AFFAIRE SOLMAZ c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

16.01.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-3;Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SOLMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SOLMAZ c. TURCIA (Cercetarea nr. 27561/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2007 DEFINITIVF 16/04/2007 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Solmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din András Baka, președinte, R Elisabet Fura-Sandström, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2006, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 27561/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Sami Solmaz ( La 17 iunie 2002, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Reclamantul este reprezentat de domnul F.G. Yolcu, G. Altay și H. Karakuș, avocați la Istanbul. La 29 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului și, după cum i-a permis art. 29 alineatul (3) din convenție, a decis să examineze împreună admisibilitatea și temeinicia fondului cauzei. La 23 ianuarie 1994, a fost arestat de către ofițerii Brigăzii antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate din Istanbul și arestat pentru presupusa participare la activitățile unei organizații ilegale armate, și anume TKP/ML Türkiye Komünist Partsi/Marksist Leninist, Partidul Comunist turc/Marxist lenist). La 7 februarie 1994, a fost deferit Parchetului și apoi prezentat judecătorului de instrucție al Curții de Securitate a statului Istanbul care, în aceeași zi, a ordonat arestarea sa provizorie. La 31 martie 1994, procurorul l-a acuzat pe reclamant și pe alte patru persoane de apartenență la o organizație ilegală armată și de participare la activități care aduc atingere ordinii constituționale a statului. La momentul faptelor, un caz similar privind activitățile TKP/ML era pendinte în fața celei de-a treia camere a Curții de Securitate a statului Istanbul. În urma unui conflict de jurisdicție între această cameră și cea sesizată cu cauza reclamantului, Curtea de Casație a hotărât, la 14 martie 1995, să se alăture cauzei reclamantului celei din a treia cameră, ceea ce a dus la șaisprezece inculpați. În cadrul procedurii, Curtea a ținut 48 de audieri și, la sfârșitul fiecăreia dintre ele, a respins cererea de eliberare provizorie a reclamantului, având în vedere natura încălcării, starea probelor și elementele care figurează în dosar. 11. La 12 iunie 2000, Curtea de Securitate a statului Istanbul l-a recunoscut pe reclamant vinovat de acuzațiile împotriva lui și l-a condamnat la închisoare pe viață. La 15 mai 2001, Curtea de Casație a anulat această decizie pentru vicii de procedură. Cazul a fost trimis înapoi la Curtea de Securitate a statului Istanbul pentru reexaminare și reclamantul a rămas în detenție. Cazul a fost redeschis cu cincisprezece acuzați, inclusiv reclamantul. 13. La 8 februarie 2002, avocatul reclamantului a solicitat Curții să dispună eliberarea provizorie a clientului său din motive de sănătate. El a prezentat un raport medical care atestă că dl Solmaz suferea de sindromul Wernicke-Korsakoff. Curtea a respins cererea avocatului și a considerat că reclamantul putea fi tratat în închisoare și că, având în vedere natura infracțiunii, starea probelor și elementele din dosar, acesta trebuia să fie menținut în detenție provizorie. 14. Întrucât avocatul reclamantului a formulat o opoziție, Curtea își reexaminează decizia la 8 februarie 2002. La 18 februarie 2002, pe baza unui raport medical și ținând cont de durata perioadei pe care o trecuse deja în detenție, Curtea a dispus eliberarea provizorie a reclamantului și a indicat, de asemenea, că este probabil ca decizia sa definitivă să fie în favoarea persoanei în cauză. 15. La 31 ianuarie 2005, la sfârșitul unei serii de 17 audieri, Curtea din Istanbul l-a recunoscut pe reclamantul vinovat și l-a condamnat la închisoare pe viață, în conformitate cu art. 146 din Codul Penal. 17. La o dată ulterioară nespecificată, Curtea de Casație a anulat din nou hotărârea instanței de primă instanță. Cazul a reînceput în fața Curții de Assese din Istanbul, unde este încă în curs de desfășurare. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 18. art. 63 din Codul Penal (Legea nr. 5237) dispune de art. 63 din Codul Penal (Legea nr. 5237) Orice perioadă de detenție pentru fapte care implică o pedeapsă privativă de libertate înainte ca hotărârea să devină definitivă este imputată pedepsei aplicate. (...) ÎN DREPT PRIVIND RECEVALITATEA 19. Curtea ia notă de faptul că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 5 alineatul (3) DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul se plânge de durata detenției provizorii: aceasta nu ar fi o perioadă rezonabilă. În sensul articolului 5 alineatul (3), care, în partea sa relevantă, este astfel formulată art. 5 alineatul (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezentarea persoanei în cauză la ședință. 21. Guvernul consideră că detenția reclamantului a fost supusă unor examinări periodice, dar că, având în vedere gravitatea acuzațiilor reținute împotriva persoanei în cauză și a elementelor menționate în dosar, Curtea a trebuit să dispună menținerea în detenție provizorie. 22. Recurentul susține că durata detenției sale nu a fost rezonabilă și că hotărârile instanțelor interne prin care se dispune menținerea sa în detenție nu au justificat această perioadă excesivă. Perioada care trebuie luată în considerare rechemarea jurisprudenței relevante 23. Curtea amintește că prin "condamnare" în sensul articolului 5 (a) trebuie să se audă atât o declarație de vinovăție, după stabilirea legală a unei infracțiuni, cât și încălcarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate ( Van Droogenbroeck c. Belgia, 24 iunie 1982, § 35, seria A n 50) Deținerea unei persoane condamnate în primă instanță, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu deținută anterior, intră sub incidența art. 5 alin. (1) lit. (a), conform căruia orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și conform căilor legale, dacă este deținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă; (...) 24. Prin urmare, în cazul în care un solicitant a fost pus în arest provizoriu, caz care intră sub incidența art. 5 alin. (3), această formă de privare de libertate se încheie în ziua în care se hotărăște asupra temeiniciei acuzării, chiar și în primă instanță (Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 9, seria A n 7). Curtea observă, de asemenea, că o persoană care are motive să se plângă după condamnarea unei detenții prelungite în cursul unei proceduri de recurs a cărei rezultat este amânat nu poate invoca art. 5 alineatul (3), dar ar putea eventual să submineze o încălcare a condiției de termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție (ibidem. 25). Acest principiu general afirmat în Wemhoff a fost confirmat în Hotărârea C. Austria (28 martie 1990, § 9, seria A n 175), în care Curtea a considerat că legătura fundamentală dintre alineatele (3) și (1) litera (c) din art. 5 împiedică să se considere ca fiind deținută pentru a fi condusă în fața autorității judiciare competente, a șefului 26. Există mari diferențe între statele contractante în ceea ce privește dacă o persoană condamnată în primă instanță începe deja să își ispășească pedeapsa cu închisoarea în timpul procedurii de recurs. Cu toate acestea, Curtea a estimat în B. c. Austria 5 alin. (3) nu depindeau de situații naționale specifice (ibidem, § 39). Astfel, chiar dacă dreptul intern al unui stat membru prevede că o pedeapsă nu devine definitivă decât după epuizarea tuturor acțiunilor, reținerea provizorie încetează în sensul Convenției cu condamnarea și pronunțarea pedepsei în primă instanță. 27. Neumeister c. Austria (hotărârea din 27 iunie 1968, § 6, seria A n 8), perioada inițială de detenție a reclamantului se încheiase cu mai mult de șase luni înainte de data la care sesizase Comisia. În consecință, Curtea a considerat că nu putea verifica dacă prima perioadă era sau nu autorizată de convenție. Cu toate acestea, Comisia a adăugat că, în ipoteza unei condamnări, această primă detenție ar trebui, în principiu, să fie dedusă din pedeapsa privativă de libertate care ar fi aplicată și, prin urmare, ar reduce durata efectivă a detenției la care se putea aștepta. Prin urmare, Comisia a decis să ia în considerare acest lucru în evaluarea caracterului rezonabil al deținerii ulterioare a reclamantului (ibidem În acest sens, Comisia a explicat că ar fi necesar să se dea dovadă de o formalitate excesivă să se solicite reclamantului să demască durata privării sale de libertate în cursul aceleiași proceduri penale ca acesta să introducă la organele convenției o nouă cerere după fiecare perioadă de detenție provizorie ( Neumeister, citată anterior, § 7). În plus, Comisia a observat că o astfel de cerință ar duce în mod inutil, pentru sistemul Convenției, la o înmulțire a cererilor depuse de același solicitant pentru perioade de detenție diferite, dar consecutive (ibidem 28). , dat în aceeași zi, se completează, primul factor care determină momentul în care se încheie perioada care urmează să fie luată în considerare în temeiul articolului 5 alineatul (3) și al doilea paragraf care precizează condițiile de aplicare a regulii de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție și modul în care se calculează durata totală a perioadelor de detenție provizorie. 29. Curtea a adoptat același demers în hotărâri mai recente și a hotărât că, atunci când un inculpat făcea obiectul mai multor perioade distincte de detenție provizorie, garanția unei perioade de timp rezonabile mai puțin de o lună la art. 5 alineatul (3) implică examinarea în ansamblu a duratei totale a acestor perioade diferite (Kemmache c. Franța (n 1 și n, 27 noiembrie 1991, § 44, seria A n 218) I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 98, Rec., 1998 VII Vacaro c. Italia, n 41852/98, § 33, 16 noiembrie 2000 Mitev c. Bulgaria, n 40063/98, § 102, 22 decembrie 2004). În aceste cazuri, spre deosebire de cazul Neumeister, nu s-a făcut referire la aplicarea regulii de șase luni. 30. Cu toate acestea, până cu puțin timp în urmă, abordarea adoptată în cauzele turcești examinate de Curte în temeiul articolului 5 alineatul (3) a fost ușor diferită de cea descrisă mai sus. : în cazul în care o cerere a fost introdusă la mai mult de șase luni de la încheierea primelor perioade de detenție provizorie, Curtea a declarat inadmisibile obiecțiunile referitoare la aceste perioade. Cu toate acestea, atunci când a stat la baza caracterului rezonabil al ultimei perioade de detenție provizorie, aceasta a ținut seama de perioadele de detenție anterioare (a se vedea, printre alte hotărâri, Kalay c. Turcia, n 16779/02, § 34, 22 septembrie 2005 G 368/yasettin Altun c. Turcia , n 73038/01, § 28, 24 mai 2005 Céiçekler c. Turcia , n 14899/03, § 61, 22 decembrie 2005 Bahattin Șahin c. Turcia (dec.), n 29874/96, CEDH 17 octombrie 2000 Köse c. Turcia (dec.), n 50177/99, CEDH 2 mai 2006) 31. Cu toate acestea, în recenta sa hotărâre Baltace. c. Turcia 495/02, §§ 46, iulie 2006), Curtea a reînceput o abordare globală prin evaluarea tuturor perioadelor de detenție scoase din uz, fără a menționa regula celor șase luni. 32. Având în vedere evoluțiile jurisprudenței constatate mai sus, Curtea consideră că s-a instalat o anumită confuzie în ceea ce privește aplicarea regulii de șase luni în cazurile de tipul celei prezentate în speță. Comisia reamintește faptul că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse în discuție deciziile anterioare după un termen nedefinit, servește interesele nu numai ale guvernului pârât, ci și ale securității juridice ca valoare intrinsecă. Aceasta marchează limita temporală a controlului efectuat de organele Convenției și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada dincolo de care acest control nu se mai exercită. Prin urmare, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula celor șase luni numai pe motivul că un guvern nu a formulat o excepție preliminară întemeiată pe aceasta ( Walker c. Regatul Unit (dec.), 34979/97, CEDO 2000-I). 33. În lumina celor de mai sus, Curtea ar dori să precizeze, prin examinarea prezentei cauze, condițiile de aplicare a regulii de șase luni în cauzele perioadelor de detenție multiplă, în conformitate cu art. 5 alineatul (3) din convenție. Curtea constată că, în speță, arestarea provizorie a reclamantului a început la 23 ianuarie 1994, data la care persoana în cauză a fost arestată și a fost reținută în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție până la condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului Istanbul, la 12 iunie 2000. Începând de la data respectivă și până la 15 mai 2001, data la care Curtea de Casație a anulat decizia instanței de primă instanță, a fost deținuți în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a), și, prin urmare, această perioadă a detenției sale nu intră sub incidența articolului 5 alineatul (3) (B. c. Austria, citată anterior, §§ Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 104, CEDO 2000-XI. Apoi, de la 15 mai 2001 până la eliberarea sa provizorie la 18 februarie 2002, a trecut printr-o nouă perioadă de detenție provizorie care intră sub incidența articolului 5 alineatul (3) din convenție. Curtea constată că, în lipsa unei acțiuni interne, perioada de șase luni începe să curgă de la actul care face obiectul plângerii. Cu toate acestea, aceasta reafirmă cu fermitate considerațiile expuse în Hotărârea Neumeister menționată anterior (la alineatul 27), în special necesitatea de a evita o formalism excesiv și impunerea unei sarcini prea mari nu numai reclamantului, ci și mecanismului de control al Convenției ( Neumeister), Aceste preocupări sunt cu atât mai relevante în prezenta cauză, în cazul în care reclamantul a rămas privat de libertate în timp ce procedura penală era pe rol în a doua instanță, chiar dacă această perioadă intră sub incidența articolului 5 alineatul (1) litera (a) din convenție. 36. În consecință, Curtea consideră că, în cazul de față, perioadele multiple și consecutive de detenție ale reclamantului trebuie considerate un întreg și că perioada de șase luni nu trebuie să înceapă să curgă decât de la sfârșitul ultimei perioade de detenție provizorie, respectiv 18 februarie 2002 37. Curtea constată, de asemenea, că, în temeiul articolului 63 din Codul penal, orice perioadă de privare de libertate anterioară datei la care hotărârea de justiție devine definitivă trebuie să fie dedusă din pedeapsa persoanei în cauză (punctul 18). Pentru a evalua caracterul rezonabil al duratei detenției provizorii a reclamantului, Curtea trebuie, prin urmare, să efectueze o evaluare globală a perioadelor de detenție acumulate în temeiul articolului 5 alineatul (3) din convenție (a se vedea mutatis mutandis Neumeister) , citată anterior, punctul 6). Prin urmare, Comisia concluzionează că, după deducerea din durata totală a privării de libertate a reclamantului a perioadelor în care a fost deținut după condamnare în sensul articolului 5 alineatul (a) din convenție, perioada care trebuie luată în considerare în speță este de aproape șapte ani și două luni. Caracterul rezonabil al duratei detenției Principii stabilite de jurisprudența Curții 38. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții nu este gata pentru o evaluare abstractă. Legitimitatea menținerii în detenție a unui inculpat trebuie apreciată în fiecare caz în funcție de particularitățile cauzei. Continuarea întemnițării se justifică într-o anumită specie numai în cazul în care există indicii concrete care indică o adevărată cerință de interes public, în pofida prezumției de nevinovăție, cu privire la regula respectării libertății individuale prevăzută la art. 5 din convenție (a se vedea printre alte hotărâri, Kudła c. Polonia [GC], citată anterior, § 110-111). 39. În primul rând, este de datoria autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un anumit caz, reținerea provizorie a unui inculpat nu depășește o perioadă rezonabilă de timp. În acest scop, autoritățile judiciare naționale trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să manifeste sau să excludă existența acestei cerințe de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută la art. 5 și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere; în principal având în vedere motivele care figurează în aceste decizii și pe baza faptelor necontestate indicate de partea interesată în mijloacele sale pe care Curtea trebuie să le determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) (Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 152, CEDO 2000-IV și Kudła, citată anterior, punctul 110). 40. Persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar după un timp nu mai este suficientă. Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În plus, aceasta caută dacă autoritățile naționale competente au acordat o atenție specială continuării procedurii. Complexitatea și particularitățile anchetei sunt elemente care trebuie luate în considerare în această privință (a se vedea, de exemplu, Scott c. Spania, 18 decembrie 1996, § 74, Rec., 1996-VI I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 102, Rec. 1998-VII). Aplicarea acestor principii în circumstanțele speciei 41. Curtea observă că Curtea de Securitate a statului Istanbul a examinat menținerea în detenție a reclamantului la sfârșitul fiecărei ședințe, fie din oficiu, fie la cererea persoanei interesate. Cu toate acestea, având în vedere dosarul, Curtea a dispus, în urma majorității ședințelor, menținerea în detenție provizorie în termeni identici și stereotipi, cum ar fi: având în vedere natura infracțiunii, starea probelor și elementele care figurează în dosar. Cu toate că, în general, expresia "statutul probelor" poate fi un semn relevant al existenței și persistenței unor indicii grave de vinovăție, ea nu poate, în speță, să legitimeze numai durata detenției de care se plânge reclamantul (Letellier c. Franța) , 26 iunie 1991, seria A n 207 Tomasi c. Franța, 27 august 1992, seria A n 241-A Demirel c. Turcia 39324/98, § 59, 28 ianuarie 2003). 42. În acest context, Curtea constată că Curtea de Securitate a statului a omis să precizeze, în ultima sa decizie de menținere în detenție provizorie a reclamantului în așteptarea unui nou proces în primă instanță, în care eliberarea persoanei în cauză după o perioadă care depășește cu mult opt ani de detenție (inclusiv perioadele de detenție după condamnare) ar fi constituit un risc ( Demirel, citată anterior, punctul 60). 43. Aceste considerații, singure, permit Curții să concluzioneze că motivele invocate în sprijinul menținerii în detenție provizorie a reclamantului nu erau 44. Din cele de mai sus rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. (...) PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, (...) A declarat că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție (...) în limba engleză, apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2007, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Președintele