ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4351/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cauzei și hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2510 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul C.S. și, în consecință, a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 29 ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care să se constate existența calității de colaborator al Securității a pârâtului C.S., în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008. Analizând materialul probator aflat la dosar, instanța a constatat că pârâtul a avut calitatea de colaborator al Securității, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât a fost recrutat și a semnat angajamentul din data de 18 decembrie 1981, act prin care a înțeles să sprijine voluntar organele de Securitate, prin punerea la dispoziție a locuinței în interesul rezolvării unor probleme specifice. Ca urmare a acestui angajament, pârâtul a dobândit calitatea de gazdă a casei de întâlniri cu numele conspirativ V. și în această casă, conform notei de analiză din 04 octombrie 1986, au fost introduse nouă surse de informare în bune condiții. Instanța de fond a apreciat că locuința pârâtului a îndeplinit efectiv, cu acordul acestuia, rolul de casă conspirativă în rețeaua informativă a Securității.

De asemenea, instanța de fond a înlăturat apărarea formulată în sensul lipsei culpei pârâtului, întrucât din angajamentul încheiat a rezultat că acesta și-a pus casa la dispoziție, în mod voluntar, în vederea culegerii de informații. 2. Recursul exercitat de pârât Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul C.S., solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii formulate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În motivarea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea calității de colaborator al Securității.

În dezvoltarea criticii formulate, a arătat că în imobilul care s-a aflat în proprietatea sa nu au avut loc activități de culegere de informații sau alt gen de activități specifice fostei Securități, astfel că nu este îndeplinită condiția facilitării activității Securității. De asemenea, a arătat că nu este îndeplinită nici condiția punerii imobilului la dispoziția Securității în mod voluntar, întrucât, așa cum reiese din probele dosarului, a înțeles să pună imobilul la dispoziția vărului său, în interes personal, iar nu Securității ca instituție. Recurentul-pârât a făcut referire și la unele neconcordanțe existente în înscrisurile dosarului, în sensul că în actele întocmite de Securitate a figurat în calitate de colaborator până în anul 1989, în timp ce din înscrisurile pe care le-a administrat în fața instanței a rezultat că nu s-a mai aflat în posesia imobilului începând cu anul 1983. 3. Procedura derulată în fața instanței de recurs 3.1.

La data de 14 mai 2010, recurentul-pârât a invocat, în scris, excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea calității de colaborator al Securității, cu motivarea că, în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 293/2008, aceasta trebuia introdusă la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în termen de cel mult 48 de ore de la aprobarea notei de constatare. În speță, nota de constatare din 22 mai 2008 a fost aprobată la data de 13 ianuarie 2009, iar acțiunea a fost înregistrată abia la data de 29 ianuarie 2009. 3.2.

Totodată, recurentul-pârât a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 37 din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, aprobat prin hotărârea nr. 2/2008 care, prevăzând că pentru o parte dintre persoanele verificate, sesizarea Curții de Apel București se face în termen de 30 de zile lucrătoare de la data adoptării notei de constatare, contravine art. 4 din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008, și introduce o discriminare între persoanele verificate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Prin încheierea din data de 20 mai 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a instanței competente cu excepția de nelegalitate, pentru motivele expuse în detaliu în considerentele încheierii, potrivit art. 268 alin. (4) C. proc.

civ. În esență, s-a reținut că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează procedura excepției de nelegalitate, în sensul că soluționarea litigiului nu depinde de norma administrativă vizată de excepția de nelegalitate, art. 37 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității nefiind invocat nici în motivarea, nici în combaterea excepției prescripției dreptului la acțiune. 3.3. La data de 25 iunie 2010, recurentul-pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2004 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității și ale Legii nr. 293/2008, pentru aprobarea O.U.G.

nr. 24/2008, pe care le-a considerat contrare normelor constituționale cuprinse în următoarele texte: art. 1 alin. (4) – principiul separației și puterilor statului; art. 16 alin. (1) – egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice; art. 21 – accesul liber la justiție; art. 53 – restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți; art. 124 - înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (5) teza I – interzicerea înființării de instanțe extraordinare. Într-o motivare sumară, recurentul-pârât s-a referit, pe de o parte, la neclaritățile existente în reglementarea naturii juridice a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și, pe de altă parte, la stabilirea competenței exclusive a Curții de Apel București în soluționarea acțiunilor în constatare, ceea ce, în opinia sa, are semnificația înființării unei instanțe extraordinare și îngrădește liberul acces la justiție.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din data de 02 iulie 2010, pentru considerentele expuse pe larg în motivarea încheierii, fundamentate pe ideea neîndeplinirii condiției existenței unei legături directe a dispozițiilor legale atacate cu soluționarea cauzei, impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. 3.4. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, admisibilă potrivit art. 305 C. proc. civ., în cadrul căreia recurentul-pârât a depus la dosar declarațiile autentificate date de numiții P.G.

și O.L., foști ofițeri operativi în cadrul Securității Județene Teleorman, declarația autentificată a numitului C.T., persoana care a deținut garsoniera în discuție începând cu anul 1983, o notă de analiză cu nr. 004048 din 23 februarie 1987 întocmită de Securitatea Județului Bistrița Năsăud și depusă, ca probă, într-un alt dosar cu obiect similar și nota informativă din 23 septembrie 1986, aflată și la dosarul de fond. Intimatul-reclamant a depus la dosar practică judiciară constând în hotărâri pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în materia supusă analizei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate, ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., precum și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante 1.1. Prealabil analizării fondului, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a mai susținut, cu ocazia dezbaterilor finale, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin notele scrise depuse la dosar la data de 14 mai 2010. Prevederea legală pe care s-a întemeiat excepția a fost cea cuprinsă în art. 4 alin. (4) din O.U.G.

nr. 24/2008, potrivit căreia: „Acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia ori contestația împotriva adeverinței prevăzute la art. 8 lit. b) și art. 9 se introduce în cel mult 48 de ore de la aprobarea notei de constatare, respectiv de la publicarea pe internet a adeverinței la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Aceasta se pronunță în termen de 48 de ore. Hotărârea instanței se atacă cu recurs în termen de 24 de ore, recursul soluționându-se în termen de 48 de ore. Hotărârea instanței, rămasă irevocabilă, se publică de îndată în M. Of. al României, Partea a III-a”. Această prevedere legală nu se aplică însă în cauza de față, pentru că art. 4, în întregul său, face parte din Secțiunea 1 – Procedura de verificare a persoanelor care candidează la funcția de Președinte al României din Capitolul 2 al O.U.G.

nr. 24/2008, termenele foarte scurte impuse pentru derularea procedurilor administrative și judiciare în acest caz fiind determinate de specificul procesului electoral pentru funcția menționată. Pentru persoanele care candidează sau ocupă alte funcții ori demnități publice, procedura de verificare este reglementată într-o secțiune distinctă (art. 5) și supusă dispozițiilor procedurale comune cuprinse în art. 6-12, care nu stabilesc un termen special pentru sesizarea instanței și nu fac trimitere la art. 4, aplicabil în cazul alegerii Președintelui României. În acest cadru normativ, Curtea constată că, în raport cu data aprobării notei de constatare privindu-l pe recurentul-pârât - 13 ianuarie 2009, acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București la data de 29 ianuarie 2009 se încadrează într-un termen rezonabil, neexistând temei pentru admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune.

1.2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în pofida susținerilor recurentului-pârât, instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art. 2 lit. b) teza penultimă din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora „Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea (...)”. Ipoteza normei citate este îndeplinită, așadar, dacă persoana în cauză și-a manifestat voința de a pune la dispoziția Securității locuința sau un alt spațiu deținut, împrejurare ce constituie, prin ea însăși, premisa înlesnirii culegerii de informații, fără a fi necesare dovezi privind folosirea efectivă a spațiului în scopul menționat, durata sau conținutul eventualelor informații obținute de Securitate.

Această interpretare se regăsește în practica anterioară a Înaltei Curți, în care s-a reținut că: „dispozițiile legale menționate reglementează ipoteza punerii la dispoziția Securității a unui spațiu, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al Securității, neprezentând relevanță modalitatea în care persoana deținea acest spațiu” (decizia nr. 5922 din 18 decembrie 2009, Dosar nr. 832/2/2009); „(...) important este faptul că recurenta a pus la dispoziția Securității, în mod voluntar, un spațiu pe care îl deținea pentru că datorită atribuțiilor sale de serviciu răspundea direct de funcționarea imobilului și poseda singura cheie de acces în imobilul respectiv.

Pentru stabilirea calității de colaborator al Securității nu prezintă importanță nici dacă spațiul a fost folosit de Securitate, pentru că legea cere ca persoana să fi înlesnit culegerea de informații prin punerea voluntară a spațiului pe care-l deținea” (decizia nr. 3239 din 18 iunie 2010, Dosar nr. 6381/2/2009); „(...) legiuitorul a înțeles să trateze distinct situația persoanelor care au furnizat informații ce se încadrează în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din actul normativ menționat față de cea a persoanelor care au înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea.

în această ultimă ipoteză legiuitorul a statuat că punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea o persoană cu scopul de a înlesni culegerea de informații de la alte persoane reprezintă o condiție suficientă pentru a se constată calitatea de colaborator al Securității” (decizia nr. 3378 din 24 iunie 2010, Dosar nr. 1847/2/2009). În speță, a fost făcută dovada manifestării de voință a recurentului-pârât în sensul punerii la dispoziția Securității a garsonierei situate în Alexandria, prin angajamentul olograf scris și semnat la data de 18 decembrie 1981 în care se menționează următoarele: „Subsemnatul C.S. (...) mă angajez: - să sprijin organele de Securitate prin punerea la dispoziție a locuinței mele în interesul rezolvării unor probleme specifice; - să nu divulg nimănui secretul acestei colaborări, indiferent de persoană, grad de prietenie sau rudenie”.

Angajamentul a fost precedat de un raport cu propuneri de recrutare întocmit la data de 16 decembrie 1981 de ofițerul O.M. și aprobat de șeful serviciului I, maior S.I. și urmat de un raport privind modul cum a decurs recrutarea, datat 19 decembrie 1981, întocmit și aprobat de aceleași persoane. Conținutul angajamentului olograf și existența unor vize de aprobare din partea șefului ierarhic al ofițerului care a efectuat recrutarea înlătură apărarea recurentului-pârât, în sensul că a intenționat să pună spațiul la dispoziția lucrătorului de Securitate O.M., care îi era văr, în interes personal, iar nu la dispoziția Securității ca instituție. Susținerea din notele scrise, potrivit căreia angajamentul nu a fost întocmit pentru înlesnirea activităților Securității, ci în virtutea obligației fiecărui cetățean al R.S.R, de a contribui la apărarea patriei, prevăzute în Constituția din 1965, nu poate duce nici ea la o soluție contrară cele pronunțate de prima instanță.

Realitățile istorice ale perioadei anterioare anului 1989 au fost avute în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, în al cărei preambul se menționează că „în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 06 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale. Aceasta îndreptățește accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității”.

Este adevărat că recurentul-pârât a făcut dovada că, în cursul anului 1983, dreptul său de locațiune asupra spațiului în discuție a încetat, relevante, în acest sens, fiind procesul-verbal de predare-primire a locuinței din 18 iunie 1982, încheiat la Spitalul de Bolnavi Psihici Acuți Poroschia și contractul de închiriere din 05 august 1983, având ca obiect un alt spațiu locativ în care, potrivit adresei emise de Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor Alexandria, la data de 19 aprilie 1984 și-a stabilit domiciliul.

Aceste împrejurări confirmă susținerile privind caracterul fictiv al notelor și rapoartelor întocmite de lucrătorii de Securitate cu privire la casa de întâlniri pentru perioada ulterioară lunii iunie 1983, dar nu sunt în măsură să înlăture calitatea de colaborator pentru perioada cuprinsă între data semnării angajamentului și data predării locuinței, deoarece, așa cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii, punerea voluntară a spațiului la dispoziția Securității este condiția necesară și suficientă pentru încadrarea în teza corespunzătoare a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.S. împotriva sentinței nr. 2510 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.