ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4351/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4351/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 2510

din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâtul C.S.

și, în consecință, a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității

în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 29

ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care să se constate existența

calității de colaborator al Securității a pârâtului C.S., în sensul dispozițiilor

art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Analizând materialul probator

aflat la dosar, instanța a constatat că pârâtul a avut calitatea de colaborator

al Securității, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât

a fost recrutat și a semnat angajamentul din data de 18 decembrie 1981, act prin

care a înțeles să sprijine voluntar organele de Securitate, prin punerea la dispoziție

a locuinței în interesul rezolvării unor probleme specifice.

Ca urmare a acestui angajament,

pârâtul a dobândit calitatea de gazdă a casei de întâlniri cu numele conspirativ

V. și în această casă, conform notei de analiză din 04 octombrie 1986, au fost introduse

nouă surse de informare în bune condiții.

Instanța de fond a apreciat

că locuința pârâtului a îndeplinit efectiv, cu acordul acestuia, rolul de casă conspirativă

în rețeaua informativă a Securității.

De asemenea, instanța

de fond a înlăturat apărarea formulată în sensul lipsei culpei pârâtului, întrucât

din angajamentul încheiat a rezultat că acesta și-a pus casa la dispoziție, în mod

voluntar, în vederea culegerii de informații.

de pârât

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs pârâtul C.S., solicitând modificarea ei în sensul respingerii

acțiunii formulate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În motivarea căii de atac,

întemeiate în drept pe prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ., recurentul-pârât

a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece,

în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea calității

de colaborator al Securității.

În dezvoltarea criticii

formulate, a arătat că în imobilul care s-a aflat în proprietatea sa nu au avut

loc activități de culegere de informații sau alt gen de activități specifice fostei

Securități, astfel că nu este îndeplinită condiția facilitării activității Securității.

De asemenea, a arătat

că nu este îndeplinită nici condiția punerii imobilului la dispoziția Securității

în mod voluntar, întrucât, așa cum reiese din probele dosarului, a înțeles să pună

imobilul la dispoziția vărului său, în interes personal, iar nu Securității ca instituție.

Recurentul-pârât a făcut

referire și la unele neconcordanțe existente în înscrisurile dosarului, în sensul

că în actele întocmite de Securitate a figurat în calitate de colaborator până în

anul 1989, în timp ce din înscrisurile pe care le-a administrat în fața instanței

a rezultat că nu s-a mai aflat în posesia imobilului începând cu anul 1983.

în fața instanței de recurs

3.1. La data de 14 mai

2010, recurentul-pârât a invocat, în scris, excepția prescripției dreptului la acțiunea

în constatarea calității de colaborator al Securității, cu motivarea că, în temeiul

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 293/2008, aceasta trebuia introdusă la secția de

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în termen de cel mult

48 de ore de la aprobarea notei de constatare.

În speță, nota de constatare

din 22 mai 2008 a fost aprobată la data de 13 ianuarie 2009, iar acțiunea a fost

înregistrată abia la data de 29 ianuarie 2009.

3.2. Totodată, recurentul-pârât

a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 37 din Regulamentul de organizare

și funcționare al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, aprobat

prin hotărârea nr. 2/2008 care, prevăzând că pentru o parte dintre persoanele verificate,

sesizarea Curții de Apel București se face în termen de 30 de zile lucrătoare de

la data adoptării notei de constatare, contravine art. 4 din O.U.G. nr. 24/2008,

aprobată prin Legea nr. 293/2008, și introduce o discriminare între persoanele verificate

de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Prin încheierea din data

de 20 mai 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a instanței competente cu excepția

de nelegalitate, pentru motivele expuse în detaliu în considerentele încheierii,

potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ. În esență, s-a reținut că nu este îndeplinită

una dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează

procedura excepției de nelegalitate, în sensul că soluționarea litigiului nu depinde

de norma administrativă vizată de excepția de nelegalitate, art. 37 din Regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

nefiind invocat nici în motivarea, nici în combaterea excepției prescripției dreptului

la acțiune.

3.3. La data de 25 iunie

2010, recurentul-pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2004 privind accesul la

propriul dosar și deconspirarea Securității și ale Legii nr. 293/2008, pentru aprobarea

O.U.G. nr. 24/2008, pe care le-a considerat contrare normelor constituționale cuprinse

în următoarele texte: art. 1 alin. (4) – principiul separației și puterilor statului;

art. 16 alin. (1) – egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice;

art. 21 – accesul liber la justiție; art. 53 – restrângerea exercițiului unor drepturi

sau libertăți; art. 124 - înfăptuirea justiției și art. 126 alin. (5) teza I – interzicerea

înființării de instanțe extraordinare. Într-o motivare sumară, recurentul-pârât

s-a referit, pe de o parte, la neclaritățile existente în reglementarea naturii

juridice a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și, pe de

altă parte, la stabilirea competenței exclusive a Curții de Apel București în soluționarea

acțiunilor în constatare, ceea ce, în opinia sa, are semnificația înființării unei

instanțe extraordinare și îngrădește liberul acces la justiție.

Cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca

inadmisibilă, prin încheierea din data de 02 iulie 2010, pentru considerentele expuse

pe larg în motivarea încheierii, fundamentate pe ideea neîndeplinirii condiției

existenței unei legături directe a dispozițiilor legale atacate cu soluționarea

cauzei, impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

3.4. În recurs a fost

administrată proba cu înscrisuri, admisibilă potrivit art. 305 C. proc. civ., în

cadrul căreia recurentul-pârât a depus la dosar declarațiile autentificate date

de numiții P.G. și O.L., foști ofițeri operativi în cadrul Securității Județene

Teleorman, declarația autentificată a numitului C.T., persoana care a deținut garsoniera

în discuție începând cu anul 1983, o notă de analiză cu nr. 004048 din 23

februarie 1987 întocmită de Securitatea Județului Bistrița Năsăud și depusă, ca

probă, într-un alt dosar cu obiect similar și nota informativă din 23 septembrie

1986, aflată și la dosarul de fond.

Intimatul-reclamant a

depus la dosar practică judiciară constând în hotărâri pronunțate de Curtea de Apel

București și Înalta Curte de Casație și Justiție în materia supusă analizei.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport

cu motivele de recurs invocate, ce pot fi încadrate în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., precum și prin prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele

administrate în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

de drept relevante

1.1. Prealabil analizării

fondului, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a mai susținut, cu ocazia dezbaterilor

finale, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin notele scrise

depuse la dosar la data de 14 mai 2010.

Prevederea legală pe care

s-a întemeiat excepția a fost cea cuprinsă în art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 24/2008,

potrivit căreia: „Acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau

de colaborator al acesteia ori contestația împotriva adeverinței prevăzute la

art. 8 lit. b) și art. 9 se introduce în cel mult 48 de ore de la aprobarea notei

de constatare, respectiv de la publicarea pe internet a adeverinței la secția de

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Aceasta se pronunță

în termen de 48 de ore. Hotărârea instanței se atacă cu recurs în termen de 24 de

ore, recursul soluționându-se în termen de 48 de ore. Hotărârea instanței, rămasă

irevocabilă, se publică de îndată în M. Of. al României, Partea a III-a”.

Această prevedere legală

nu se aplică însă în cauza de față, pentru că art. 4, în întregul său, face parte

din Secțiunea 1 – Procedura de verificare a persoanelor care candidează la funcția

de Președinte al României din Capitolul 2 al O.U.G. nr. 24/2008, termenele foarte

scurte impuse pentru derularea procedurilor administrative și judiciare în acest

caz fiind determinate de specificul procesului electoral pentru funcția menționată.

Pentru persoanele care

candidează sau ocupă alte funcții ori demnități publice, procedura de verificare

este reglementată într-o secțiune distinctă (art. 5) și supusă dispozițiilor procedurale

comune cuprinse în art. 6-12, care nu stabilesc un termen special pentru sesizarea

instanței și nu fac trimitere la art. 4, aplicabil în cazul alegerii Președintelui

României.

În acest cadru normativ,

Curtea constată că, în raport cu data aprobării notei de constatare privindu-l pe

recurentul-pârât - 13 ianuarie 2009, acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București

la data de 29 ianuarie 2009 se încadrează într-un termen rezonabil, neexistând temei

pentru admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune.

1.2. Cu privire la fondul

cauzei, Înalta Curte constată că, în pofida susținerilor recurentului-pârât, instanța

de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art. 2 lit. b) teza penultimă

din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora „Colaborator al Securității este și persoana

care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară

la dispoziția securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea (...)”.

Ipoteza normei citate

este îndeplinită, așadar, dacă persoana în cauză și-a manifestat voința de a pune

la dispoziția Securității locuința sau un alt spațiu deținut, împrejurare ce constituie,

prin ea însăși, premisa înlesnirii culegerii de informații, fără a fi necesare dovezi

privind folosirea efectivă a spațiului în scopul menționat, durata sau conținutul

eventualelor informații obținute de Securitate.

Această interpretare se

regăsește în practica anterioară a Înaltei Curți, în care s-a reținut că: „dispozițiile

legale menționate reglementează ipoteza punerii la dispoziția Securității a unui

spațiu, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiții pentru reținerea calității

de colaborator al Securității, neprezentând relevanță modalitatea în care persoana

deținea acest spațiu” (decizia nr. 5922 din 18 decembrie 2009, Dosar nr. 832/2/2009);

„(...) important este faptul că recurenta a pus la dispoziția Securității, în mod

voluntar, un spațiu pe care îl deținea pentru că datorită atribuțiilor sale de serviciu

răspundea direct de funcționarea imobilului și poseda singura cheie de acces în

imobilul respectiv. Pentru stabilirea calității de colaborator al Securității nu

prezintă importanță nici dacă spațiul a fost folosit de Securitate, pentru că legea

cere ca persoana să fi înlesnit culegerea de informații prin punerea voluntară a

spațiului pe care-l deținea” (decizia nr. 3239 din 18 iunie 2010, Dosar nr. 6381/2/2009);

„(...)

legiuitorul a înțeles

să trateze distinct situația persoanelor care au furnizat informații ce se încadrează

în ipoteza art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din actul normativ menționat față de

cea a persoanelor care au înlesnit culegerea de informații de la alte persoane,

prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu

pe care îl deținea. în această ultimă ipoteză legiuitorul a statuat că punerea voluntară

la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea o persoană

cu scopul de a înlesni culegerea de informații de la alte persoane reprezintă o

condiție suficientă pentru a se constată calitatea de colaborator al Securității”

(decizia nr. 3378 din 24 iunie 2010, Dosar nr. 1847/2/2009).

În speță, a fost făcută

dovada manifestării de voință a recurentului-pârât în sensul punerii la dispoziția

Securității a garsonierei situate în Alexandria, prin angajamentul olograf scris

și semnat la data de 18 decembrie 1981 în care se menționează următoarele:

„Subsemnatul C.S. (...)

mă angajez:

- să sprijin organele

de Securitate prin punerea la dispoziție a locuinței mele în interesul rezolvării

unor probleme specifice;

- să nu divulg nimănui

secretul acestei colaborări, indiferent de persoană, grad de prietenie sau rudenie”.

Angajamentul a fost precedat

de un raport cu propuneri de recrutare întocmit la data de 16 decembrie 1981 de

ofițerul O.M. și aprobat de șeful serviciului I, maior S.I. și urmat de un raport

privind modul cum a decurs recrutarea, datat 19 decembrie 1981, întocmit și aprobat

de aceleași persoane.

Conținutul angajamentului

olograf și existența unor vize de aprobare din partea șefului ierarhic al ofițerului

care a efectuat recrutarea înlătură apărarea recurentului-pârât, în sensul că a

intenționat să pună spațiul la dispoziția lucrătorului de Securitate O.M., care

îi era văr, în interes personal, iar nu la dispoziția Securității ca instituție.

Susținerea din notele

scrise, potrivit căreia angajamentul nu a fost întocmit pentru înlesnirea activităților

Securității, ci în virtutea obligației fiecărui cetățean al R.S.R, de a contribui

la apărarea patriei, prevăzute în Constituția din 1965, nu poate duce nici ea la

o soluție contrară cele pronunțate de prima instanță. Realitățile istorice ale perioadei

anterioare anului 1989 au fost avute în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 24/2008,

în al cărei preambul se menționează că „în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă

între 06 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special

prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare

împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale. Aceasta

îndreptățește accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității”.

Este adevărat că recurentul-pârât

a făcut dovada că, în cursul anului 1983, dreptul său de locațiune asupra spațiului

în discuție a încetat, relevante, în acest sens, fiind procesul-verbal de predare-primire

a locuinței din 18 iunie 1982, încheiat la Spitalul de Bolnavi Psihici Acuți Poroschia

și contractul de închiriere din 05 august 1983, având ca obiect un alt spațiu locativ

în care, potrivit adresei emise de Serviciul Public Comunitar Local de Evidență

a Persoanelor Alexandria, la data de 19 aprilie 1984 și-a stabilit domiciliul.

Aceste împrejurări confirmă

susținerile privind caracterul fictiv al notelor și rapoartelor întocmite de lucrătorii

de Securitate cu privire la casa de întâlniri pentru perioada ulterioară lunii iunie

1983, dar nu sunt în măsură să înlăture calitatea de colaborator pentru perioada

cuprinsă între data semnării angajamentului și data predării locuinței, deoarece,

așa cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii, punerea voluntară a

spațiului la dispoziția Securității este condiția necesară și suficientă pentru

încadrarea în teza corespunzătoare a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând

motive pentru reformarea sentinței atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.S. împotriva sentinței nr. 2510 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.