ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3878/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamanta P.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea

pârâtei la emiterea pe numele reclamantei a dispoziției de plată pentru despăgubirile

calculate conform Legii nr. 290/2003 și stabilite prin Hotărârea nr. 42 din 29 februarie

2008 a Comisiei Județene Buzău pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și la plata sumei

de 143.457 RON, respectiv prima și a doua tranșă de despăgubiri, sumă care să fie

actualizată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Prin sentința civilă

nr. 4880 din 03 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta P.S. în contradictoriu

cu pârâta A.N.R.P., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin

Hotărârea nr. 42 din 29 februarie 2008 emisă de către Instituția

Prefectului Județului

Buzău - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a stabilit cu titlu de despăgubire,

în favoarea reclamantei, suma de 143.457 RON reprezentând compensații bănești pentru

bunurile deținute de autoarea L.S., abandonate și sechestrate în localitatea O.,

jud. O., ca urmare a refugiului, precum și faptul că reclamanta a solicitat plata

despăgubirilor, prin cererea înregistrată la instituția pârâtă.

Examinând dispozițiile

legale incidente, respectiv art. 18 alin. (5) H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea

Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, Curtea a reținut faptul

că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor

fonduri suficiente aprobate anual cu această destinație.

Pe de altă parte, prima

instanță a constatat că, potrivit art. III O.U.G. nr. 62/2010, s-a dispus suspendarea,

pe o durată de 2 ani, a emiterii titlurilor de plată, motiv pentru care a apreciat

că se impune respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs în termenul

legal

reclamanta

P.S., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea recursului,

reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Instanța de fond a pronunțat

o hotărâre nelegală apreciind în mod eronat că din prevederile art. 18 alin. (5)

H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența

în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație .

Pe de o parte, susținerea

pârâtei cu privire la insuficiența fondurilor alocate la bugetul de stat pentru

acoperirea tuturor sumelor reprezentând despăgubiri scadente nu a fost probată,

iar, pe de altă parte, instanța de fond nesocotește că refuzul achitării „sine die”

a acestor despăgubiri pe motiv de lipsă a fondurilor transformă dreptul la aceste

despăgubiri într-un drept eventual și încalcă principiul predictibilității normei

juridice și a aplicării ei, principiu protejat îndeosebi prin jurisprudența drepturilor

omului la nivel european.

Instanța de fond în mod

eronat a considerat că legiuitorul a avut în vedere eventualitatea insuficienței

fondurilor, față de mențiunea din art. 18 alin. (5) H.G. nr. 1120/2006, având în

vedere că obligația de plată în termenul de 1 an de la comunicarea hotărârii comisiei

este prevăzută de dispozițiile unei legi, respectiv de art. 10 alin. (2) Legea

nr. 290/2003, iar prevederile unei hotărâri de guvern sunt inferioare ca forță juridică

unei legi, prioritate în aplicare având actul normativ cu forță juridică superioară.

De asemenea, în mod eronat,

instanța a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. II O.U.G.

nr. 62/2010 prin care s-a dispus suspendarea pe o durată de 2 ani a emiterii titlurilor

de plată, însă respectiva normă juridică nu este incidentă în speță, întrucât se

referă doar la titlurile de plată emise în baza Legii nr. 247/2005, iar nu și la

cele emise în temeiul Legii nr. 290/2003.

Din oficiu, la termenul

de judecată din 21 iunie 2011, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale

a instanței de fond în soluționarea acțiunii promovată de reclamanta P.S..

Asupra excepției invocate,

Înalta Curte reține că:

Reclamanta P.S. s-a adresat

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, cu acțiune

în contencios administrativ având ca obiect obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor

acordate prin Hotărârea nr. 42 din 29 februarie 2008 a Comisiei Județene Bacău de

aplicare a Legii nr. 290/2003.

Competența materială a

instanțelor de contencios în soluționarea acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii

nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români

pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia,

Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului

de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie

1947, cum este cazul reclamantei, este stabilită în art. 8 alin. (5) și (6) din

actul normativ precitat.

„(5)

Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate,

în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ

a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

(6)

Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.

Având ca reper aceste

texte legale rezultă că în privința acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii

nr. 290/2003 legislatorul a stabilit o competență specială, derogatorie de la dreptul

comun în materie (art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004). Astfel , conform art. 8

alin. (5) Legea nr. 290/2003 acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor A.N.R.P.

- Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse cenzurii tribunalului,

iar pentru identitate de rațiune, competența materială este aceeași și în privința

acțiunilor ce vizează obligarea A.N.R.P. de a emite asemenea hotărâri.

Prin urmare, excepția

necompetenței materiale a instanței de fond este întemeiată, astfel că va fi admisă

și, în consecință, va fi admis recursul formulat de reclamanta P.S., va fi casată

sentința recurată, iar cauza va fi trimisă spre competentă soluționare Tribunalului

București, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 312 alin.

(1) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de P.S. împotriva sentinței civile nr. 4880 din 03 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iulie

2011.