ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2467/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara,

secția civilă, reclamanții

S.P. și S.E. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

Consiliul Local al Municipiului Deva și Municipiul Deva, prin primar solicitând

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 480-481 C. civ., să fie obligat

pârâtul, prin organele menționate:

la restituirea, lăsarea în proprietate deplină și asigurarea

unei posesii liniștite a terenului de 360 m.p. situat în Deva, strada A.M., județul

Hunedoara (adresa veche), teren înscris în CF nr. XX Deva cu numerele topografice

AA și BB pentru care posedă titlu de proprietate valabil, ce nu a fost niciodată

desființat prin vreo hotărâre judecătorească, iar în subsidiar, în situația în care

imobilul nu se mai poate restitui în natură, fiind afectat de construcții aflate

în proprietatea altor persoane, au solicitat acordarea despăgubirilor corespunzătoare

contravalorii actuale a terenului, calculată la valoarea de piață și conform standardelor

internaționale, estimată de reclamanți la cel puțin 50.000 euro;

la plata contravalorii locuinței (casă cu trei camere și

dependințe) care s-a aflat pe terenul arătat la pct. a) până în 1977, când a fost

demolată abuziv de autoritățile statului totalitar român din acea perioadă, estimată

la 70.000 euro;

la plata unor despăgubiri civile în sumă de 140.000 euro

reprezentând reparația prejudiciului cauzat de pârâți prin faptul că reclamanții

nu au putut folosi imobilul (terenul și locuința) timp de 31 de ani;

la plata de daune morale în sumă de 50.000 euro pentru

prejudiciul moral creat de Statul Român, prejudiciu ce constă în suferințele psihice,

stresul, angoasa, starea de neliniște și frământare sufletească produse de pârâți

reclamanților, copiilor acestora și altor membri ai familiei de atunci, prin deposedarea

abuzivă, cu amenințări și alte acte de violență.

La un termen ulterior, reclamanții și-au precizat acțiunea,

solicitând a se constata nulitatea absolută a trecerii în proprietatea Statului

Român a imobilului casă și teren, situat în Deva, strada A.M., ca efect al Decretului

prezidențial nr. 85/1977, care a fost emis de către o persoană necompetentă raportat

la prevederile Constituției RSR din 1965 și că Statul Român nu deține un titlu de

proprietate valabil asupra imobilului din moment ce decretul de expropriere nu este

legal astfel că, în aceste împrejurări, ultimul titlu de proprietate valabil este

contractul de vânzare-cumpărare a imobilului intabulat pe numele reclamanților.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor civile de

120.000 euro ce reprezintă valoarea terenului – ocupat în prezent de alte construcții

– și valoarea casei care le-a fost demolată; obligarea pârâților la plata despăgubirilor

civile de 120.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin aceea că au fost privați

de folosința imobilului teren și construcții timp de 31 de ani, precum și la plata

daunelor morale de 50.000 euro, ce reprezintă prejudiciul moral creat prin suferințele

psihice, stresul, neliniștea și frământările produse de stat prin intermediul pârâților

în cauză.

În motivarea acțiunii precizate, reclamanții au arătat

că, datorită unor împrejurări obiective, nu au notificat imobilul în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001, notificarea lor fiind respinsă definitiv și irevocabil pe

motivul tardivității și că apelează la acțiunea în revendicare fondată pe art. 480

C. civ., ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană poate

cere recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat.

Prin sentința civilă nr. 124 din 29 aprilie 2009, Tribunalul

Hunedoara a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată și precizată de reclamanți,

fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, incontestabil,

reclamanții au avut proprietatea imobilului situat în Deva, strada A.M., dreptul

lor fiind întabulat în CF XX Deva, nr. top. AA, nr. top. CC.

Imobilul respectiv, compus din casă și grădină în suprafață

de 236 m.p., a fost preluat de Statul Român prin expropriere, pentru cauză de utilitate

publică, astfel că reclamanții au figurat la poziția 3 în Anexa Decretului prezidențial

nr. 85/1977, iar la momentul exproprierii, pentru imobilul compus din construcții,

teren și împrejmuiri s-au achitat despăgubiri.

Tribunalul a arătat că, prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul

român a reglementat procedura restituirilor în natură sau prin echivalent a imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada regimului său comunist, inclusiv a celor expropriate,

al căror regim a fost tratat la modul expres și diferențiat prin art. 11 din acest

act normativ.

Deși aveau vocație la reparațiunile reglementate de această

lege specială – ca foști proprietari ai imobilului – reclamanții nu au valorificat

acest drept în termenul legal, astfel că notificările lor – transmise prin executor

judecătoresc – au fost respinse prin dispoziția Primarului Municipiului Deva, iar

instanța de judecată a confirmat legalitatea și temeinicia acestui act administrativ.

Prima instanță a reținut că, în aceste circumstanțe, reclamanții

s-au adresat din nou instanței, încercând să-și valorifice dreptul la restituirea

imobilului pe calea dreptului comun, prin prezenta acțiune revendicativă, întemeiată

pe art. 480 C. civ.

Instanța a mai arătat că, într-adevăr, acțiunea în revendicare

este concepută ca cea mai redutabilă armă judiciară la îndemâna unui proprietar

care a pierdut posesia bunului său și care opune titlul său de proprietate posesorului

neproprietar, însă condițiile elementare ale admisibilității oricărei acțiuni în

revendicare impun existența unui titlu de proprietate asupra bunului (imobilului)

revendicat în contra posesiunii efective a acelui bun.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că, în speța de față,

bunul în litigiu, pe care reclamanții îl revendică, nu mai există de facto, în materialitatea

sa construcțiile fiind demolate, iar terenul ocupat de edificiile în scopul realizării

cărora s-a și făcut exproprierea.

În raport de această constatare, tribunalul a apreciat

că devine superfluu orice mod de abordare a acțiunii reclamanților și cu privire

la celelalte capete de cerere accesorii, chiar în considerarea deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis, în mod excepțional,

ca alternativă reparatorie, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, a

unor imobile preluate abuziv de stat în perioada regimului său comunist, arătând

că, în cauză, acțiunea reclamanților nu poate fi admisă întrucât obiectul revendicării

lor nu mai există.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, prin decizia

nr. 3/A din 8 ianuarie 2010, a admis apelurile declarate de reclamanții S.E. și

defunctul S.P. și continuat de moștenitorii S.D. și I.D. și Primarul Municipiului

Deva împotriva sentinței civile nr. 124 din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Hunedoara,

pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că, împrejurarea

că un imobil teren este ocupat de construcții aflate în proprietatea altor persoane

nu poate conduce la concluzia că acest teren nu mai există. Acesta există în materialitatea

sa, iar faptul că este ocupat ridică problema dacă acesta ar mai putea forma obiectul

unei restituiri în natură însă, nici într-un caz, nu poate fi primită afirmația

că acesta nu mai există „de facto”.

În privința construcțiilor, instanța de apel a arătat că

este evident că acestea au fost demolate și nu mai pot forma obiect al restituirii

în natură, dar acest fapt nu închide reclamanților posibilitatea de a cere în instanță

contravaloarea acestora, desigur cu îndeplinirea tuturor cerințelor prevăzute de

lege, în speță, dreptul comun.

Ca atare, Curtea de Apel a apreciat că, în mod greșit,

prima instanță a reținut că obiectul revendicării nu mai există și a respins acțiunea

ca inadmisibilă.

În ceea ce privește decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție la care a făcut referire prima instanță, s-a arătat că, prin

această decizie, s-a decis că, în privința concursului dintre legea specială și

cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, stabilindu-se totodată

că, atunci când se sesizează neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, acesta din urmă are prioritate, această prioritate

putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Prin urmare, instanța de apel a arătat că, acțiunile în

revendicare întemeiate pe dreptul comun pot fi admisibile în măsura în care nu se

încalcă un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.

De asemenea, s-a reținut că, ideea inadmisibilității acțiunii

reclamanților nu poate fi primită nici în raport de practica Curții Europene a Drepturilor

Omului care, în cauza Faimblat împotriva României din 13 ianuarie 2009 (și în alte

cauze, a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 încalcă prevederile art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil).

Ca urmare, Curtea de Apel a apreciat că, în mod greșit

prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul

legal, pârâtul Primarul Municipiului Deva, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat

că imobilul proprietatea reclamanților a fost expropriat de Statul Român, pentru

cauză de utilitate publică, prin Decretul prezidențial nr. 85/1977, achitându-se

la momentul exproprierii despăgubiri și, așa cum au arătat și reclamanții, terenul

a fost supus procedurii de sistematizare a orașului, fiind actualmente ocupat de

blocuri de locuințe, magazine și garaje, iar construcțiile au fost demolate.

Recurentul a arătat că, pentru repararea prejudiciilor

cauzate prin preluările abuzive făcute de Statul Român în perioada 1945-1989, legiuitorul

român a stabilit printr-o serie de legi speciale modalități de restituire în natură

sau prin acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanții având la

îndemână, în acest sens, Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 10/2001.

Recurentul a arătat că reclamanții au înțeles să-și valorifice

drepturile în baza Legii nr. 10/2001 abia în anul 2007, ocazie cu care au solicitat

atât restituirea în natură a imobilului, cât și prin echivalent, astfel că, deși

aceștia au avut asigurat accesul la justiție, au avut o atitudine de pasivitate.

Recurentul a susținut că acțiunea reclamanților este inadmisibilă

și prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii, arătând în acest sens că, în speță,

nu există o neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și că, dacă s-ar da prioritate acțiunii în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

S-a mai arătat că, în accepțiunea Convenției Europene

a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai

asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea

unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept,

însă în ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție,

acestea sunt lăsate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului la latitudinea statelor

care au ratificat-o.

Ca atare, recurentul a arătat că apreciază că prezenta

acțiune în revendicare este inadmisibilă, iar instanța de apel a interpretat greșit

atât dispozițiile interne, cât și cele ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Examinând

recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Deva

, ce permite încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanța

de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:

Potrivit situației de fapt stabilite de instanțele anterioare,

imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului prezidențial nr. 85 din

11 aprilie 1977.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat situația juridică

a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989, inclusiv

a celor expropriate și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot

fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității

restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum

și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat

o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor

de proprietari care au fost deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile,

inclusiv prin expropriere, în perioada de referință.

În ce privește corelarea acestui act normativ cu alte legi

speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea

nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8) din

lege, atât în varianta anterioară cât și în varianta ulterioară republicării, rezultă

că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile

a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui

în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării

măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau

fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această modalitate

de preluare.

Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția

Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate

în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și

urm. din acest act normativ, rațiunea – ce se înscrie în logica evenimentelor istorice

și reglementărilor de după decembrie 1989 – fiind soluționarea cu sporită celeritate

a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv – cu sau fără titlu

– sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor cuvenite.

Intervenind așadar, un act normativ cu caracter special,

în valorificarea dreptului său, partea nu are opțiunea între norma specială și cea

cu caracter general, ci este obligată să se supună prescripțiilor legii speciale

– ceea ce în speță, presupunea declanșarea procedurii prealabile prin transmiterea

notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca, în măsura în care nu se obținea

satisfacerea pretențiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară,

prin sesizarea instanței.

De altfel, prin decizia în interesul Legii nr. LIII (53)/2007

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, suprimând

acțiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă și „accesul

la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor” și că „din moment ce a fost

adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situațiile

ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate

se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase

fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile”.

În acest sens, se constată că reclamanții din prezenta

cauză au formulat în anul 2007 notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

prin care au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului

în litigiu, care însă a fost respinsă motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul

legal, soluție ce a fost menținută de instanțele de judecată în cadrul contestației

formulate de reclamanți împotriva dispoziției nr. SS/2007 a Primarului Municipiului

Deva.

În această împrejurare, statuările făcute de instanțele

de judecată prin hotărârile pronunțate în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

au un efect pozitiv, devenind incidente dispozițiile deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 care, în unificarea jurisprudenței instanțelor, a statuat asupra admisibilității

acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți s-a arătat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta, stabilindu-se că, în privința concursului dintre legea

specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura

Legii nr. 10/2001, cum este cazul de față, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni

în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Așadar, reclamanții din cauza de față trebuiau să urmeze

procedura legii speciale, așa cum, de altfel, s-a și întâmplat, iar faptul că nu

au obținut restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu le dă acestora dreptul

de a obține imobilul în litigiu pe calea revendicării, pe dreptul comun.

Aplicarea principiului de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală, „specialia generalibus derogant”, nu este

condiționată de rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale, pentru că, în

ipoteza în care reclamanților care au uzat de procedura instituită de legea specială

și au notificat unitatea deținătoare, dar nu au obținut restituirea bunului pe motivul

tardivității formulării notificării, le-ar fi deschisă și acțiunea în revendicare

de drept comun pentru a obține restituirea în natură a imobilului, aceasta ar însemna,

de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menționat.

Apreciind asupra caracterului inadmisibil al demersului

judiciar al reclamanților, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a raportului

dintre norma generală și cea specială, dând prevalență acesteia din urmă potrivit

regulii „specialia generalibus derogant”.

Astfel, în condițiile în care obiect al revendicării l-a

constituit un imobil expropriat în anul 1977, cadrul normativ pentru valorificarea

dreptului este dat de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care presupun urmarea

unei anumite proceduri, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate

pe dreptul comun în materie.

Totodată, față de soluția de respingere a acțiunii, se

constată existența culpei procesuale a reclamanților, aceștia urmând să fie obligați

la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, instanța, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia atacată, în sensul

că va respinge apelul declarat de reclamanți și va admite apelul declarat de

Primarul Municipiului Deva, schimbând în parte sentința,

în sensul obligării reclamanților la plata sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată, urmând să fie păstrate celelalte dispoziții ale

hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului

Deva împotriva deciziei nr. 3/A din 8 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia,

secția civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții S.E.

și defunctul S.P. și continuat de moștenitorii S.D. și I.D. împotriva sentinței

nr. 124 din 29 aprilie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă.

Admite apelul declarat de Primarul Municipiului Deva împotriva

aceleiași sentințe, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pe reclamanți

la plata sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către Primarul

Municipiului Deva.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.