Decizia nr. 3176/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 7715/2010 a Tribunalului București

În mod greșit, instanța de apel a menținut soluția care a stabilit competența instanțelor române de a soluționa cauza, în defavoarea celor germane, prin interpretarea greșită a Convenției de la Roma, a Regulamentelor Roma I și II, a art. 77 și 78 din Legea nr. 105/1992, precum și a hotărârii C.J.C.E. în cauza C-133/2008. Astfel, recurenta arată că normele conflictuale aplicabile în cauză nu sunt cele din Legea nr. 105/1992, ci acelea cuprinse în Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, direct aplicabilă în România începând din 30 decembrie 2007. Potrivit art. 4 par. 1 din Convenție, în lipsa alegerii de către părți a sistemului de drept aplicabil, contractul este supus legii statului cu care prezintă cele mai puternice legături. Art. 4 par.2 introduce prezumția potrivit căreia statul cu care contractul prezintă cele mai strânse legături este acela în care debitorul prestației caracteristice, persoană juridică, își avea sediul central la momentul încheierii contractului. Întrucât în speță este vorba despre un contract de antrepriză, în care prestația caracteristică aparține antreprenorului, deci reclamantei, rezultă că aplicabilă, potrivit celor de mai sus, este legea germană. Se mai arată că, deși această prezumție are caracter relativ, ea nu poate fi răsturnată prin simpla împrejurare că executarea contractului a avut loc în România. De asemenea, recurenta susține că legea germană este legea aplicabilă contractului conform art. 4 din Convenția de la Roma, chiar dacă intimatele contestă însăși existența contractului, deoarece art. 8 par. 1 din Convenție dispune că existența și validitatea contractului se supun legii care s-ar aplica acelui contract dacă acesta ar fi valabil, iar excepția instituită la art. 8 par. 2 vizează exclusiv persoanele fizice.

În privința formei contractului, recurenta arată, contrar celor reținute de instanțele de fond, că forma scrisă nu se impunea în speță, contractul luând naștere prin simplul acord de voință al părților, potrivit regulii consensualismului. De asemenea, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale nu prevede cerința formei scrise ad validitatem a actelor juridice ce constituie angajament legal, iar Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1792/2002 este un act normativ cu forță juridică inferioară legii, care nu poate deroga de la dispozițiile Codului civil în ceea ce privește forma consensuală a contractului de antrepriză. Relevanța prevederii necesității formei scrise în ordin rezidă într-o obligație ce incumbă tuturor ordonatorilor de credite, și a cărei neexecutare poate atrage sancționarea acestora, iar nu invalidarea actului încheiat.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea în ceea ce privește formarea contractului de mandat și noțiunea de mandatar, atunci când a considerat că nu există un contract între reclamantă și Municipiul București, întrucât nu a fost dovedită calitatea de reprezentant al lui M.A. Se arată că mandatul poate fi încheiat și tacit, prin executarea acestuia de către mandatar, în speță, încheierea de către mandatarul M.A. a contractului cu pârâtul Municipiul București, după cum poate fi ratificat ulterior.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al obligației de restituire a plății nedatorate, ca și petit subsidiar, recurenta susține că, în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se poate obține, în baza plății nedatorate, restituirea unei prestații de a face, iar afirmația potrivit căreia plata nedatorată presupune numai o prestație de a da, nu are sprijin legal, potrivit art. 993 și urm. C. civ.

Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea în ceea ce privește conceptul de îmbogățire, în contextul condițiilor de aplicare a obligației de restituire a îmbogățirii fără justă cauză. Critica concretă vizează cele reținute conform cărora nu există o îmbogățire fără just temei, deoarece pârâtul și chemata în garanție nu au emis și nu au pus în vânzare bilete, deci, nu au obținut un câștig prin organizarea spectacolului, arătându-se că, în fapt, îmbogățirea Municipiului București constă în asumarea evenimentului drept o realizare proprie, un beneficiu de imagine creat, care are, prin el însuși, o valoare patrimonială.

În temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit contractul încheiat între U.P. AG și B. SARL, schimbând înțelesul neîndoielnic al acestuia, în sensul că, deși a recunoscut existența acestui contract privind drepturile de autor, i-a fost omisă semnificația, respectiv aceea a executării, prin aceasta, a contractului încheiat între reclamantă și pârâtul Municipiul București, și deci, preexistența acestuia.

S-a invocat, de asemenea, faptul că instanța de apel a interpretat greșit contractul încheiat între Municipiul București și A.T.R.C.N., nereținând existența stipulației pentru altul în beneficiul reclamantei. Astfel, recurenta susține că este greșită concluzia la care a ajuns instanța de apel, care a considerat că din cuprinsul Protocolului de colaborare din 15 septembrie 2008 nu rezultă o stipulație în favoarea reclamantei, întrucât Primăria mun. București nu și-a asumat vreo obligație legată de concertul B.A. De asemenea, în obiectul obligației asumate de chemata în garanție a intrat și suportarea cheltuielilor ocazionate de concert, inclusiv a onorariului celor care au intermediat obținerea prestației artistului. Prin întâmpinarea înregistrată la 3 octombrie 2011 intimatul Municipiul București a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Legea aplicabilă. 1. În ceea ce privește motivul de recurs privind legea aplicabilă acțiunii dedusă judecății se va reține că, deși competența soluționării acesteia aparține statului cu care contractul prezintă cele mai puternice legături, respectiv acela în care își are sediul debitorul prestației caracteristice, persoană juridică, această prezumție are caracterul relativ și, în speță, a fost răsturnată prin aceea că, prestarea serviciului a avut loc în România, aceasta independent de ceea ce instanța urmează a statua cu privire la faptul dacă s-a încheiat sau nu valabil un contract între părți în legătură cu condițiile în care concertul artistului B.A. urma să aibă loc. De altfel, instanța statului român a fost și cea căreia reclamanta i s-a adresat cu cererea de chemare în judecată. În speță, dreptul român este aplicabil atât în conformitate cu reglementările de drept internațional din România, cât și din Germania. Astfel, în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I. Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 105/1992, dacă legea străină retrimite la dreptul român se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel. Principala sursă de drept internațional privat german este Einfiihningsgeselzzum hurgerlichein Gesetzbuche (EGBGB - Act (introductiv) al codului civil ). În special art. 3-46. În conformitate cu art. 39 din EGBGB, cererile legale de despăgubiri care rezultă din executarea actelor juridice cu o parte terță sunt guvernate de dreptul statului în care s-a încheiat actul juridic. În cazul de față, presupusul contract s-a încheiat în România. În conformitate cu art. 40 din EGBGB cererile prin care se pretind despăgubiri pentru prejudiciile rezultate dintr-un act ilicit sunt guvernate. în principiu, de legea locului unde a avut loc actul respectiv, în speță în România. Pe cale de consecință, presupusului contract încheiat între U.P. și Municipiul București, conform dreptului internațional german, i-ar fi aplicabil dreptul român în virtutea retrimiterii de gradul I stabilită de art. 4 din Legea nr. 105/1992. Conform dreptului internațional privat român legea aplicabilă unui astfel de contract ar fi tot legea română. În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, instanța este cea care procedează la localizarea actului respectiv după criterii obiective. Din acest punct de vedere cele statuate de instanța de apel cu privire la interpretarea art. 77 și 78 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 sunt corecte. Se va reține că, prezumția instituită la art. 78 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992 conform căreia prestația caracteristică o reprezintă în caz de antreprenoriat prestația îndeplinită de antreprenor, este una relativă și că în speță, în conformitate art. 78 alin. (2) din aceeași lege această prezumție a fost înlăturată, efectuându-se dovada, potrivit celor mai sus reținute că, din circumstanțe a rezultat o legătură mai strânsă a contractelor cu legea română, atât timp cât singurul element de extraneinate îl reprezintă naționalitatea uneia dintre părți, dar presupusul contract ar fi fost încheiat și executat integral în România, iar una dintre părți este o autoritate publică română. Forma contractului 2. Chiar daca regula consensualismului prevăzută de Codul civil, potrivit căreia contractul se încheie prin simplul acord de voință, este aplicabilă și contractelor de antrepriză, în speță, dată fiind calitatea uneia dintre părți, respectiv a Municipiului București, așa cum corect a reținut instanța de apel, dreptul comun în materie este oferit de Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, respectiv Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1792/2002, conform căruia, ordonatorii de credite, indiferent de sistemul de finanțare din structura administrației publice locale, au obligația să aplice aceste norme metodologice, în condițiile Legii privind finanțele publice locale. Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente: angajamentul legal și cel bugetar, iar angajarea legală a autorității nu se poate realiza în formă verbală, întrucât afectează fonduri publice, fiind precedată de angajarea bugetară. Pe lângă cerința formei scrise a angajamentului legal, ca act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligație pe seama fondurilor publice, și semnarea acestuia de ordonatorul de credite,este necesară și viza controlului financiar preventiv, precum și obligația ordonatorului de credite de a se asigura rezervarea prealabilă a fondurilor publice necesare plății angajamentului legal respectiv, în acel exercițiu bugetar, fără ca valoarea angajamentelor legale să o poată depăși pe a celor bugetare, și respectiv a creditelor bugetare aprobate. În acest sens s-a prevăzut că angajamentele legale, respectiv toate actele prin care statul sau unitățile administrativ-teritoriale contractează o datorie față de terții creditori, sunt precedate de angajamente bugetare, respectiv de rezervarea creditelor necesare plății angajamentelor legale. Ordinul nr. 1792/2002 a aprobat Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale și a fost emis de ministrul finanțelor publice în virtutea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și ale O.G. nr. 119/1999 privind auditul public intern și controlul financiar preventiv, precum și ale Legii contabilității nr. 82/1991. Din cele ce preced, având în vedere calitatea pârâtului, faptul că angajarea legală a acestuia vizează fonduri publice, reținând legătura directă și inseparabilă dintre cele două forme de angajament, care presupun rezervarea creditelor necesare plății acestora, rezultă că, în această materie, în speță, se impunea cu necesitate, ca o condiție de formă a actului, materializarea acestuia într-un înscris, toate operațiunile premergătoare acestuia având aceeași formă și fiind rezultatul unei proceduri, cu etape bine stabilite care să permită urmărirea utilizării fondurilor publice cu care operează instituțiile publice ale statului, sub forma cheltuielilor și angajamentelor bugetare și legale. De aceea, în mod corect s-a reținut că aceste reglementări constituie dreptul comun în materie, fiind totodată în acord cu dispozițiile art. 5 și 968 C. civ., care impun încheierea actelor juridice cu respectarea legii. Din această perspectivă, criticile recurentei nu sunt fondate, în sensul că O.M.F.P. nr. 1792/2002 nu cuprinde dispoziții derogatorii de la lege, ci el vine să detaileze procedura obligatorie privind execuția bugetară a cheltuielilor și angajamentelor, cuprinsă în actele normative care stau la baza emiterii sale. Concluzia recurentei potrivit căreia nerespectarea acestor obligații atrage doar sancționarea ordonatorului de credite și nu atrage invaliditatea actului nu se desprinde din lege și o atare apărare, pentru a justifica lipsa oricărui înscris doveditor al contractului de care se prevalează reclamanta, nu poate fi primită, în contextul celor mai sus reținute. Formarea contractului de mandat 3. Într-adevăr, instanța de apel a reținut că din probe rezultă calitatea de reprezentant legal al reclamantei a unei alte persoane decât pretinsul mandatar M.A., persoană care însă nu a stabilit nici un contact cu reprezentanții pârâtului. Problema reprezentării a fost pusă în contextul analizării consimțământului părților la realizarea acordului de voință pretins de reclamantă, ocazie cu care, reclamanta putea să clarifice acest aspect, existând, fără îndoială posibilitatea ratificării mandatului, precum și existența tacită a acestuia, fără ca aceste aspecte să poată însă determina modificarea soluției din apel. Plata nedatorată 4. Conform art. 1092 C. civ., ”ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii”, respectiv, orice plată presupune o datorie. De asemenea, art. 993 C. civ. dispune că ”acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului”, iar conform art. 992 C. civ., ”cel ce, din eroare sau cu știință, primește cea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”. Deși în dreptul civil, plata este o noțiune specifică, prin ea înțelegându-se executarea unei obligații, indiferent de obiectul ei (o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice), cu toate acestea, în cazul în care plata a constat în executarea unei obligații de a face, restituirea nu se va putea face în cadrul plății nedatorate, ci în temeiul îmbogățirii fără just temei, așa cum a reținut și instanța de apel. Motivul de recurs sub acest aspect este superfluu, deoarece, principial, nu există deosebiri esențiale între plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză; obligația de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Ceea ce se impune a fi analizat este îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru nașterea raportului juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, și anume: prestația executată de solvens să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, datoria să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens și plata să fi fost făcută din eroare. Îmbogățirea fără justă cauză 5. Îmbogățirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul. În speță, actio de in rem verso nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile materiale de exercitare ale acesteia, cum în mod corect au reținut instanțele de fond. Aceste condiții vizează: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu, prin diminuarea unor elemente active ale acestuia sau efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, precum și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt. Se va reține, în plus, caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, conform căruia cel sărăcit acționează pe această cale în lipsa oricărei alte acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului său. De asemenea, și faptul că, această acțiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei părți să-și execute anumite obligații contractuale sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare. Contractul privind drepturile de autor 6. Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prevalându-se de acest motiv de recurs, recurenta realizează o construcție conform căreia încheierea contractului privind drepturile de autor dintre reclamantă și B. SARL, la 16 septembrie 2008, prin care reclamanta, în calitate de beneficiară a solicitat participarea interpretului B.A. la spectacolul ,,Zilele București-ului”, pentru un onorariu de 480.000 dolari SUA, nu poate avea altă semnificație decât aceea a executării de către reclamantă a contractului pe care aceasta l-a încheiat cu Municipiul București, fapt care vine să întărească ideea existenței acestui acord de voințe. Fără a intra în analiza pe fond a acestei construcții teoretice, fapt care excede fazei procesuale a recursului, limitat strict la motivul de recurs invocat în sprijinul acesteia, se va reține că acesta nu este fondat, deoarece, prin acest motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris la art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar în speță, actul juridic dedus judecății nu îl constituie contractul încheiat între U.P. AG și B. SARL, și a cărui natură ori înțeles să fi fost schimbate de instanțele fondului. Stipulația pentru altul 7. Contractul în folosul unei terțe persoane sau stipulația pentru altul este acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terțe persoane, străine de contract, denumită terț beneficiar. Pe lângă condițiile generale de validitate ale contractelor se cer întrunirea unor condiții speciale, care se referă la voința certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terțe persoane, precum și aceea ca beneficiarul stipulației pentru altul să fie determinat sau cel puțin determinabil. În speță, instanța de apel a motivat în considerente, prin raportare la probele administrate, că aceste condiții speciale nu sunt întrunite de Protocolul invocat, pentru a fi în prezența unei stipulații pentru altul. În condițiile invocării motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este nevoie ca actul juridic să fie cât se poate de clar, vădit neîndoielnic și căruia instanța îi schimbă natura sau înțelesul. Instanța de apel a realizat o interpretare corectă a înscrisului intitulat ”Protocol”, reținând în mod legal că nu sunt întrunite condițiile speciale care definesc stipulația pentru altul, așa încât, nefiind fondat, urmează ca și acest motiv de recurs să fie respins. În baza considerentelor mai sus reținute, nefiind fondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta U.P. AG va fi respins.