ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Iași, la data de 28 octombrie 2011, așa cum a fost

precizată, reclamanta P.O.P.S.D. Bucium a chemat în judecată pe pârâtul M. Iași,

prin P. pentru a se constata dreptul de proprietate asupra bisericii,

construcțiilor amplasate pe terenul aferent și terenul intravilan în suprafață

de aproximativ 6.500 mp cu destinația de cimitir.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că deține de peste 30 ani construcțiile și terenul, continuu

și netulburat sub nume de proprietar.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 455/2006, art. 111 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

2114 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de

reclamanta P.O.P.S.D. Bucium în contradictoriu cu M. Iași prin P.; a constatat

că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra

imobilelor compuse din: teren în suprafață de 775 m.p., pe care se află

amplasate biserica ortodoxă, prăznicar, lumânărar, clopotnița și magazii anexe,

teren în suprafață de 6.600 m.p., cu destinație de cimitir ortodox, teren intravilan

extins în suprafață de 2.196 m.p., cu destinație cimitir și curtea Parohiei,

total teren în suprafață de 10.302 m.p., identificat și delimitat prin planul

de situație nr. 1 din cadrul expertizei tehnice topografice efectuată de dl.

expert M.I., lucrare ce face parte integrantă din sentință; s-a dispus obligarea

reclamantei să plătească suma de 560 lei, cu titlu de diferență onorariu de

expertiză, în contul d-lui expert M.I. din cadrul B.L.E.J.T.C. de pe lângă

Tribunalul Iași.

Pentru a pronunța hotărârea,

prima instanță a constatat că reclamanta a dovedit îndeplinirea cerințelor

impuse de art. 1890 și art. 1847 C. civ.

Astfel, s-a reținut

că momentul începerii posesiei de către reclamantă asupra imobilelor în litigiu

este din anul 1882, conform înscrisurilor intitulate „Carte de proprietate”

definitivă a proprietății, planul proprietăților P.P.C. Bucium, fișă definitivă

a proprietății și schițele anexă, actele în care se consemnează că B. (filiala

B. deținea în posesie suprafața totală de 11,5227 ha). Din proba testimonială, a rezultat că biserica exista și în anul 1976, data la care

martorul s-a mutat în apropierea parohiei, dar și anterior acestui an, fiind

fondată în anul 1762, după cunoștințele acestuia.

Prima instanță a

apreciat că posesia asupra imobilelor a fost exercitată de reclamantă în mod

continuu, netulburat de nimeni, nefiind revendicată de nici o persoană și sub

titlu de proprietar; expertiza tehnică topo-cadastrală efectuată în cauză a

evidențiat faptul că suprafața totală de teren identificată ca fiind în posesia

reclamantei este de 10.302 m.p., din care pe terenul în suprafață de 775 m.p. se află biserica, prăznicarul, lumânărararul, clopotnița și alte anexe; pe suprafața de 6.600 m.p. se află cimitirul, iar diferența este teren intravilan extins cu destinație cimitir.

Împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul Iași a declarat apel pârâtul, formulând critici cu

privire la aplicarea greșită a legii în stabilirea calității procesuale pasive,

calitatea ce revine numai proprietarul nediligent.

S-a susținut că

reclamanta avea obligația de a dovedi cine are calitate procesuală pasivă, a

identității între persoana pârâtului și subiectul pasiv al raportului juridic

dedus judecății, iar simplu fapt că imobilul este situat în M. Iași nu este suficient

pentru a demonstra dreptul de proprietate al reclamantei.

Într-o altă critică,

s-a arătat că reclamanta a avut la dispoziție calea specială prevăzută de Legea

nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului și

de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea unor bunuri care au

aparținut cultelor religioase din România, dacă se considera că imobilele au

trecut în proprietatea statului.

Apelanta a invocat și

neconcordanțele din înscrisuri privind întinderea dreptului, susținerile din

acțiune și evidențele cadastrale ale M. Iași.

Prin decizia civilă nr.

34 din 21 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă, apelul pârâtului a

fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că în conformitate cu art. 111 C. proc.

civ., oricine are un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere

înaintea instanței competente. Dreptul la acțiune poate fi exercitat nu numai

împotriva altei persoane ce îi revine obligația de a recunoaște dreptul dar și

a celei ce îl poate contesta ori formula orice pretenții cu privire la acesta.

Într-adevăr, în

acțiunile ce au ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune,

de regulă, calitatea procesuală pasivă revine persoanei fizice sau juridice al

cărei drept de proprietate s-a stins prin neuz, pe durata prevăzută de Codul

civil de la 1864, dacă prin lege nu se prevede în alt mod.

Curtea de apel a

constatat că situația de fapt stabilită de prima instanță este corespunzătoare

probelor administrate și nu a fost contestată prin motivele de apel.

Astfel, imobilul se

află în raza teritorială a M. Iași, pârâtul fiind unitatea administrativ

teritorială cu personalitate juridică, astfel cum rezultă din art. 21 din Legea

nr. 215/2001 a administrației publice locale, fiind reprezentată în justiție,

după caz, de P. sau P.C.J.

Prin Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legiuitorul

definește proprietatea publică și privată a statului și unităților

administrativ – teritoriale, stabilind prin art. 5 alin. (2) că domeniul privat

este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel,

dispoziție ce se regăsește și în art. 121 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001.

Instanța de apel a

reținut că sunt incidente în cauză și dispozițiile Legii nr. 455/2006 pentru

stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de

cultele religioase recunoscute în România, care în articolul unic alin. (2)

prevede: „Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a

dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluționează, potrivit

legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate”, iar în alin.

(1), legiuitorul reglementează acțiunile și cererile în justiție formulate de

cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condițiile

legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate (care, în speță,

privesc construcțiile și terenurile aferente, precum și terenurile libere situate

în intravilanul localităților), acțiuni ce sunt scutite de plata taxei

judiciare de timbru și timbru judiciar; instanța de apel a apreciat că textul

citat nu constituie doar un caz de scutire de plata taxelor judiciare de timbru,

în sensul art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Aceeași lege stabilește

și mijlocul procedural, acțiunea prin care cultele religioase recunoscute din

România (categorie din care face parte și reclamanta), pot cere constatarea

dreptului de proprietate, conferindu-le calitatea procesuală activă, și reglementează,

totodată, și cine are calitate procesuală pasivă, respectiv autoritățile sau

alte persoane interesate.

În contextul acestui

act normativ, curtea de apel a apreciat că sintagma „autoritățile sau

persoanele interesate” desemnează și unitățile administrativ teritoriale, în a

căror rază teritorială sunt situate imobilele.

S-a avut în vedere

faptul că terenurile pe care sunt amplasate construcțiile sunt situate în

intravilanul localității al căror regim juridic este reglementat și prin Legea nr.

18/1991 a fondului funciar și care rămân la dispoziția autorităților publice

locale dacă nu sunt revendicate de proprietari.

În consecință, s-a

apreciat că tribunalul a soluționat cauza în primă instanță în limitele învestirii

sale prin cererea de chemare în judecată și a dispozițiilor legii speciale, Legea

nr. 455/2009, pârâtul M. Iași având calitate procesuală pasivă.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că prevederile O.U.G. nr. 94/2010 nu pot reprezenta temeiul

de drept pentru constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât imobilul

se află în posesia acesteia și nu face parte din categoria imobilelor preluate

abuziv de stat ci doar a celor față de care M. Iași, prin reprezentanții săi

legali, ar putea formula pretenții.

S-a constatat că întinderea

dreptului de proprietate s-a stabilit prin expertiză tehnică ale cărei

concluzii sunt însușite de instanță, probă ce se coroborează cu înscrisurile

cauzei și proba testimonială, ce au permis stabilirea concluziei cu privire la posesia

continuă, neîntreruptă, sub nume de proprietar pentru construcțiile cu

destinație specială și terenul aferent acestora; s-a apreciat că neconcordanțele

din evidența cadastrală relevate de apelant nu sunt de natură a impune

respingerea acțiunii, fiind înlăturate prin probe certe.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul M. Iași, prin P. a formulat recurs,

prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a învederat că decizia atacată instanța este dată cu

aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a schimbat regimul juridic

al imobilelor fără a avea un temei legal.

Pe de altă parte, prin

decizia pronunțată curtea de apel a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, prin

acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea dreptului de

proprietate pentru suprafața de 6.500 m.p. teren, precum și asupra bisericii și

terenului aferent.

Cu toate acestea, după

efectuarea expertizei tehnice judiciare, instanța și-a însușit raportul de

expertiză și a constatat dreptului de proprietate pentru o suprafață de teren

de 10.302 m.p. teren.

În plus, cu nesocotirea

prevederilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică instanța

de judecată a apreciat că și suprafața de 6.600 m.p. teren cu destinația de

cimitir ortodox (identificat în planul de situație din cadrul expertizei

tehnice) poate fi dobândită în proprietate ca efect al prescripției achizitive

de lungă durată.

Or, în conformitate

cu dispozițiile anexei I din actul normativ menționat mai sus, cimitirele

orășenești fac parte din domeniul public al orașelor; în aceeași situație se

află și construcția „M.E.” ce face parte tot din domeniul public, prin efectul

legii.

Recurentul invocă

prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998 „Bunurile din domeniul public sunt

inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (.. ) și nu pot fi dobândite de

către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință

asupra bunurilor mobile.”

Mai mult, în

suprafața totală de 10.302 m.p., cu privire la care s-a constatat dobândirea

dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, sunt incluse și drumurile DE

5015 și DE 2018, iar acestea sunt drumuri publice și fac legătura între str.

Iasomiei și str. Petre Jitaru (fapt ce reiese din planul de situație 1 anexă

raportului de expertiză); or, prin stabilirea dreptului de proprietate în

favoarea reclamantei pentru întreaga suprafață de teren se îngrădește accesul

pe drumul DE 5015 prin îngustarea acestuia. Calea de acces indicată (constituită

din cele două segmente) este prevăzută atât în Planul Urbanistic Zonal, cât și

în proiectul noului Plan Urbanistic General al Municipiului lași.

Recurentul mai arată

că rolul activ al instanței, ca principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie

confundat cu obligația instanței de a administra ea însăși probele cauzei

deduse judecații, în lipsa unor diligente depuse de reclamant, întrucât, o

astfel de interpretare ar intra în contradicție cu un alt principiu al

procesului civil, cel al disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel

care fixează cadrul procesual, investește instanța cu soluționarea unei anumite

cauze, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., are

obligația procesuală de a-si proba pretențiile.

Se anexează motivelor

de recurs copia înscrisurilor privind evidențele ținute de către S.C. din

cadrul instituției Primăriei.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Uzucapiunea

reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, enumerat ca

atare prin dispozițiile art. 645 C. civ., iar condițiile de drept substanțial

pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă

de lungă durată sunt cele stabilite la art. 1890 raportat la art. 1846 și urm. C.

civ.

Condițiile pentru

confirmarea acestui mod de dobândire a proprietării sunt posesia utilă în

sensul art. 1847 C. civ. (continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de

proprietar), a bunului și exercitarea acestei posesii utile în tot timpul fixat

de lege, 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de

proprietate prin prescripția achizitivă de lungă durată, nu este o simplă

acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept în sensul celor

prevăzute de art. 111 C. proc. civ., ci aceasta are un caracter complex, fiind

o veritabilă acțiune în realizare; pe de altă parte, hotărârea pronunțată

într-o asemenea cauză, din punct de vedere al efectelor sale are atât caracter

declarativ (întrucât se bazează pe posesia exercitată anterior sesizării

instanței, prin ipoteză, pe durata celor 30 de ani), cât și caracter

constitutiv (deoarece în absența confirmării jurisdicționale a îndeplinirii

condițiilor posesiei exercitate în timpul prescris de lege, aceasta nu se

transformă în drept de proprietate).

Pe de altă parte, din

punct de vedere al dreptului substanțial, rațiunea existenței acestui mod

originar de dobândire a dreptului de proprietate a fost determinată de necesitatea

asigurării stabilității raporturilor juridice, prescripția achizitivă fiind

concepută în dreptul pozitiv ca sancțiune împotriva proprietarului nediligent,

care s-a dezinteresat de bunul său o perioadă de timp îndelungată, permițând

altuia să posede bunul său ca un adevărat proprietar.

În acest context,

Înalta Curte constată că recurentul în mod legal a solicitat în cauză

verificarea calității sale procesuale pasive.

Or, din acest punct

de vedere instanța de apel a reținut că M. Iași are calitate procesuală pasivă

în raport cu greșita calificarea a cererii de chemare în judecată pentru

constatarea prescripției achizitive, ca fiind o simplă cerere în constatare,

așadar, din perspectiva dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

Însă, cererea în

constatarea uzucapiunii, fiind o cerere în realizare, parametri de evaluare a

excepției lipsei calității procesuale pasive nu mai sunt aceiași, astfel că,

pentru confirmarea calității M. Iași de pârât al cauzei era necesar a se

verifica dacă de la momentul anului 1882 la care intimata reclamantă a figurat în

cuprinsul unor înscrisuri probabil premergătoare emiterii unui titlu de

proprietate cu o suprafață de 11.3915 m.p., conform Cărții de proprietate

definitive emisă de M.M. și a S., a avut loc o deposedare a intimatei

reclamantei în orice fel de imobilele la care se face referire în aceste

înscrisuri sau numai de o parte dintre ele (în favoarea statului sau a unității

administrativ teritoriale ori a altor terți), astfel încât autoritatea căreia,

la acest moment, îi opune uzucapiunea [(în condițiile art. unic alin. (2) din

Legea nr. 455/2006)] să fi fost la un moment dat proprietarul imobilului din

litigiu, proprietar care s-a desistat de proprietatea sa.

Se impune precizarea

că Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și

cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România,

prin unicul său articol stabilește doar anumite reguli procedurale și de natură

fiscală, nefiind un substituit pentru dispozițiile de drept material din Codul

civil pentru soluționarea cererii în constatarea uzucapiunii; astfel alin. (2)

din acest text, prevede că „Acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii

prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se

soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte

persoane interesate”, lege care, în contextul acestei norme, nu poate fi reprezentată

decât de dispozițiile Codului civil în absența unui act normativ speciale

referitore la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate în circumstanțe

similare celor din speță.

Dacă se va constata

că recurentul pârât are calitatea procesuală pasivă (din perspectiva cerințelor

presupuse de cererea în uzucapiune), instanța va trebui să argumenteze

încadrarea imobilului (în tot sau în parte) în domeniul privat al statului, așa

cum s-a enunțat de instanța de apel fără a se demonstra această concluzie, întrucât

numai într-un astfel de caz intră în discuție admisibilitatea prescripției

achizitive; ca atare, Înalta Curte constată că, nici din acest punct de vedere

nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Or, drumurile de

acces (DE 5015 în suprafață de 421 m.p., dar și celelalte căi de acces în

suprafață de 237 m.p., și 73 m.p., conform schiței anexă la raportul de expertiză

efectuat la prima instanță), monumentul Eroilor (C8) și cimitirul orășenesc (în

suprafață de 6.500 m.p.) cel puțin aparent nu pot fi incluse în domeniul privat,

în condițiile în care acestea sunt enumerate în mod expres în lista din Anexa I

a Legii nr. 213/1998 (anume – pct. III. 1, 7 și 10) și date fiind și

dispozițiile art. 3 alin. (4) din aceeași lege; prin urmare, instanța de

rejudecare va trebui să identifice și să indice normele legale pe care le-a

reținut ca incidente pentru stabilirea unui alt regim juridic al acestora decât

cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 213/1998, ceea ce a

atras consecința excluderii lor din domeniul public.

Pe de altă parte,

este posibil ca restul imobilului ce a constituit obiectul cererii de chemare

în judecată (celelalte componente decât cele redate anterior) să fie supus unui

regim juridic de proprietate privată, caz în care cererea va trebui rezolvată

în raport de dispozițiile art. 4 și 5 alin. (2) din Legea 213/1998, cu referire

la dispozițiile Codului civil în materia uzucapiunii (dat fiind obiectul

cererii și având în vedere că norma mai stabilește și inalienabilitatea și

insesizabilitatea bunurilor din domeniul public).

Totodată, în

rejudecare, instanța de apel va trebui să solicite autorităților competente

relații privind situația juridică a întregului imobil pentru care s-a solicitat

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, rolul fiscal

de la momentul la care asemenea evidențe fiscale au fost ținute de autoritatea

publică locală (reclamanta invocând o posesie chiar din anul 1882), precum și

orice alte relații ce vor permite stabilirea cu certitudine a regimului juridic

al acestuia cel puțin pentru o perioadă de 30 de ani anterioară introducerii

acțiunii (22 februarie 2011) etc. pentru lămurirea tuturor circumstanțelor de

fapt ale pricinii și, consecutiv, o justă soluționare a cauzei.

Potrivit celor

anterior menționate, Înalta Curte constată că decizia recurată, astfel cum a

fost argumentată, este lipsită de temei legal și, în consecință, se constată a

fi îndeplinite cerințele ipotezei de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Și critica

recurentului privitoare la depășirea limitelor învestirii primei instanțe

(aspect necenzurat în apel) se constată a fi întemeiată, ceea ce determină

reținerea incidenței în cauză și a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea

introductivă, intimata reclamantă a solicitat să se constate (prin uzucapiune,

așa cum reiese din motivele cererii) că este singurul proprietar al imobilelor:

(1) Biserica și terenul aferent (fără a se indica întinderea acestuia) și (2)

Teren intravilan îngrădit aferent în suprafață totală de 6.500 m.p., situat în

intravilanul Mun. Iași.

Prin raportul de expertiză

s-a concluzionat că biserica are un teren aferent de 775 m.p., iar terenul în

suprafață de 6.500 m.p. are destinație de cimitir; pe lângă acesta însă,

expertul a identificat și o altă suprafață de teren de 2.196 m.p. (teren

extravilan extins cu destinație de cimitir) dincolo de limitele învestirii

instanței; ca atare, din raportul de expertiză a rezultat o suprafață totală de

10,302 m.p. în care au fost incluse și drumurile de acces menționate, dar și un

M.E.

Înalta Curte constată

că după efectuarea lucrării de către expertul topo, intimata reclamantă nu și-a

precizat acțiunea în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și nici în cuvântul pe fond (solicitându-se pentru reclamantă „admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată”, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din

10 octombrie 2011), iar prima instanță a constatat dobândirea prin uzucapiune a

dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață măsurată de expert, dincolo

de limitele învestirii sale, situația de fapt și de drept nefiind cenzurată în

niciun fel de instanța de apel, obligație ce îi revenea potrivit dispozițiilor art.

295 alin. (1) C. proc. civ.

Toate cele redate

conduc la concluzia că situația de fapt a pricinii nu este lămurită sub toate

aspectele, astfel că Înalta Curte nu are elementele necesare pentru verificarea

aplicării legii și pentru a putea hotărî asupra fondului pricinii, context în

care se constată incidența prevederilor art. 314 C. proc. civ.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și cu aplicarea art. 314 anterior menționat, se va admite recursul declarat de pârât

și se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel, pentru a proceda în sensul verificărilor indicate prin

prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M. Iași, prin P. împotriva deciziei nr. 34 din 21 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.