privire la veridicitatea încheierii de către pârât a precontractului de vânzare-cumpărare sunt dovedite. Apelantul nu a oferit instanțelor de judecată nicio cerere în probațiune de natură a contrazice în totul sau în parte concluziile raportului de expertiză criminalistică.

S-a constatat că convenția încheiată cu aceeași reclamantă la data de 23 decembrie 2005, nu înlătură, nu modifică și novează obligațiile contractuale asumate de către apelant în cadrul precontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 ianuarie 2005. Prin consecință, reclamanta principală în temeiul acestui precontract, în special a clauzei prevăzută la pct. 4 alin. (1) teza I este în drept să solicite rezoluțiunea contractului, condiție care este reglementată generic de art. 1020 și 1021 C. civ., iar dezdăunarea beneficiarului cumpărător este concretizată prin aceeași clauză contractuală, în sensul că promitentul vânzător va fi obligat să restituie beneficiarului dublul valorii prețului achitat de către acesta din urmă.

S-a mai reținut că beneficiarul promisiunii a achitat succesiv două sume de bani conform dispozițiilor de plată, iar apelantul a încasat aceste sume de bani, însă același apelant nu și-a executat obligația contractuală în sensul încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la întreaga suprafață de teren. Instanța de apel a constatat, în ceea ce privește înscrisul intitulat „Notă” depus ca fiind alăturat convenției din 23 ianuarie 2005, că este un înscris elaborat și semnat unilateral, numai de către apelant, motiv pentru care nu poate face dovada faptului pretins de către acesta și anume obligarea pârâtei reconvenționale la restituirea titlurilor de proprietate menționate în „Notă”.

Împotriva acestei decizii, pârâtul M.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora recurentul a susținut, în esență, că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri care au luat în considerare numai o probă administrată, raportul de expertiză criminalistică care nu a fost comunicat părților motiv pentru care nici nu a putut fi analizat și formulat obiecțiuni la instanța de fond. Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu a consemnat în scris prezența la dezbateri a lui M.D.

are a răspuns la întrebările formulate de completul de judecată și care și-a exprimat și poziția față de litigiul existent și totodată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate în apel cu privire la încheierea instanței de fond din 24 martie 2011 prin care obligă restituirea dispoziției de plată din 23 decembrie 2005. De asemenea, recurentul consideră că respingerea tuturor probelor cerute în apel de M.D. a fost o gravă eroare, deoarece în acest fel i s-a îngrădit dreptul de apărare și posibilitatea de a dovedi că susținerile scrise existente în actele depuse de reclamantă nu sunt reale. În continuarea motivării recursului, recurentul, făcând referiri la respingerea probelor (contraexpertiza tehnică judiciară „ca fiind inutilă”, audierea de martori „ca fiind nerelevantă”, cerere cu privire la efectuarea unor adrese către Centrul Județean A.P.I.A.

Arad că „nu au relevanță”, efectuarea unei expertize contabile, care „excede obiectului cauzei”) și ce s-ar fi putut dovedi prin aceste probe, a susținut că prin admiterea acestor probe ar fi adus clarificarea tuturor aspectelor invocate și susținute de reclamant fiind astfel încălcate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 4 din Legea nr. 303/2004. Continuând în același mod, recurentul a susținut că instanța de fond și ulterior instanța de apel au dat dovadă de superficialitate în soluționarea litigiului fără să analizeze cu răspundere și discernământ juridic toate actele depuse și consecința acestora asupra obiectului și cauzei litigiului dedus judecății.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate cu retrimiterea cauzei la instanța de apel pentru administrarea tuturor probelor cerute și respinse fără drept, admiterea cererii reconvenționale și constatării că dispoziția de plată din 23 decembrie 2005 a fost returnată reclamantei. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deși recurentul a invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în concret motivele subsumate acestora, astfel încât Înalta Curte nu poate proceda la verificarea deciziei prin prisma acestor motive.

În cazul de față, motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurentul, prin argumentele aduse, a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește motivele de nelegalitate invocate. Se constată astfel că singura chestiune de drept ce poate fi analizată de către instanța de recurs vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul încălcării rolului activ al instanței de judecată. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurentul a criticat decizia recurată prin prisma încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 4 din Legea nr. 303/2004. Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Textul de lege sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății. În speță, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența părților, susținerile au fost consemnate conform practicalei deciziei recurate. Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul.

Respingerea cererilor de contraexpertiză tehnică judiciară, de audierea de martori, de efectuarea unor adrese către Centrul Județean A.P.I.A. Arad și efectuarea unor expertize contabile nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței, întrucât instanța, din probatoriile administrate, și-a format fără dubiu convingerea în aflarea adevărului astfel încât a considerat că probatoriile solicitate nu sunt relevante în soluționarea cauzei. În concluzie, se constată că recurentul reia situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală.

Nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004 nu pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale incidente dând eficiență principiilor contradictorialității și disponibilității în soluționarea cauzei asigurând un tratament nediscriminatoriu tuturor participanților la proces. Față de aceste considerente este evident că nu se regăsește în criticile formulate nicio ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru aceste considerente, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârât ul M.D. împotriva deciziei civile nr. 245 din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.