ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5689/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5689/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 506 din 07 aprilie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantul G.B.C., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General.

În motivarea

sentinței, Tribunalul a reținut că art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu

este aplicabil în speța dedusă judecății, întrucât reclamantul se află în

posesia unui titlu executoriu, conform art. 377 C. proc. civ., titlu ce poate

fi pus în executare cu toate consecințele ce decurg din procedura executorie,

inclusiv aplicarea amenzii conform art. 580

2

C. proc. civ.,

coroborat cu art. 580

3

C. proc. civ.

Apelul declarat de

către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 79A din 01 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 345 din 02

martie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 19858/3/2006, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantului G.B.C. și a obligat pârâta

Primăria Municipiului București să restituie în natură reclamantului terenul în

suprafață de 311 m.p. situat în București, str. A., sectorul 1, și imobilul din

București, str. M., sectorul 2, compus din teren în suprafață de 400 m.p., și

construcție.

Apelul declarat

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 296A din

23 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, menținută prin decizia nr. 123 din 09

ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a

respins recursul ca nefondat.

La 27 ianuarie 2009,

apelantul a formulat prezenta acțiune, arătând că pârâtul i-a încălcat dreptul de

folosință asupra imobilelor retrocedate prin hotărâri judecătorești, refuzând a

soluționa notificările, întemeindu-și pretenția pe dispozițiile art. 3 alin.

(1) lit. a), art. 7 alin. (2), art. 9, art. 21 alin. (1), (2), (5), art. 25

alin. (1), art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 25 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, proprietarii cărora, prin procedurile administrative

prevăzute de această lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate,

vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare,

în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției

de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia

în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală

a preluării imobilului.

Astfel, protocolul de

predare-preluare se încheie la finalul procedurii administrative în care imobilul

a fost restituit prin decizia unității deținătoare.

Întrucât în cauză imobilul

a fost restituit apelantului reclamant prin hotărâre judecătorească, Curtea constată

că prevederea legală menționată nu este aplicabilă, nefiind necesar în cauză a se

încheia un proces-verbal prevăzut de lege pentru procedura administrativă.

Hotărârea judecătorească

constituie titlu executoriu și poate fi pusă, în consecință, în executare, față

de prevederile art. 371

1

C. proc. civ., conform cărora obligația stabilită

prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de

bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta

se aduce la îndeplinire prin executare silită.

În consecință, în cauză

nu sunt aplicabile prevederile art. 33 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora încălcarea

dispozițiilor acestei legi atrage răspunderea civilă, întrucât în cauză imobilul

a fost restituit prin hotărâre judecătorească. În această situație, dispozițiile

legale care reglementează procedura administrativă, invocate de reclamant, nu sunt

aplicabile în cauză, iar prima instanță în mod corect a avut în vedere prevederile

legale care guvernează executarea hotărârilor judecătorești.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal reclamantul G.B.C., criticând-o pentru nelegalitate,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând că cele trei

motive de recurs sunt strâns legate între ele, fiind într-o relație de interdependență,

astfel încât trebuie tratate împreună, după cum urmează:

Ambele instanțe de fond

au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în condițiile în care nu au

observat corect obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv despăgubirea

reclamantului pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea de către pârât a unei

obligații legale, ceea ce echivalează, în același timp, cu pronunțarea instanței

asupra a altceva decât ceea ce s-a cerut și existența unor considerente străine

de natura pricinii, precum și aplicarea unor dispoziții legale care se referă la

altă situație de fapt.

În mod greșit, instanța

de apel a considerat că reclamantul, fiind în posesia unei hotărâri judecătorești,

are posibilitatea de a solicita executarea silită a acesteia, în condițiile în care

reclamantul nu a intenționat punerea în executare a unei hotărâri (obținerea posesiei

efective a bunurilor), ci repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligației

de restituire, prin acordarea echivalentului lipsei de folosință, în temeiul

art. 33 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia nerespectarea dispozițiilor acestei

legi atrage răspunderea civilă.

Recurentul a mai susținut

că s-a încălcat și principiul disponibilității, făcându-se aplicarea dispozițiilor

legale în materie de executare silită, în condițiile în care se invocase Legea

nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

Cu toate că reclamantul

a indicat, drept temei juridic al motivelor sale de recurs, cazurile prevăzute de

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor, astfel cum au

fost concepute de către reclamant, rezultă că este posibilă încadrarea lor în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, nu este incident

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în care referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit

neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită

a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului

invocat de reclamant (causa debendi), respectiv titlul de proprietate pe care se

întemeiază pretențiile reclamantului.

Or, în speță, criticile

formulate nu sunt legate de vreo denaturare a acestui titlu, pretins a fi fost săvârșită

de către instanța de apel, ci de ignorarea obiectului și a temeiului juridic ale

cererii de chemare în judecată, respectiv modul de aplicare a legii în raport cu

obiectul cererii.

Pe de altă parte, criticile

relative la inserarea, în cuprinsul deciziei recurate, a unor motive străine de

natura pricinii, pot fi subsumate modului de apreciere, de către instanța de apel,

a rolului activ al primei instanțe în calificarea juridică a cererii de chemare

în judecată, pentru considerente ce vor fi expuse în prezenta decizie.

Analizând motivele de

recurs în contextul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, la plata contravalorii lipsei

de folosință, atât a terenului de 311 m.p. situat în fostul Parc J., cât și a terenului

de 400 m.p., împreună cu construcțiile aferente, situat în București, str. M., sector

2, pentru o perioadă de trei ani anterior formulării cererii – 27 ianuarie 2009

și în continuare, până la restituirea și punerea în posesie a acestor imobile.

În drept, au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel cum s-a reținut

și în hotărârile ambelor instanțe de fond pronunțate în cauză, imobilele menționate

au fost restituite în natură reclamantului prin sentința civilă nr. 345 din 02

martie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia

nr. 296 din 23 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și irevocabilă prin decizia nr.

123 din 09 ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prima instanță a apreciat

că, din moment ce reclamantul este în posesia unui titlu executoriu, reprezentat

de hotărârea judecătorească de restituire în natură, în cazul refuzului debitorului

de a se conforma obligațiilor stabilite în sarcina sa, are la îndemână procedura

executării silite, inclusiv aceea prevăzută de art. 580

2

și 580

3

C. proc. civ. și a respins cererea ca neîntemeiată, sentința fiind menținută ca

atare de către instanța de apel.

Chiar dacă s-ar reține

că este incidentă procedura din C. proc. civ. referitoare la executarea silită,

se observă că reclamantul a obținut titlul executoriu abia la data de 23

aprilie 2008 (prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a

dispus restituirea în natură), iar pretențiile deduse judecății sunt formulate pentru

perioada începând de la data de 23 ianuarie 2006 (cu 3 ani anterior introducerii

cererii) și până la punerea efectivă a reclamantului în posesia imobilelor.

Așadar, prima instanță

nu a soluționat cererea de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile formulate

pentru perioada 23 ianuarie 2006-23 aprilie 2008, având ca obiect contravaloarea

lipsei de folosință a terenurilor pentru perioada anterioară recunoașterii pe cale

judecătorească a dreptului la restituirea în natură a terenurilor, decurgând din

prejudiciul creat reclamantului prin nesoluționarea de către pârâtă, ca unitate

deținătoare, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Sunt întemeiate, așadar,

criticile reclamantului relative la ignorarea de către instanțele de fond a obiectului

cererii, în totalitatea sa, constatându-se că, încălcând principiul disponibilității,

în mod greșit, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în ceea

ce privește cererea arătată, iar instanța de apel, în mod nelegal, a menținut atare

soluție, cu toate că s-ar fi impus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu

nerespectarea acestor dispoziții legale, din perspectiva legalității deciziei în

raport de prevederile art. 304 C. proc. civ.

Se constată, în același

timp, că instanța de apel nu a făcut o aplicare corespunzătoare a legii, menținând

soluția primei instanțe în ceea ce privește cererea în pretenții pentru perioada

ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea

în natură - 23 aprilie 2008 - și data punerii efective în posesie.

Astfel, cu toate că obiectul

cererii se suprapune domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 580

2

și 580

3

C. proc. civ., respectiv daune-interese pentru prejudiciul cauzat

prin neîndeplinirea de către unitatea deținătoare a obligației stabilite în sarcina

sa pe cale judecătorească, se observă că legea specială cu caracter reparator, aplicabilă

raporturilor juridice născute între persoana îndreptățită și entitatea învestită

cu soluționarea notificării, în legătură cu imobile ce intră în obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001, conține o normă specială ce reglementează situația juridică

născută din faptul restituirii în natură a imobilului.

Astfel, art. 40 prevede

posibilitatea acordării de despăgubiri, calculate pe zi de întârziere, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit, în ipoteza prevăzută

de art. 25 alin. (5) din lege, respectiv în situația în care s-a dispus restituirea

în natură a imobilului și nu s-a încheiat protocolul de predare-preluare cu unitatea

deținătoare în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziției

de restituire.

Deși norma reglementează

explicit ipoteza în care restituirea în natură a avut loc printr-o dispoziție administrativă,

pentru identitate de rațiune, trebuie să se considere că vizează și ipoteza în care,

în urma refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării,

a fost învestită instanța de judecată cu soluționarea, în fond, a acestei notificări,

iar instanța a dispus restituirea în natură a imobilului, în aplicarea deciziei

nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În executarea acestei

hotărâri judecătorești, unitatea deținătoare are obligația de a pune persoana îndreptățită

în posesia imobilului restituit pe cale judecătorească, obligație ce concordă în

conținut cu aceea de încheiere a protocolului de predare-preluare prevăzut în sarcina

unității deținătoare de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, indiferent de

cauza juridică a obligației, respectiv o hotărâre judecătorească de restituire în

natură sau însăși decizia administrativă emisă de unitatea deținătoare în baza

art. 26 din lege privind restituirea în natură, obligația unității deținătoare este

aceeași, constând în predarea imobilului către proprietar.

Fiind vorba despre o normă

specială, aceasta este derogatorie de la dreptul comun reprezentat de prevederile

C. proc. civ. în materia executării obligațiilor de a face decurgând din hotărâri

judecătorești, aplicându-se cu precădere.

În acest context, cererea

având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor restituite pe care

judecătorească, prin sentința civilă nr. 345 din 02 martie 2007 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, este pe deplin admisibilă și își regăsește temeiul juridic

în dispozițiile art. 40 cu referire la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, se constată

că, în mod greșit, prima instanță a respins cererea, fără a intra în cercetarea

fondului dreptului dedus judecății, soluția fiind nelegal menținută în apel, urmare

a greșitei aprecieri a inaplicabilității normelor menționate, cu toate că s-ar fi

impus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art.

297 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca atare, urmând a

modifica decizia recurată, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și, rejudecând apelul, îl va admite și va desființa sentința atacată,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în aplicarea art. 297

alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță, în mod greșit, nu

a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, se va proceda

la soluționarea tuturor pretențiilor reclamantului, conform celor expuse prin prezenta

decizie, urmând ca tribunalul să stabilească, prioritar, dacă este competent ratione

materiae să soluționeze pricina, în conformitate cu regulile generale ce guvernează

competența instanțelor judecătorești, în absența unor norme exprese derogatorii

în cuprinsul Legii nr. 10/2001.

În acest sens, instanța

va solicita lămuriri reclamantului cu privire la cuantumul pretențiilor defalcat

pentru cele două perioade identificate prin prezenta decizie, cu precizarea de a

se avea în vedere că, și în privința celui de-al doilea capăt de cerere, vizând

pretenții pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești

de restituire în natură, este posibilă indicarea unei sume globale pentru perioada

de la 23 aprilie 2008 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată,

în raport de criteriile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul G.B.C. împotriva deciziei nr. 79A din 01 februarie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în tot decizia

atacată, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 506

din 07 aprilie 2009 a Tribunalului București.

Desființează sentința

și trimite cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.