ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3176/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin sentința

comercială nr. 7715 din 2 iulie 2010 a Tribunalului București, Secția a VI-a

comercială s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale

active, a lipsei calității procesuale pasive, a lipsei de interes și a

inadmisibilității. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta U.P. A.G.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General. De

asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de

reclamantă în contradictoriu cu A.T.R.C.N.

În motivare, prima

instanță a reținut, contrar afirmațiilor reclamantei, că, din ansamblul

probelor administrate nu rezultă că între U.P. AG și Municipiul București ar fi

avut loc o înțelegere contractuală, în baza căreia reclamanta să se oblige la

asigurarea și promovarea spectacolului artistului B.A. cu prilejul zilelor

București-ului, în schimbul prețului de 450.000 euro.

Nici cererea

formulată de reclamantă, întemeiată pe restituirea plății nedatorate nu a fost

primită, deoarece, în accepțiunea art. 992-997 C. civ., plata poate privi doar

o sumă de bani, un bun individual determinat, un bun determinat prin caractere

generice sau un bun incorporal, neputând fi admisă plata care constă în

executarea unei obligații de a face, deoarece, în această ipoteză nu poate fi

vorba decât despre solicitarea acordării unei despăgubiri.

De asemenea a fost

respinsă și cererea reclamantei întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, reținându-se

că, de vreme ce pârâtul nu și-a asumat obligația de a efectua vreo plată în

legătură cu concertul, nu poate fi vorba despre mărirea patrimoniului acestuia,

în detrimentul patrimoniului reclamantei.

În privința cererii

de chemare în garanție formulată de reclamantă, prin care aceasta a susținut că

este beneficiara unei stipulații pentru altul, cuprinsă în contractul încheiat

între pârâtul Municipiul București și A.T.R.C.N. și prin care aceasta din urmă

s-a angajat la suportarea costurilor concertului B.A. din data de 20 septembrie

2008, prima instanță a reținut că nici una din clauzele protocolului de

colaborare încheiat între Asociație și Municipiul București la 15 septembrie

2008 nu obligă A.T.R.C.N. să-i achite reclamantei vreo sumă de bani, existența

contractului în folosul reclamantei nefiind confirmată de nici o probă a

dosarului, această concluzie fiind susținută și de faptul că A.T.R.C.N. a

plătit suma de 161.650 dolari S.U.A. direct în contul artistului, iar nu către

reclamantă.

În privința excepțiilor,

acestea au fost unite cu fondul și soluționate ca atare, în sensul respingerii

lor.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe fost respins ca nefondat de către Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 155

din 21 martie 2011.

În considerente s-au

reținut următoarele:

Cu privire la legea

aplicabilă acțiunii dedusă judecății, instanța de apel a stabilit că se aplică

legea română, în determinarea acesteia fiind reținute cele dispuse prin

Hotărârea pronunțată în cauza de către Curtea de Justiție a Comunității

Europene, referitor la interpretarea Convenției Europene privind legea

aplicabilă obligațiilor contractuale, în special în situația absenței alegerii

legii aplicabile de către părți, interpretare care a fost apreciată ca fiind

incidentă și în privința obligațiilor necontractuale, chiar dacă nu s-a dispus

expres, date fiind afinitățile sesizate între cele două acte normative – Regulamentul

CE nr. 593/2008 și Regulamentul CE nr. 864/2007.

Astfel s-a decis că,

potrivit Convenției, părțile au alegerea legii aplicabile, iar în absența

alegerii, criteriile de determinare aplicabile oricăror contracte se întemeiază

pe verificarea țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături.

S-a reținut că,

această concluzie decurge în mod necesar din dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4)

din Regulamentul CE nr. 593/2008, art. 10 alin. (4) din Regulamentul CE nr. 864/2007

și art. 77 și 78 din Legea nr. 105/1992.

Pe fondul pricinii,

instanța de apel a reținut că angajarea legală a pârâtului, ca autoritate de

stat nu poate fi asumată verbal, prin corespondență, întrucât afectează fonduri

publice și presupune, în limita creditărilor bugetare, aprobarea specială a

ordonatorului de credite, în temeiul avizelor compartimentelor de specialitate

ale instituției publice.

Afirmațiile publice

ale primarului referitoare la organizarea evenimentului, ori corespondența

dintre A.T.R.C.N. și reclamantă nu sunt de natură a proba exprimarea acordului

de voință al Municipiului București la încheierea contractului de prestări

servicii.

Cele cuprinse în pct.

1 lit. a) din Normele metodologice aprobate prin O.M.F. nr. 1792/2002

referitoare la cerința formei scrise a angajamentului legal, cu semnătura

ordonatorului de credite, nu derogă de la dreptul comun, ci constituie dreptul

comun în materie, reflectând dispozițiile legale imperative cuprinse în Legea nr.

273/2006.

Astfel, s-a reținut

că acestea nu contravin art. 5 și art. 969 C. civ., care impun la încheierea

convențiilor respectarea dispozițiilor legale imperative.

S-a apreciat ca

neîntemeiată și cererea subsidiară, de obligare a pârâtului la plata sumei de

337.558 euro, în temeiul restituirii plății nedatorate, pe considerentul reținut

și de către prima instanță potrivit căruia restituirea nu se poate solicita în

baza acestui temei juridic, deoarece plata, în speță, a constat în executarea

unei obligații de a face, respectiv prestarea unui serviciu artistic.

Cu toate acestea, s-a

reținut că nici condițiile acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză

nu sunt îndeplinite, deoarece lipsește elementul constând în mărirea

patrimoniului pârâtului.

În speță, s-a reținut

că, din probatoriul administrat a rezultat că la spectacolul organizat intrarea

a fost gratuită, că nici pârâtul, nici chemata în garanție nu au pus în vânzare

bilete, și, prin urmare, nu au obținut un câștig prin organizarea

spectacolului.

Întrucât intimatele

nu au reiterat în calea de atac a apelului excepția inadmisibilității cererii

de chemare în garanție, în considerarea principiului neînrăutățirii situației

în propria cale de atac, această cerere, întemeiată pe stipulația pentru altul și

îmbogățirea fără justă cauză, a fost, la rândul său, supusă analizei, reținându-se

următoarele:

Deși din cuprinsul

convenției de colaborare încheiate între Municipiul București și A.T.R.C.N.

rezultă că primul s-a obligat să asigure spațiile speciale pe domeniul aflat în

administrare, să ofere posibilitatea asociației de a obține interviuri și

relatări în direct, să nu comită acte sau fapte de natură a prejudicia

executarea cu bună-credință și întocmai a protocolului, cu toate acestea,

protocolul nu face nici o referire cu privire la concertul solistul B.A. sau la

intermedierea organizării acestuia de către societatea reclamantă.

În consecință, s-a

constatat ca nefiind întrunite condițiile de validitate ale contractului în

folosul unei terțe persoane. Astfel, pe de o parte, voința de a stipula în

folosul unei terțe persoane trebuie să rezulte cu certitudine, să fie

neîndoielnică, iar pe de altă parte, beneficiarul, dacă nu este determinat, să

fie determinabil.

Ori, s-a reținut că

aceste condiții nu sunt îndeplinite, și, mai mult, lipsește însuși obiectul

contractului, plata contravalorii prestațiilor artistice.

Pentru aceleași

considerente, au fost înlăturate și susținerile referitoare la îmbogățirea fără

justă cauză.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în baza art.

312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., pentru motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., având în vedere că împrejurările de fapt

ale cauzei sunt deplin stabilite, astfel încât este posibilă modificarea

deciziei atacate, de către instanța supremă.

Recurenta arată care

sunt criticile de nelegalitate ale deciziei, respectiv:

Critici întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit legea în ceea ce privește: sistemul de drept

aplicabil, condițiile de formă ale contractului invocat ca temei al pretențiilor

împotriva pârâtului, formarea contractului de mandat și noțiunea de mandatar,

domeniul de aplicare al obligației de restituire a plății nedatorate, precum și

conceptul de îmbogățire, în contextul condițiilor de aplicare a obligației de

restituire a îmbogățirii fără justă cauză.

Critici întemeiate pe

dispozițiile art. 304 punctul 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a

interpretat greșit contractul încheiat între reclamanta U.P. AG și B. SARL,

schimbând înțelesul neîndoielnic al acestuia, precum și contractul (protocolul)

dintre Municipiul București și chemata în garanție A.T.R.C.N., atunci când a

considerat că acesta nu a cuprins o stipulație pentru altul în beneficiul

reclamantei.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată următoarele:

instanța de apel a menținut soluția care a stabilit competența instanțelor

române de a soluționa cauza, în defavoarea celor germane, prin interpretarea

greșită a Convenției de la Roma, a Regulamentelor Roma I și II, a art. 77 și 78

din Legea nr. 105/1992, precum și a hotărârii C.J.C.E. în cauza C-133/2008.

Astfel, recurenta

arată că normele conflictuale aplicabile în cauză nu sunt cele din Legea nr. 105/1992,

ci acelea cuprinse în Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă

obligațiilor contractuale, direct aplicabilă în România începând din 30

decembrie 2007.

Potrivit art. 4 par.

1 din Convenție, în lipsa alegerii de către părți a sistemului de drept

aplicabil, contractul este supus legii statului cu care prezintă cele mai

puternice legături. Art. 4 par.2 introduce prezumția potrivit căreia statul cu

care contractul prezintă cele mai strânse legături este acela în care debitorul

prestației caracteristice, persoană juridică, își avea sediul central la

momentul încheierii contractului.

Întrucât în speță

este vorba despre un contract de antrepriză, în care prestația caracteristică

aparține antreprenorului, deci reclamantei, rezultă că aplicabilă, potrivit

celor de mai sus, este legea germană.

Se mai arată că, deși

această prezumție are caracter relativ, ea nu poate fi răsturnată prin simpla

împrejurare că executarea contractului a avut loc în România.

De asemenea,

recurenta susține că legea germană este legea aplicabilă contractului conform art.

4 din Convenția de la Roma, chiar dacă intimatele contestă însăși existența

contractului, deoarece art. 8 par. 1 din Convenție dispune că existența și

validitatea contractului se supun legii care s-ar aplica acelui contract dacă

acesta ar fi valabil, iar excepția instituită la art. 8 par. 2 vizează exclusiv

persoanele fizice.

contractului, recurenta arată, contrar celor reținute de instanțele de fond, că

forma scrisă nu se impunea în speță, contractul luând naștere prin simplul

acord de voință al părților, potrivit regulii consensualismului.

De asemenea, Legea nr.

273/2006 privind finanțele publice locale nu prevede cerința formei scrise ad

validitatem a actelor juridice ce constituie angajament legal, iar Ordinul Ministrului

Finanțelor nr. 1792/2002 este un act normativ cu forță juridică inferioară

legii, care nu poate deroga de la dispozițiile Codului civil în ceea ce privește

forma consensuală a contractului de antrepriză. Relevanța prevederii necesității

formei scrise în ordin rezidă într-o obligație ce incumbă tuturor ordonatorilor

de credite, și a cărei neexecutare poate atrage sancționarea acestora, iar nu

invalidarea actului încheiat.

susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea în ceea ce

privește formarea contractului de mandat și noțiunea de mandatar, atunci când a

considerat că nu există un contract între reclamantă și Municipiul București,

întrucât nu a fost dovedită calitatea de reprezentant al lui M.A.

Se arată că mandatul

poate fi încheiat și tacit, prin executarea acestuia de către mandatar, în speță,

încheierea de către mandatarul M.A. a contractului cu pârâtul Municipiul București,

după cum poate fi ratificat ulterior.

domeniul de aplicare al obligației de restituire a plății nedatorate, ca și

petit subsidiar, recurenta susține că, în mod greșit instanța de apel a reținut

că nu se poate obține, în baza plății nedatorate, restituirea unei prestații de

a face, iar afirmația potrivit căreia plata nedatorată presupune numai o prestație

de a da, nu are sprijin legal, potrivit art. 993 și urm. C. civ.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit legea în ceea ce privește conceptul de îmbogățire,

în contextul condițiilor de aplicare a obligației de restituire a îmbogățirii

fără justă cauză.

Critica concretă

vizează cele reținute conform cărora nu există o îmbogățire fără just temei,

deoarece pârâtul și chemata în garanție nu au emis și nu au pus în vânzare

bilete, deci, nu au obținut un câștig prin organizarea spectacolului,

arătându-se că, în fapt, îmbogățirea Municipiului București constă în asumarea

evenimentului drept o realizare proprie, un beneficiu de imagine creat, care

are, prin el însuși, o valoare patrimonială.

pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat

greșit contractul încheiat între U.P. AG și B. SARL, schimbând înțelesul

neîndoielnic al acestuia, în sensul că, deși a recunoscut existența acestui

contract privind drepturile de autor, i-a fost omisă semnificația, respectiv

aceea a executării, prin aceasta, a contractului încheiat între reclamantă și

pârâtul Municipiul București, și deci, preexistența acestuia.

asemenea, faptul că instanța de apel a interpretat greșit contractul încheiat

între Municipiul București și A.T.R.C.N., nereținând existența stipulației

pentru altul în beneficiul reclamantei.

Astfel, recurenta susține

că este greșită concluzia la care a ajuns instanța de apel, care a considerat

că din cuprinsul Protocolului de colaborare din 15 septembrie 2008 nu rezultă o

stipulație în favoarea reclamantei, întrucât Primăria mun. București nu și-a

asumat vreo obligație legată de concertul B.A.

De asemenea, în

obiectul obligației asumate de chemata în garanție a intrat și suportarea

cheltuielilor ocazionate de concert, inclusiv a onorariului celor care au

intermediat obținerea prestației artistului.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 3 octombrie 2011 intimatul Municipiul București a solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Legea aplicabilă.

privește motivul de recurs privind legea aplicabilă acțiunii dedusă judecății

se va reține că, deși competența soluționării acesteia aparține statului cu

care contractul prezintă cele mai puternice legături, respectiv acela în care

își are sediul debitorul prestației caracteristice, persoană juridică, această

prezumție are caracterul relativ și, în speță, a fost răsturnată prin aceea că,

prestarea serviciului a avut loc în România, aceasta independent de ceea ce

instanța urmează a statua cu privire la faptul dacă s-a încheiat sau nu valabil

un contract între părți în legătură cu condițiile în care concertul artistului B.A.

urma să aibă loc.

De altfel, instanța

statului român a fost și cea căreia reclamanta i s-a adresat cu cererea de

chemare în judecată.

În speță, dreptul

român este aplicabil atât în conformitate cu reglementările de drept

internațional din România, cât și din Germania.

Astfel, în dreptul

internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I. Astfel, conform art.

4 din Legea nr. 105/1992, dacă legea străină retrimite la dreptul român se

aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.

Principala sursă de

drept internațional privat german este Einfiihningsgeselzzum hurgerlichein

Gesetzbuche (EGBGB - Act (introductiv) al codului civil ). În special art.

3-46. În conformitate cu art. 39 din EGBGB, cererile legale de despăgubiri care

rezultă din executarea actelor juridice cu o parte terță sunt guvernate de

dreptul statului în care s-a încheiat actul juridic. În cazul de față,

presupusul contract s-a încheiat în România.

În conformitate cu art.

40 din EGBGB cererile prin care se pretind despăgubiri pentru prejudiciile

rezultate dintr-un act ilicit sunt guvernate. în principiu, de legea locului

unde a avut loc actul respectiv, în speță în România.

Pe cale de

consecință, presupusului contract încheiat între U.P. și Municipiul București,

conform dreptului internațional german, i-ar fi aplicabil dreptul român în

virtutea retrimiterii de gradul I stabilită de art. 4 din Legea nr. 105/1992.

Conform dreptului

internațional privat român legea aplicabilă unui astfel de contract ar fi tot

legea română.

În cazul în care

părțile nu au ales legea aplicabilă contractului, instanța este cea care

procedează la localizarea actului respectiv după criterii obiective.

Din acest punct de

vedere cele statuate de instanța de apel cu privire la interpretarea art. 77 și

78 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 sunt corecte.

Se va reține că,

prezumția instituită la art. 78 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992

conform căreia prestația caracteristică o reprezintă în caz de antreprenoriat

prestația îndeplinită de antreprenor, este una relativă și că în speță, în

conformitate art. 78 alin. (2) din aceeași lege această prezumție a fost

înlăturată, efectuându-se dovada, potrivit celor mai sus reținute că, din

circumstanțe a rezultat o legătură mai strânsă a contractelor cu legea română,

atât timp cât singurul element de extraneinate îl reprezintă naționalitatea

uneia dintre părți, dar presupusul contract ar fi fost încheiat și executat

integral în România, iar una dintre părți este o autoritate publică română.

Forma contractului

consensualismului prevăzută de Codul civil, potrivit căreia contractul se

încheie prin simplul acord de voință, este aplicabilă și contractelor de

antrepriză, în speță, dată fiind calitatea uneia dintre părți, respectiv a

Municipiului București, așa cum corect a reținut instanța de apel, dreptul

comun în materie este oferit de Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice

locale, respectiv Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1792/2002, conform căruia,

ordonatorii de credite, indiferent de sistemul de finanțare din structura

administrației publice locale, au obligația să aplice aceste norme metodologice,

în condițiile Legii privind finanțele publice locale.

Angajarea oricărei

cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente: angajamentul

legal și cel bugetar, iar angajarea legală a autorității nu se poate realiza în

formă verbală, întrucât afectează fonduri publice, fiind precedată de angajarea

bugetară.

Pe lângă cerința

formei scrise a angajamentului legal, ca act juridic din care rezultă sau ar

putea rezulta o obligație pe seama fondurilor publice, și semnarea acestuia de

ordonatorul de credite,este necesară și viza controlului financiar preventiv,

precum și obligația ordonatorului de credite de a se asigura rezervarea

prealabilă a fondurilor publice necesare plății angajamentului legal respectiv,

în acel exercițiu bugetar, fără ca valoarea angajamentelor legale să o poată

depăși pe a celor bugetare, și respectiv a creditelor bugetare aprobate.

În acest sens s-a

prevăzut că angajamentele legale, respectiv toate actele prin care statul sau

unitățile administrativ-teritoriale contractează o datorie față de terții

creditori, sunt precedate de angajamente bugetare, respectiv de rezervarea

creditelor necesare plății angajamentelor legale.

Ordinul nr. 1792/2002

a aprobat Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și

plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și

raportarea angajamentelor bugetare și legale și a fost emis de ministrul finanțelor

publice în virtutea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și

ale O.G. nr. 119/1999 privind auditul public intern și controlul financiar

preventiv, precum și ale Legii contabilității nr. 82/1991.

Din cele ce preced,

având în vedere calitatea pârâtului, faptul că angajarea legală a acestuia

vizează fonduri publice, reținând legătura directă și inseparabilă dintre cele

două forme de angajament, care presupun rezervarea creditelor necesare plății

acestora, rezultă că, în această materie, în speță, se impunea cu necesitate,

ca o condiție de formă a actului, materializarea acestuia într-un înscris,

toate operațiunile premergătoare acestuia având aceeași formă și fiind

rezultatul unei proceduri, cu etape bine stabilite care să permită urmărirea

utilizării fondurilor publice cu care operează instituțiile publice ale

statului, sub forma cheltuielilor și angajamentelor bugetare și legale.

De aceea, în mod

corect s-a reținut că aceste reglementări constituie dreptul comun în materie,

fiind totodată în acord cu dispozițiile art. 5 și 968 C. civ., care impun

încheierea actelor juridice cu respectarea legii.

Din această

perspectivă, criticile recurentei nu sunt fondate, în sensul că O.M.F.P. nr. 1792/2002

nu cuprinde dispoziții derogatorii de la lege, ci el vine să detaileze

procedura obligatorie privind execuția bugetară a cheltuielilor și angajamentelor,

cuprinsă în actele normative care stau la baza emiterii sale.

Concluzia recurentei

potrivit căreia nerespectarea acestor obligații atrage doar sancționarea

ordonatorului de credite și nu atrage invaliditatea actului nu se desprinde din

lege și o atare apărare, pentru a justifica lipsa oricărui înscris doveditor al

contractului de care se prevalează reclamanta, nu poate fi primită, în

contextul celor mai sus reținute.

Formarea contractului

de mandat

instanța de apel a reținut că din probe rezultă calitatea de reprezentant legal

al reclamantei a unei alte persoane decât pretinsul mandatar M.A., persoană

care însă nu a stabilit nici un contact cu reprezentanții pârâtului.

Problema

reprezentării a fost pusă în contextul analizării consimțământului părților la

realizarea acordului de voință pretins de reclamantă, ocazie cu care,

reclamanta putea să clarifice acest aspect, existând, fără îndoială

posibilitatea ratificării mandatului, precum și existența tacită a acestuia,

fără ca aceste aspecte să poată însă determina modificarea soluției din apel.

Plata nedatorată

civ., ”ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii”,

respectiv, orice plată presupune o datorie.

De asemenea, art. 993

C. civ. dispune că ”acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o

datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului”, iar conform art. 992

C. civ., ”cel ce, din eroare sau cu știință, primește cea ce nu-i este debit,

este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.

Deși în dreptul

civil, plata este o noțiune specifică, prin ea înțelegându-se executarea unei

obligații, indiferent de obiectul ei (o sumă de bani, un bun individual

determinat sau un bun determinat prin caractere generice), cu toate acestea, în

cazul în care plata a constat în executarea unei obligații de a face,

restituirea nu se va putea face în cadrul plății nedatorate, ci în temeiul

îmbogățirii fără just temei, așa cum a reținut și instanța de apel.

Motivul de recurs sub

acest aspect este superfluu, deoarece, principial, nu există deosebiri esențiale

între plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză; obligația de

restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută

este lipsită de cauză.

Ceea ce se impune a

fi analizat este îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru nașterea

raportului juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea

către solvens a ceea ce a primit, și anume: prestația executată de solvens să

fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, datoria să nu existe din

punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens și plata să

fi fost făcută din eroare.

Îmbogățirea fără

justă cauză

justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit

pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un

temei juridic. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își

vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a

diminuat patrimoniul.

În speță, actio de in

rem verso nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile materiale de

exercitare ale acesteia, cum în mod corect au reținut instanțele de fond.

Aceste condiții

vizează: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în

bani, micșorarea unui patrimoniu, prin diminuarea unor elemente active ale

acestuia sau efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, precum și

existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt.

Se va reține, în

plus, caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiată pe îmbogățirea

fără just temei, conform căruia cel sărăcit acționează pe această cale în lipsa

oricărei alte acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului său.

De asemenea, și

faptul că, această acțiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei

părți să-și execute anumite obligații contractuale sau pentru angajarea

răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Contractul privind

drepturile de autor

8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prevalându-se de

acest motiv de recurs, recurenta realizează o construcție conform căreia

încheierea contractului privind drepturile de autor dintre reclamantă și B.

SARL, la 16 septembrie 2008, prin care reclamanta, în calitate de beneficiară a

solicitat participarea interpretului B.A. la spectacolul ,,Zilele București-ului”,

pentru un onorariu de 480.000 dolari SUA, nu poate avea altă semnificație decât

aceea a executării de către reclamantă a contractului pe care aceasta l-a

încheiat cu Municipiul București, fapt care vine să întărească ideea existenței

acestui acord de voințe.

Fără a intra în

analiza pe fond a acestei construcții teoretice, fapt care excede fazei

procesuale a recursului, limitat strict la motivul de recurs invocat în

sprijinul acesteia, se va reține că acesta nu este fondat, deoarece, prin acest

motiv de recurs se invocă încălcarea principiului înscris la art. 969 alin. (1)

C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, iar în speță, actul juridic dedus judecății nu îl constituie

contractul încheiat între U.P. AG și B. SARL, și a cărui natură ori înțeles să

fi fost schimbate de instanțele fondului.

Stipulația pentru

altul

folosul unei terțe persoane sau stipulația pentru altul este acel contract prin

care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent

să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terțe persoane, străine de

contract, denumită terț beneficiar.

Pe lângă condițiile

generale de validitate ale contractelor se cer întrunirea unor condiții

speciale, care se referă la voința certă, neîndoielnică de a stipula în folosul

unei terțe persoane, precum și aceea ca beneficiarul stipulației pentru altul

să fie determinat sau cel puțin determinabil.

În speță, instanța de

apel a motivat în considerente, prin raportare la probele administrate, că

aceste condiții speciale nu sunt întrunite de Protocolul invocat, pentru a fi

în prezența unei stipulații pentru altul.

În condițiile

invocării motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este

nevoie ca actul juridic să fie cât se poate de clar, vădit neîndoielnic și

căruia instanța îi schimbă natura sau înțelesul.

Instanța de apel a

realizat o interpretare corectă a înscrisului intitulat ”Protocol”, reținând în

mod legal că nu sunt întrunite condițiile speciale care definesc stipulația

pentru altul, așa încât, nefiind fondat, urmează ca și acest motiv de recurs să

fie respins.

În baza

considerentelor mai sus reținute, nefiind fondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul declarat de reclamanta U.P. AG va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta U.P. A.G. Germania împotriva deciziei

comerciale nr. 155/2011 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București - secția a VI-a Comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.