ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2062/2010

Asupra recursului, de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 136 din 18 mai 2009

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 2638/2/2009 (647/2009) a admis sesizarea

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A recunoscut Sentința

penală numărul 1120Js 85817/05-12 Kls a Tribunalului Darmstadt definitivă la 2

noiembrie 2007 prin care numitul C. (fost R.) A. a fost condamnat la o pedeapsă

finală de 5 ani închisoare.

A dispus transferarea

condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării

pedepsei.

A dedus din pedeapsă

perioada executată de condamnat de la 25 mai 2007 la zi.

Onorariul

apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 RON, se va suporta din fondurile

Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin Rezoluția

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 678/II-5/2009din 11 martie

2009, înregistrată pe rolul instanței la data de 23 martie 2009 sub nr.

2638/2/2009, s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4) din

Legea nr. 302/2004, recunoașterea Sentinței penale nr. 1120Js 85817/05-12 Kls a

Tribunalului Darmstadt definitivă la 2 noiembrie 2007 prin care numitul C.

(fost R.) A. a fost condamnat la o pedeapsă finală de 5 ani închisoare și

transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea

executării pedepsei.

Prin Sentința penală

numărul 1120Js 85817/05-12 Kls a Tribunalului Darmstadt definitivă la 2

noiembrie 2007 numitul C. (fost R.) A. a fost condamnat la o pedeapsă finală de

5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 242, art. 243,

art. 244a, art. 263a, art. 22, art. 23 și art. 53 C. pen. German.

În fapt, în sarcina

acestuia s-a reținut că s-a asociat cu alte persoane, în majoritate cetățeni

români, în scopul săvârșirii de furturi de carduri bancare. Astfel, unul dintre

făptuitori intercepta codul pin al victimei, unul îi distrăgea atenția, iar

altul îi sustrăgea cardul din bancomat. Ulterior aceștia ridicau sume de bani

importante din conturile victimelor.

Condamnatul C. (fost

R.) A., arestat de la 25 mai 2007 la zi, fiind încarcerat în prezent în

Penitenciarul Hunfeld din Germania și și-a exprimat acordul în vederea

transferării în România pentru continuarea executării pedepsei.

Curtea, analizând

ansamblul actelor depuse la dosar a constatat îndeplinite condițiile prev. de

art. 129 și art. 141 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală.

Astfel, cetățeanul

român C. (fost R.) A. a fost condamnat definitiv (sentința a rămas definitivă

la data de 2 noiembrie 2007) de către instanțele din Germania la o pedeapsă

finală de 5 ani închisoare pentru săvârșirea de infracțiuni care au

corespondent în legislația română (realizând conținutul constitutiv al infr.

prev. de art. 323 C. pen., art. 27 pct. 1 din Legea nr. 365/2002, la dosar

există declarația de consimțământ a sus-numitului privind continuarea

executării pedepsei într-un penitenciar din România, iar perioada pe care

acesta o mai are de executat este mai mare de 6 luni.

Ca atare, s-a admis

sesizarea și, în baza art. 149 din același act normativ, s-a recunoscut

Sentința penală numărul 1120Js 85817/05-12 Kls a Tribunalului Darmstadt

definitivă la 2 noiembrie 2007 prin care numitul C. (fost R.) A. a fost

condamnat la o pedeapsă finală de 5 ani închisoare, și s-a dispus transferarea

condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării

pedepsei; s-a dedus din pedeapsă perioada executată de condamnat de la 25 mai

2007 la zi.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată C. (R.) A.

La termenul de

astăzi, 26 mai 2010, acesta prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat

casarea parțială a sentinței recurate și înlăturarea dispoziției cu privire la

transfer, având în vedere înscrisul din data de 21 decembrie 2009 aflat la

dosar, prin care a comunicat că refuză transferul în România pentru executarea

restului de pedeapsă.

Examinând recursul

declarat de persoana condamnată C. (R.) A., sub toate aspectele, conform art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, Înalta Curte,

constată că, în cauză autoritățile judiciare germane au dispus condamnarea

definitivă a numitului C. (R.) A. la o pedeapsă finală de 5 de ani închisoare

pentru săvârșirea de infracțiuni care au corespondent în legislația română

(realizând conținutul constitutiv al infr. prev. de art. 323 C. pen., art. 27

pct. 1 din Legea nr. 365/20029), că perioada pe care acesta o mai are de executat

este mai mare de 6 luni, precum și că la dosarul cauzei se află consimțământul

persoanei condamnate pentru transferarea în România în vederea continuării

executării pedepsei într-un penitenciar din România, potrivit dispozițiilor

art. 142 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală,

iar faptul că acesta la data de 21 decembrie 2009 a revenit asupra

consimțământului, este lipsit de relevanță în cauză, întrucât potrivit legii

statului de condamnare (Statul German), consimțământul liber exprimat este

irevocabil.

Pe de altă parte, s-a

constatat că, potrivit art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate, dacă prin hotărârea străină de

condamnare sau pe baza acesteia s-a luat față de persoana condamnată măsura

expulzării, situație în care, potrivit textelor evocate, statul de executare

(în speță statul român) poate, la cererea statului de condamnare (Statul

German), să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, chiar

și în cazul refuzului persoanei condamnate, întrucât a fost dispusă și măsura

expulzării.

Așadar, în cazul în

care resortisantul român condamnat într-un alt stat nu și-a dat consimțământul

pentru transferarea în România în vederea executării pedepsei, instanța de

judecată poate dispune transferarea acestuia.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de persoana condamnată C. (R.) A. împotriva Sentinței penale nr. 136 din 18 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2638/2/2009 (647/2009).

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta persoana condamnată va fi obligată la plata

sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de persoana condamnată C. (R.) A. împotriva

Sentinței penale nr. 136 din 18 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr.

2638/2/2009 (647/2009).

Obligă recurentul

persoană condamnată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 mai 2010.