ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5257/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5257/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, contestatorii B.M., A.H.M. și A.M.

au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5029 din 27 decembrie 2005,

emise de P.M.B., prin P.G., solicitând instanței să dispună anularea acesteia

și restituirea în natură a terenului liber, situat în București, Șos.

Pantelimon.

Prin sentința civilă nr.

1592 din 06 noiembrie 2008, Tribunalul București a admis în parte contestația

reclamanților, a anulat în parte dispoziția nr. 5029 din 27 decembrie 2005, a

obligat intimata să restituie, contestatorilor, în natură, terenul în suprafață

de 98,12 m.p., situat în București, Șoseaua Pantelimon, identificat în raportul

de expertiză întocmit de expert C.V.S., a menținut celelalte dispoziții ale

dispoziției, a respins contestația reclamanților formulată în contradictoriu cu

intimații M.B. și P.G. al M.B., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă.

S-a reținut că

imobilul în litigiu, compus din teren și construcție, a fost proprietatea

autorilor contestatorilor și că acesta a trecut în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 139/1974, construcția aflată pe teren fiind demolată.

Contestatorii au

formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 953 din 14 februarie 2002,

prin care au solicitat să le fie restituit în natură terenul în suprafață de

540 m.p., iar pentru construcția demolată să le fie acordate măsuri reparatorii

sub forma despăgubirilor bănești.

Prin dispoziția nr. 5029

din 27 decembrie 2005, emisă de P.M.B., s-au propus măsuri reparatorii prin

echivalent, reținându-se că terenul în litigiu este în prezent afectat în

totalitate de elemente de sistematizare, fiind astfel imposibilă restituirea în

natură, iar construcția a fost demolată.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză, a rezultat că o parte din terenul în litigiu este

afectat de elemente de sistematizare, însă suprafața de 98,12 m.p. este liberă,

pe aceasta neaflându-se nici o construcție. Acest teren este folosit în prezent

ca loc de parcare, însă în cauză nu s-a făcut nici o dovadă că destinația

acestui loc a fost stabilită în baza vreunei dispoziții emise de P.M.B.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001.

Din probele administrate

nu a rezultat că terenul este afectat de rețele edilitare subterane, astfel

încât suprafața de teren liberă trebuie să fie restituită, în natură,

contestatorilor.

Prin decizia nr. 619/

A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul contestatorilor, a

schimbat în parte sentința, a obligat intimata să restituie în natură terenul

situat în București, șos. Pantelimon, în suprafață de 296,93 m.p., astfel cum a

fost identificat prin raportul de expertiză tehnică și suplimentul la acesta,

întocmit în apel de expert G.I., a menținut celelalte dispoziții ale sentinței,

a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

Conform art. 10 alin.

(1) și (10) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările aduse prin

Legea nr. 247/2005,

în situația imobilelor preluate în

mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total

sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

De

asemenea, conform art. 11 alin. (3),

în cazul în care construcțiile expropriate au

fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,

autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent.

În

esență, Curtea a reținut că, în raport de situația juridică a imobilului în

litigiu,

D.E.I.C.

din cadrul P.M.B. a comunicat instanței de apel că suprafața de teren în

litigiu este amenajată ca parcare, trotuare și spațiu verde între blocuri de

locuințe, neputându-se face precizări referitoare la rețele edilitare subterane

ce ar putea afecta terenul, iar D.I.C.G. din P.M.B. a învederat că pe terenul în

litigiu sunt amplasate două construcții care au fost realizate fără autorizație

de construire, dispunându-se deja desființarea acestora; din raportul de

expertiză tehnică întocmit în apel de expert G.I., astfel cum a fost completat

ulterior printr-un supliment, avându-se în vedere planurile obținute de la

furnizorii de utilități, a rezultat că există posibilitatea retrocedării unei

suprafețe de teren de 296,93 m.p., teren parțial liber și parțial ocupat de

construcții, ușor de desființat, că terenul în suprafața de 296,93 m.p. este

liber de construcții, nefiind încadrat în documentațiile de urbanism aprobate

ca spații verzi.

În ceea ce privește

rețelele edilitare, inclusiv rețele subterane, Curtea a reținut că rețeaua de

gaze afectează folosința terenului, prin faptul că este situată la 1,30 ml spre

interior, față de trotuar, iar, conform Normelor tehnice aplicabile în materia

conductelor de gaze naturale pe o distanță de cca. 2 ml, de o parte și de alta

a conductei, nu se pot ridica construcții, astfel încât prin expertiză se arată

că suprafața de teren pe care este situată conducta respectivă nu poate fi

utilizată pentru construcții pe o lățime de aprox. 4 ml, dacă nu ar putea fi

deviată. De asemenea, nu poate fi utilizată pentru construcții o suprafață de

cca. 7 ml lățime, întrucât este afectată de 3 rețele de utilități, situate una

lângă cealaltă pe una dintre marginile terenului (rețea de apă, rețea termică

și o rețea electrică), dacă nu se pot devia.

Curtea a avut în

vedere, față de cele reținute anterior, că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea

serviciilor comunitare de utilități publice, nr. 51/2006, „pentru asigurarea

protecției și funcționării normale a sistemelor de utilități publice, precum și

pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor și mediului, se

instituie zone de protecție și de siguranță a acestora, în conformitate cu

normele tehnice elaborate de autoritățile competente”.

Potrivit art. 5 alin.

(2) din același act normativ, operatorii furnizori/prestatori de servicii de

utilități publice, indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate,

natura capitalului sau țara de origine, au dreptul de servitute legală asupra

sistemelor de utilități publice destinate realizării serviciilor, servituți ce

sunt opozabile si trebuie respectate de către orice titular al dreptului de

proprietate asupra terenului.

Ținând seama ca

folosința terenului este afectată doar limitat, Curtea a constatat ca existenta

respectivelor rețele la marginea terenului nu poate constitui un impediment la

restituirea în natură, față de principiul prevalenței restituirii în natură

consacrat de art. 1 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la

susținerile apelantului-parat referitoare la imposibilitatea restituirii in

natura a vreunei părți din terenul solicitat, Curtea le-a apreciat ca

nefondate, și prin prisma probatoriului administrat în completare în aceasta

faza procesuală, pentru aceleași considerente expuse anterior.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 25 octombrie 2011,

reclamanții B.M., A.H.M. și A.M. și (II) la data de 27 octombrie 2012, pârâta P.M.B.

(I)

Recurenții-reclamanți au susținut că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a

legii, în ce privește nerestituirea suprafeței de teren de 164, 51 m.p.,

ocupată de clădirea P + 1 E + M, identificată de expertul G.I., atât prin

expertiza efectuată la data de 19 ianuarie 2010, cât și prin suplimentul de

expertiză efectuat la data de 26 aprilie 2011.

Potrivit art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au

ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie

1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”.

Coroborarea acestui

text de lege cu cel al art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, interpretat per

a contrario, conduce la soluția restituirii în natură a terenurilor deținute

fără titlu și pe care se află edificate construcții fără autorizație.

Adresele trimise

instanței atestă faptul că terenul în suprafață de 164, 51 m.p., ocupat de o

clădire edificată fără autorizație după anul 1990, este restituibil în natură,

potrivit dispozițiilor din Legea nr. 10/2001.

(II) Recurenta-pârâtă

P.M.B., prin P.G., a criticat decizia pentru nelegalitate, sub aspectele

consemnate pe larg in expunerea de motive.

(I) Recursul

reclamanților este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:

Curtea

a reținut cu prioritate faptul că ambele apeluri vizează exclusiv măsura

restituirii în natură dispusă de către prima instanță, pârâtul susținând că

regimul juridic al terenului și afectarea acestuia de construcții, utilități și

detalii de sistematizare face imposibilă restituirea în această modalitate, iar

reclamanții susținând, în esență, că nu există nici un impediment pentru o

restituire integrală în natură.

În

acest context, s-a apreciat corect că soluționarea criticilor de

nelegalitate/netemeinicie este strâns legată de chestiunea clarificării

situației juridice a imobilului în litigiu, însă rezultatul cercetării

judecătorești nu a oferit premisa prevăzută de art. 314 C. proc. civ., împrejurările

de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Recurenții-reclamanți

au susținut că critica de aplicare greșită a legii vizează explicit

dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit legii

speciale sus-citate în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat

construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate,

persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase

liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, respectiv se

restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în

condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau

demontabile.

Pentru

a răspunde în mod pertinent acestei critici concrete de nelegalitate, în

circumstanțele cauzei pendinte, insuficient clarificate

în ce privește

nerestituirea suprafeței de teren de 164, 51 m.p. (ocupată de clădirea P + 1 E +

M, după susținerile recurenților-contestatori)

instanța

fondului avea obligația de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile, de

a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia,

pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor

străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și

utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze,

petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În

cazul în care s-ar constata astfel de situații, restituirea în natură nu poate

viza decât acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai acele suprafețe

de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor

subterane.

Sintagma

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și

anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de

locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Operațiunea

de individualizare efectivă a acestor suprafețe, în cadrul procedurilor

administrative sau judiciare de soluționare a notificărilor, trebuie să țină

cont de servituțile legale, respectiv de documentațiile de amenajare a

teritoriului și de urbanism.

Cu

privire la dispozițiile art. 10 alin. (3) din aceeași lege, aceleași norme

metodologice au instituit obligativitatea restituirii în natură a terenurilor,

în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcții,

indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare sau demontabile.

Pentru

aceasta, era absolut necesară verificarea regimului juridic al construcțiilor

deja edificate și în ipoteza în care se constata că acestea au fost construite

sau, după caz, amplasate fără autorizările legale s-ar putea emite decizia de

restituire în natură, persoanei îndreptățite potrivit legii.

De

asemenea, s-a prevăzut că se vor restitui în natură terenurile pe care au fost

amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, chioșcuri și altele

asemenea), chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată (construcțiile care

au acest regim se amplasau, potrivit legii, numai pe perioadă determinată,

adică autorizația era temporară).

În

acest ultim caz proprietarul este ținut a respecta prevederile art. 14 din aceeași

lege.

În privința

suprafeței de teren de 164, 51 m.p., instanța de apel, în rejudecare, va trebui

să suplimenteze probatoriul pentru a răspunde pertinent pretenției concrete de

restituire în natură a contestatorilor, respectiv condițiilor impuse de lege,

astfel cum acestea au explicitate prin normele metodologice de aplicare.

(II) Recursul pârâtei

este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează:

În drept, potrivit art.

301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15

zile și curge de la comunicarea hotărârii.

Potrivit art.

101 alin. (5) și art. 104 din același cod, termenul care se sfârșește într-o zi

de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi până la

sfârșitul primei zile de lucru următoare iar actele de procedură trimise prin

poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost

predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.

În cauza dedusă

judecății, în raport de data comunicării, 07 octombrie 2011, termenul de

exercitare a recursului s-a împlinit la data de 24 octombrie 2011.

Recursul a fost însă

depus de pârât la poștă abia la data de 26 octombrie 2011, după expirarea

termenului prevăzut de lege, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata

că a fost tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.M., A.H.M. și A.M. împotriva deciziei nr. 619/ A din

21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de pârâta P.M.B. prin P.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.