ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3500/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3500/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 522A din 17 mai 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanții-reclamanți G.I. și G.E. împotriva Sentinței civile nr.

1366 din 23 septembrie 2010 Tribunalul București Secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român și Ministerul Finanțelor.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr.

4054/299/2009, la data de 25 februarie 2009, astfel cum a fost precizată,

reclamanții G.I. și G.E. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului (apartament

și boxă) situat în București, str. C.B., sector 1.

În drept au fost

invocate disp. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În cauză pârâtul a

formulat cererea de chemare în garanție împotriva Municipiului București.

Prin Sentința civilă

nr. 1366 din 23 septembrie 2010, pronunțată în urma declinării competenței de

Judecătoria sectorului 2 București, Tribunalul București, secția a III-a civilă

a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți și a respins ca

rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 668 din 30 martie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis recursul declarat de reclamanta G.M.R.A. împotriva Deciziei civile nr.

862 din 12 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

modificată decizia atacată în sensul că s-a admis apelul declarat de reclamanta

G.M.R.A. împotriva Sentinței civile nr. 2794 din 21 aprilie 2003 a Judecătoriei

sectorului 1 București. A fost schimbată în parte sentința menționată, în

sensul că s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la ap. și boxa din

București str. C.B., sector 1 și au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Potrivit art. 50

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările ulterioare,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Din aceste dispoziții

legale, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea și în limitele cărora

instanța este obligată să se pronunțe pentru respectarea cauzei acțiunii

civile, rezultă că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului

numai foști chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat

contractul de vânzare cumpărare cu statul cu respectarea dispozițiilor legii

menționate.

Reclamanții au

dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit în temeiul contractului

de vânzare cumpărare, deoarece în litigiul anterior s-a stabilit cu putere de

lucru judecat că la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 17

ianuarie 1997 și din 27 ianuarie 1998 nu au fost respectate dispozițiile Legii

nr. 112/1995 întrucât apartamentul care a făcut obiectul primului contract nu

fusese preluat de stat cu titlu valabil, iar boxa cumpărată prin al doilea contract

fusese închiriat în anul 1997 deci după intrarea în vigoare a Legii nr.

112/1995, astfel că nu putea fi vândut conform acestei legi, care nu permitea

decât înstrăinarea locuințelor închiriate anterior datei intrării în vigoare a

Legii nr. 112/1995.

De asemenea,

tribunalul a constatat că prin Sentința civilă nr. 2535 din 25 februarie 2008

rămasă irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților G.I. și E. suma de

21.906.726 RON și 751.634 RON actualizate cu indicele de inflație ca urmare a

anulării contractelor de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 și din 27

ianuarie 1998.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții G.I. și G.E., în analiza căruia s-a

constatat că în cauză este aplicabil art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

iar nu al art. 50

1

din lege, reclamanții fiind îndreptățiți legal

numai la prețul actualizat al imobilului, în considerarea următoarelor

argumente.

de vânzare-cumpărare în discuție au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin

hotărârile judecătorești menționate mai sus, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

În raport de situația

din speță, reclamanților li se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de

piață, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care

reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia declararea nulității

unui contract atrage restituirea prestațiilor.

Aceasta spre

deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteza un contract

pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul

restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiuni întemeiată pe art.

1337 și urm. C. civ.

Invocându-se

obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de C. civ. în sarcina

vânzătorului, această obligație, ca efect al contractului, poate exista numai

în situația în care acel contract își produce efectele, iar nu și când a fost

declarat nul și nu produce niciun efect.

Un act juridic nul nu

poate produce nici un efect și nu dă naștere obligațiilor specifice acelui tip

de contract în sarcina părților.

În consecință, de

vreme ce contractele de vânzare-cumpărare ale reclamanților sunt nule și nu

produc niciun efect, acestea nu pot fundamenta cererea reclamanților în

despăgubiri o obligație inexistentă - anume obligația de răspundere pentru

evicțiune.

În consecință, Curtea

a constatat neîntemeiate criticile apelanților-reclamanți întemeiate pe

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

criticile apelanților-reclamanți întemeiate pe art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica instanței

europene, Curtea a constatat că reclamanții nu se află sub protecția acestui

text al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, întrucât reclamanții nu

au beneficiat niciodată de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturile

Omului, atâta timp cât contractul lor a fost desființat de către instanțele

judecătorești.

Situația este total

diferită de cea din cauza R. contra României, invocată, în acea cauză

încălcarea constatată de instanța europeană grefându-se tocmai pe faptul că,

printr-o hotărâre judecătorească dată de jurisdicțiile interne fusese respinsă

cererea de declarare a nulității contractului, fiind astfel recunoscut un bun,

ingerința fiind ulterior săvârșită prin promovarea și admiterea unui recurs în

interesul legii. Situația era similară și în cauza P. și P., în care Curtea a

constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 întrucât, în mod esențial,

aceștia erau beneficiarii unui bun.

De altfel, prin două

hotărâri judecătorești reclamanții au obținut restituirea prețului actualizat,

după cum s-a reținut și de prima instanță.

Așadar,

apelanții-reclamanți au obținut deja pe cale judecătorească drepturile cuvenite

conform legii, respectiv conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții G.E. și G.I., criticând-o pentru

următoarele motive:

l. Nu este corectă

susținerea în sensul că doar aceia care au pierdut imobilul în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare pot solicita prețul de piață întrucât legiuitorul

nu face această distincție și face referire la contractele

"desființate".

S-au detaliat normele

legale din materia răspunderii pentru evicțiune C. civ., susținându-se că

acestea își găsesc aplicare în cauză, nefiind excluse prin art. 50

1

introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.

10/2001, care nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune

într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Dacă ar fi fost

încheiat cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995, în mod evident contractul ar

fi fost păstrat, iar ceea ce se impută cumpărătorilor nu înlătura dreptul

acestora de a obține restituirea prețului de piață al imobilului.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât culpa acestora constă în faptul că nu au apreciat corect titlul

statului și nu au așteptat încheierea contractului de vânzare-cumpărare după

finalizarea cererii de retrocedare depusă de fostul proprietar, aspecte care

dimpotrivă conturează reaua-credință a statului, care fără să-și verifice

titlul a demarat procedura de vânzare a locuinței, creând aparența unui

proprietar veritabil, care anterior, până la 22 decembrie 1989, în urma

naționalizării, și-a exercitat aceste prerogative în mod public, sub nume de

proprietar, dispunând de bun prin închiriere.

Lipsa de diligență

asupra condiției esențiale ca lucrul vândut să aparțină vânzătorului nu poate

fi imputată cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a

imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectivă (Legea

112/1995 - art. 9 și H.G. nr. 20/1996, art. 1 alin. (2) în conformitate cu care

erau considerate ca fiind preluate cu titlu în proprietatea statului imobilele

cu destinația de locuință în baza Decretului nr. 92/1950). Verificarea îndeplinirii

acestei condiții obliga vânzătorul să cerceteze dacă pentru imobilul pentru

care chiriașul și-a exprimat opțiunea de cumpărare în condițiile art. 9 din

Legea nr. 112/1995 poate fi dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

De vreme ce s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare rezultă că vânzătorul a acceptat

oferta tăcută de cumpărător (chiriașul), iar lucrul vândut a fost considerat ca

fiind în circuitul civil și proprietatea vânzătorului, ambele părți având

deopotrivă drepturi și obligații contractuale, ce țin inclusiv de garanția

contra evictiunii.

2.

Recurenții-reclamanți au fost privați de dreptul de proprietate întrucât Statul

și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență

față de chestiunea de interes general pe care o reprezenta restituirea sau

vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul decretelor de

naționalizare (parag. 112 din Hot. P. contra României, aceeași hotărâre

sesizând incoerența practicii judiciare în analizarea titlului statului parag.

95 și 96).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza T. contra

României a apreciat pozitiv și se declară mulțumită de jurisprudența

instanțelor naționale din România, prin faptul că în situația în care în urma

pierderii dreptului de proprietate de către foștii chiriași aceștia pot

solicita despăgubiri din partea vânzătorului (statul) în temeiul C. civ. pentru

evicțiune, despăgubiri care nu se rezumă numai la prețul de cumpărare pentru

proprietatea pierdută, ci, dimpotrivă, includ valoarea de piață actuală a

proprietății de care au fost lipsiți, precum și rambursarea oricăror costuri

angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei.

În aceeași hotărâre

s-a mai reținut că este încălcat dreptul de proprietate al celor în situația

reclamanților atunci când aceștia au primit o indemnizație la valoarea la care

l-au cumpărat și nu la valoarea lui actuală (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, 5 noiembrie 2002, P. și P. contra Republica Cehă; Cauza R. împotriva

României, Hotărârea din 19 octombrie 2006).

În consecință, Curtea

Europeană a reținut că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu

să obțină compensații "în concordanță cu valoarea ei", deși

"obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai

puțin decât valoarea integrală la prețul pieței". Astfel, echilibrul

menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite

persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea

de piață.

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, prevăd că se

restituie prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (art. 50

alin. (2)), în vreme ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare (art. 50

1

).

Sintagma "desființate prin hotărâri

judecătorești" este definită de art. 20 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, care prevede că în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni

în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe

gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor

Publice și Locuințelor.

Prin urmare

desființarea contractului, în sensul Legii nr. 10/2001, este urmarea fie a unei

acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare.

Numai că aceste

dispoziții, cu dublă justificare, au în vedere o situație de excepție,

respectiv cea în care imobilul a fost vândut cu respectarea/dispozițiilor Legii

nr. 112/2005, iar cum recurenții reclamanți nu se află într-o astfel de

ipoteză, nu le sunt aplicabile.

Prin Decizia civilă

nr. 668 din 30 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, pronunțată în recurs, s-a reținut că recurenți pârâți, aceiași cu

recurenții reclamanți din cauza de față, au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/2005,

prin faptul că au cumpărat un imobil care fusese solicitat a fi restituit în

natură, fiind astfel de rea-credință.

În aceste condiții,

s-a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 republicată, care prevăd că se restituie prețul actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile. Evident, în cazul în speță, termenul

"desființare" nu poate semnifica decât anularea contractului pentru

încălcarea dispozițiilor acestei legi.

Aceste dispoziții

legale se aplică cu prioritate față de cele din dreptul comun în material

evicțiunii, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Ipoteza care dă

dreptul la restituirea prețului de piață este cea reglementată de art. 50

1

din lege, care atât timp cât se referă la contracte încheiate legal,

desființate, nu poate viza decât cazul în care proprietatea imobilului a fost

pierdută de chiriașul cumpărător în urma unei acțiuni în revendicare.

Față de statuările

deciziei sus-menționate, irevocabilă, nu mai pot fi repuse în discuție

aspectele invocate referitoare la culpa vânzătorului, pentru că altfel s-ar

încălca puterea de lucru judecat a acesteia.

corect a reținut instanța de apel, recurenții reclamanți nu se află sub

protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene pentru

Drepturile Omului, întrucât aceștia nu beneficiază de un "bun" în

sensul acestor dispoziții în condițiile în care au fost privați de imobil

urmare desființării titlului pe care îl aveau, pentru nerespectarea

dispozițiilor legale edictate pentru încheierea lui valabilă.

Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din Cauza T. împotriva României, invocată în

cadrul recursului, s-a pronunțat la cererea unor chiriași cumpărători, aflați

însă într-o situație total diferită de cea în speță, întrucât se reținuse în

favoarea acestora respectarea dispozițiilor legale la data încheierii actului,

fiind lipsiți de bun în urma unei acțiuni în revendicare formulate de fostul

proprietar.

În considerarea

acestor argumente care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.E. și G.I. împotriva Deciziei nr.

522 A din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - AA