ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3355/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 196 din 8 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 144 alin. (1) lit. a) rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a recunoscut sentința penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunțată în dosarul 6 Hv 130/07 b, definitivă prin decizia Curții de Apel Graz din data de 13 februarie 2008, privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată și a dispus transferarea condamnatului Ș.T.C., cetățean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării pedepsei de 10 ani închisoare.

A dedus din pedeapsă perioada 2 iulie 2007 la zi. A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a sentinței. S-a dispus, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că prin adresa nr. 564/11-5/2008 din 25 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București în temeiul art. 149 alin. (14) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii sentinței penale din data de 22 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Penal de Land Graz, în dosarul 6 Hv 130/07 b, precum și punerea în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de autoritățile judiciare din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Ș.T.C., cetățean român, în vederea continuării executării pedepsei aplicate în statul solicitat. Prin sentința penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunțată în dosarul 6 Hv 130/07 b, definitivă prin decizia Curții de Apel Graz din data de 13 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 9 Bs 26 din 08 d s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.T.C.

la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie gravă, prevăzută și pedepsită conform art. 142 alin. (1), art. 143 a doua dispoziție C. pen. austriac. În fapt, s-a reținut că la data de 28 decembrie 2006, în localitatea Graz, Ș.T.C. împreună cu M.A., l-au deposedat prin violență pe A.H., responsabil la firma P.U.H. GmbH, în sediul societății, de bunuri mobile și anume suma de cel puțin 2400 de euro și două telefoane mobile. Partea vătămată a suferit de pe urma agresiunilor vătămări corporale grave respectiv, fractura masivului facial median care a necesitat o intervenție chirurgicală, traumatism cranio-cerebral cu amnezie retrogradă, ruptura tendonului maleolei externă piciorului drept, contuzii și escoriații multiple.

Din durata pedepsei aplicate inculpatului, s-a scăzut timpul reținerii și arestării preventive de la data de 2 iulie 2007 la zi, condamnatul fiind în prezent încarcerat în penitenciarul Graz Karlau. Curtea de Apel București a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni, potrivit legii penale a statului român, în pofida lipsei de consimțământ la transfer a persoanei condamnate, motivat de relațiile pe care le are cu una din surorile sale aflate în Austria.

A mai reținut că părinții condamnatului sunt în România, doi frați ai acestuia sunt în Spania, o soră este în Grecia, o altă soră în Italia și una în Austria, situația familială neimpunând astfel rămânerea sa pe teritoriul Austriei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana condamnată Ș.T.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 1730/2/2009. În cererea de recurs, scrisă, transmisă prin Ministerul Justiției recurentul Ș.T.C. a arătat că refuză transferul în România pentru a executa restul de pedeapsă aplicată de autoritățile austriece, arătând că dorește să execute restul de pedeapsă în penitenciarul din Graz-Karlau - Austria pentru a putea fi vizitat de fratele său M.Ș.

și sora sa A.Ș. întrucât aceștia lucrează în Graz - Austria și îl vizitează cu regularitate de două trei ori pe lună în penitenciarul Graz-Karlau. A mai susținut că părinții săi nu țin legătura cu el și nici nu îl susțin deoarece au fost informați de infracțiunea pe care acesta a comis-o, împrejurare pe care nu o acceptă. Apărătorul din oficiu al recurentului persoană condamnată, a invocat în concluziile orale formulate în fata instanței de recurs motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 6 C. proc.

pen., susținând că la instanța de fond recurentul a fost lipsit de apărare, întrucât apărătorul desemnat din oficiu a pus concluzii în defavoarea condamnatului în sensul că a solicitat admiterea cererii autorităților judiciare din Republica Austria cu privire la recunoașterea sentinței din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz și punerea acesteia în executare, condamnatul având un punct de vedere exprimat în mod expres arătând că nu își dă acordul pentru a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Examinând recursul declarat de recurentul condamnat Ș.T.C. împotriva Sentinței penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, în raport și de dispozițiile Legii nr. 302/2004, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Legiuitorul român a prevăzut expres în conținutul dispozițiilor art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, condițiile transferării persoanelor condamnate, condiții care au fost îndeplinite în prezenta cauză. Condamnatul Ș.T.C. este cetățean român, potrivit Adresei nr. 534048 din 09 februarie 2009 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor. Potrivit Adresei nr. 5444/SM/2009 înaintată de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Hotărârea prin care Ș.T.C.

a fost condamnat este definită, respectiv sentința penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunțată în Dosarul nr. 6 Hv 130/07 b-127 este definitivă prin sentința Curții de Apel Graz pronunțată în Dosarul nr. 9 Bs 26 din 08 d din data de 27 februarie 2008. La data emiterii cererii 28 iulie 2008 înaintată de Parchetul Graz (potrivit referatului cauzei întocmit de Tribunalul Penal de Land Graz) când a solicitat autorităților române transferul deținutului în vederea executării restului de pedeapsă a condamnatului, acesta mai avea de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei privative de libertate de 10 ani închisoare, potrivit raportului privind începerea executării pedepsei eliberat de penitenciarul Graz - Jakomini, executarea pedepsei a început la data de 13 februarie 2008, ora 10,25 și expiră la data de 02 iulie 2017 ora 00,00.

Perioada reținerii și arestării a fost computată de la 02 iulie 2007 orele 00,00 până la 22 octombrie 2007, ora 15,38 și de la 22 octombrie 2007, ora 15,38 până la 13 februarie 2008, ora 10,25. În contextul cauzei nu există consimțământul de transfer al condamnatului de a reprezenta manifestarea unilaterală de voință prin care să-și dea acordul de a fi transferat din Republica Austria în România pentru a executa restul pedepsei. Însă potrivit Deciziei nr. 1-1043716/FR din 08 din data de 09 aprilie 2008 pronunțată de Direcția Federală de Poliție Graz s-a dispus expulzarea inculpatului Ș.T.C. Prin adresa Bmj-4026884/0005-iv 1/2009 Ministerul Federal al Justiției din Republica Austria a comunicat Ministerului Justiției din România, că Ș.T.C.

nu a atacat cu recurs Hotărârea nr. 1-1043716/FR/08, pronunțată de Direcția Federală de Poliție Graz la 09 aprilie 2008, hotărâre care a devenit irevocabilă și executorie la 26 aprilie 2008. Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

Chiar dacă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004, modificată, în raport de dispozițiile Protocolului la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, solicitarea autorităților judiciare din Republica Austria, cu privire la recunoașterea sentinței din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz și punerea acesteia în executare este admisibilă. Faptele care au atras condamnarea recurentului Ș.T.C. au realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie potrivit legii statului de executare respectiv, dispozițiile art. 211 alin. (1), alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen. român, astfel este îndeplinită și condiția prevăzută de dispozițiile art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, modificată.

Există un acord asupra transferării condamnatului Ș.T.C. între România și Austria, respectiv Sentința penală nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, și adresa nr. BMJ-4026884/0001-IV l/2009 formulată de Ministerul Federal al Justiției al Republicii Austria, prin care se solicită Ministerului Justiției din România continuarea executării penale a pedepselor dispuse împotriva lui Ș.T.C.. Nu poate fi primit motivul de casare invocat de apărătorul recurentului, respectiv dispozițiile art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen., potrivit căruia judecata a avut loc în lipsa apărătorului, întrucât din practicaua Sentinței penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, rezultă că acesta a fost reprezentat de apărător din oficiu.

Nu poate fi vorba nici de lipsa unei apărări efective a persoanei condamnate, întrucât din conținutul concluziilor apărătorului desemnat din oficiu, avocat P.E. rezultă că acesta a precizat solicitarea condamnatului de a nu fi transferat într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei. Astfel persoanei condamnate, i-a fost asigurată asistența juridică în conformitate cu dispozițiile art. 171 alin. (3) și art. 172 alin. (8) C. proc. pen., fiind îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale potrivit cărora orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer.

Totodată nu se poate reține nici că instanța a încălcat dreptul la apărare al persoanei solicitate, garantat de dispozițiile art. 24 din Constituția României. Că apărătorul, în completarea precizării solicitării condamnatului de a nu fi transferat într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei, a mai pus concluzii de admitere a solicitării autorităților judiciare din Republica Austria, cu privire la recunoașterea sentinței din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz și punerea acesteia în executare, nu pot fi reținute ca fiind defavorabile persoanei condamnate și nu pot echivala cu cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen. Pentru toate aceste considerente în mod corect s-a dispus de Curtea de Apel București, secția I penală, prin Sentința penală nr. 196 din 8 iulie 2009 transferarea condamnatului Ș.T.C.

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani închisoare. Înalta Curte constată că sentința atacată este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de Ș.T.C. ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată Ș.T.C. împotriva Sentinței penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul persoană condamnată să plătească statului suma de 300 RON cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 octombrie 2009.