ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1251/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1251/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1251/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de

13 aprilie 2010 sub nr. x/215/2010 reclamanta Parohia A. a solicitat, în

temeiul dispozițiilor art. 1837 și art. 1846 alin. (1) C. civ., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin primar, să se constate

că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra

următoarelor imobile: teren în suprafață de circa 460 mp și

construcții edificate pe acesta reprezentând biserică,

clopotniță, cancelarie parohială, grup sanitar, precum și

teren cu destinația de cimitir (cimitirul B.) cu o suprafață de

28.990 mp.

La data de 5 septembrie 2011 numitul

C. a depus cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat

respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, iar la data de 3

octombrie 2011 a depus precizare a cererii de intervenție prin care a

arătat că aceasta are caracter accesoriu în interesul pârâtului

Municipiul Craiova.

Prin încheierea de

ședință din 13 ianuarie 2012 instanța a încuviințat în

principiu cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul

pârâtului și a dispus introducerea în cauză a acestuia în calitate de

intervenient în interesul altei persoane.

Prin Sentința civilă nr.

3.248 din 7 martie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/215/2010

Judecătoria Craiova a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, unde cauza a fost înregistrată sub

nr. x/63/2014.

La data de 19 septembrie 2014,

reclamanta a formulat precizare la acțiune prin care a solicitat să

se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30

ani asupra următoarelor imobile: 1. un teren în suprafață de 452

mp, aferent bisericii din str. (...) colț cu str. (...), cu

următoarele vecinătăți: N - D. și E.; E - E.; S - str.

(...); V - str. (...); 2. un teren în suprafață de 21.747 mp

reprezentând Cimitirul B., situat în str. (...) cu următoarele

vecinătăți: N - str.(...) ; F.; G. și H.: I.; J.; K.; L.;

M.; N.; O.; P.; S - str. (...); V - Q.; R.; S.; E - str. (...); T.; U.; V.

Arată reclamanta că pe

terenul de la punctul 1 se află următoarele construcții: o

construcție cu destinația de biserică edificată în 1978 din

cărămidă acoperită cu tablă, compusă din pronaos,

naos și altar, având o suprafață utilă de 126,85 mp; o

construcție cu destinația de Cancelarie Parohială,

construită din cărămidă acoperită cu

șarpantă din lemn și învelitoare din tablă, compusă

din doua încăperi, având o suprafață utilă de 22,47 mp; o

construcție cu destinația de grup sanitar (wc), având o

suprafață utilă de 1,39 mp; o construcție cu destinația

de clopotniță, construită din țevi metalice, acoperită

cu tablă, având o suprafață utilă de 3,24 mp.

În ceea ce privește Cimitirul B.

s-a emis titlu de proprietate nr. 1282-48427 din 07 decembrie 1994 numai pentru

suprafața de 4.928 mp situată în parcelele 31; 30; 58. Expertul

tehnic W. a stabilit o suprafață de 26.675 mp, excluzând proprietatea

numitei Q., pentru care a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin

uzucapiunea de 30 ani.

Prin Sentința nr. 546 din 5

octombrie 2015 Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis

acțiunea astfel cum a fost precizată; a respins cererea de

intervenție în interesul altei persoane formulată de intervenientul

C.; a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, dobândit prin

uzucapiune, asupra terenurilor după cum urmează:

- teren în suprafață de 452

mp aferent bisericii, categoria curți construcții, situat în strada

(...) colț cu strada (...), având următoarele

vecinătăți la N - D. și E., la E - E.; la S - strada (...);

la V - strada (...);

- teren în suprafață de

21.747 mp reprezentând Cimitirul B., situat în strada (...) (nota S4 pe

schița la raportul de expertiză, (întocmit de expert Y.) având

următoarele vecinătăți: la N - pe distanța 18 m -

strada (...), pe d - 19,19 m - Parohia A. (S2, strada (...)) pe d - 78,96 m -

Parohia A. (S2, m - strada (...)) și pe d - 43,49 m - Parohia A. (S3

strada (...), 30); la E - pe d - 36,78 m - Parohia A. (S2, strada (...)); pe d

- 17,56 m - Parohia A. (S2, strada (...)); pe d - 38,32 m - Parohia A. (S3

strada (...), 30); pe d - 112,87 m - strada (...); la S - pe d - 120,33 m - strada

(...) și pe d - 19,76 m - Parohia A. (S1, Strada (...)); la V - pe d -

30,45 m Parohia A. S1, Strada (...)) și pe distanța de 156 m - C.

(S5), conform raportului de expertiză și schiței anexă,

efectuate de expert Y., parte integrantă din hotărâre.

S-a constatat dreptul de proprietate

asupra următoarelor construcții: biserică construită din

cărămidă cu tablă, compusă din pronaos, naos și

altar, având o suprafață utilă de 126,85 mp; construcție cu

destinație Cancelarie Parohială din cărămidă,

acoperită cu șarpantă din lemn și învelitoare din

tablă, compusă din 2 încăperi având o suprafață

utilă de 22,47 mp; construcție cu destinație de grup sanitar

având o suprafață utilă de 1,39 mp; capela și șopron,

edificate pe suprafața de teren de 452 mp.

S-a respins cererea privind plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1890

C. civ., spre a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea

prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții:

să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani,

iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Din depozițiile martorilor E.

și Z. a reieșit că imobilul compus din teren în

suprafață de aproximativ 400 mp, aferent construcției, destinat

bisericii, a fost în posesia Parohiei A. din anul 1970.

Aceiași martori au mai

menționat că Parohia mai avea în posesie, din aceeași

perioadă, un teren aflat la circa 600 mp de biserică, situat în

strada (...), cartier (...), care avea destinația de cimitir, neavând

cunoștință de existența vreunei tulburări în posesia

exercitată asupra acestui teren.

Din înscrisurile depuse la dosar s-a

mai reținut că reclamanta a beneficiat de reconstituirea dreptului de

proprietate, în temeiul legii fondului funciar, pentru o suprafață de

teren de 4.928 mp, din care 2.500 mp situați în strada (...), 1.878 mp

situați în strada (...) și 550 mp situați în strada (...).

În ceea ce privește regimul

juridic al terenului pentru care s-a solicitat dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune s-a constatat că, din suprafața

totală de 28.993 mp, cât a fost identificată de expert Y., pentru o

suprafață de 4.928 mp, s-a emis în favoarea Parohiei A. titlul de

proprietate nr. 1282-48427 din 07 decembrie 1994, iar pentru o

suprafață de 4.573 mp, s-a emis titlul de proprietate nr.

1468-46011/1995, în favoarea lui Q., acesta fiind individualizat în titlul de

proprietate în T52/1, din care s-a aflat în proprietatea intervenientului

suprafața de 1.864 mp, teren identificat în perimetrul 33, 34, 36, 37, 28,

38, 30, 31, 32, 33 în anexa la raport, iar diferența de 391 mp a fost

proprietatea lui R., dobândită prin cumpărare.

Într-o atare situație s-a

apreciat că pentru diferența de 21.747 mp, care avea destinația

de Cimitir B., reclamanta a exercitat o posesie utilă și

netulburată de vreo persoană din anul 1970 și până în

prezent, sens în care aceasta a formulat precizarea din datele de 19 septembrie

2014 și 07 septembrie 2015, astfel că a apărut ca

neîntemeiată susținerea intervenientului accesoriu în sensul că

terenul, proprietatea sa, se suprapune parțial cu terenul pentru care s-a

solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Față de cele mai sus expuse,

s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ. pentru a opera

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv a posesiei

neîntrerupte mai mult de 30 ani, netulburată și publică, pentru

suprafața de teren de 21.747 mp, având destinația de cimitir,

identificată în anexa la raportul de expertiză, în perimetrul

determinat de punctele 34, 45, 41, 46, 47, 43, 44, 40, 17, 18, 19, 42, 39, 36,

34.

Având în vedere că pe

suprafața de teren curți construcții s-au regăsit

construcțiile cu destinația de biserică, capelă, Cancelarie

Parohială, grup sanitar și șopron, instanța, în

considerarea celor mai sus expuse, precum și a dispozițiilor legale

mai sus menționate, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei

și asupra acestor imobile prin efectul accesiunii.

Pentru aspectele mai sus evocate,

instanța a respins cererea de intervenție accesorie ca

neîntemeiată.

Cererea privind plata cheltuielilor de

judecată a fost respinsă, nefiind reținută vreo culpă

procesuală în sarcina pârâtei unitatea administrativ teritorială,

raportat la faptul că aceasta nu a săvârșit nicio faptă de

natură să genereze conflictul dedus judecății, calitatea de

parte în proces fiindu-i conferită de legiuitor prin Legea nr. 455/2006

pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în

justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, care în

articolul unic alin. (2) prevede: "acțiunile și cererile pentru

constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute

în alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu

autoritățile", autoritatea justificând calitatea în considerarea

faptului că ar fi putut emite pretenții asupra terenului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel Municipiul Craiova, prin primar.

Referitor la excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că

reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că

proprietar nediligent este Municipiul Craiova, acesta contestând că imobilul

ce formează obiectul litigiului ar fi în proprietatea sa. Așa cum

reiese din adresele nr. 148.781 din 03 noiembrie 2011, 14.210 din 10 februarie

2012 și 20.533 din 20 februarie 2012 emise de autoritatea publică

locală - Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare și Evidențe

Domeniul Public și Privat existente la dosarul cauzei, terenul în

suprafață de 452 mp. aferent bisericii, situat în Craiova, precum

și terenul în suprafață de 21.747 mp. reprezentând cimitirul B.,

situat în str. (...) nu figurează înregistrate în evidențele

inventarului domeniului public sau privat al Municipiului Craiova.

Pe fond, pârâta a arătat că

reclamanta Parohia A. nu a făcut dovada cu înscrisuri că a exercitat

posesia în mod public, la dosarul cauzei neexistând niciun certificat de

atestare fiscală care să ateste că parohia figurează în

evidențele fiscale cu suprafața totală de teren ce face obiectul

litigiului. Plata taxelor și impozitelor reprezintă doar una dintre

manifestările elementului intențional al posesiei iar neefectuarea

acestei operațiuni presupune faptul că stăpânirea bunului imobil

s-a realizat cu titlu precar.

Referitor la cel de-al doilea

capăt de cerere, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut

dovada că proprietarul terenului (adică Municipiul Craiova prin

primar, în această ipoteză) i-ar fi permis să edifice construcția

și, pe cale de consecință, dovada dreptului real de proprietate

născut ca urmare a acestei convenții. Acest lucru nu a fost și

nici nu putea fi dovedit deoarece nu pârâtul Municipiul Craiova este

proprietarul terenului, acesta neavând calitate procesuală în cauză

așa cum s-a arătat mai sus.

În cauza de față,

construcțiile asupra cărora se solicită constatarea dreptului de

proprietate nu au fost ridicate pe terenul proprietatea reclamantei și, de

asemenea, nu au fost ridicate pe cheltuiala acesteia. Este de notorietate

că imobilele cu această destinație sunt construite/renovate din

donațiile enoriașilor și, prin urmare, aceste clădiri nu

pot fi însușite de către reclamantă cu atât mai mult cu aceasta

nu a făcut nicio dovadă că ar fi incorporat materiale și

manopere proprii în aceste construcții.

Din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, nu rezultă că Parohia A. a exercitat asupra clădirilor o

posesie cu bună-credință, pentru sine, având în vedere că

aceste lăcașuri de cult deservesc interesul public și nu

interesul propriu al parohiei, astfel încât aceasta din urmă nu poate

pretinde un drept de proprietate asupra lor.

Prin Decizia nr. 1.051 din 13 aprilie

2017 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul, ca

nefondat.

Referitor la calitatea procesuală

pasivă, instanța de apel a constatat că, în susținerea

excepției, pârâta a invocat doar faptul că terenurile ce fac obiectul

prezentei cauze nu figurează înregistrate în evidențele inventarului

domeniului public sau privat al Municipiului Craiova, fără a se

indica o persoană fizică sau juridică care ar avea calitatea de

proprietar al acestora.

Or, înregistrarea unui bun în

inventarul domeniului public sau privat al unității

administrativ-teritoriale nu are caracter constitutiv de drepturi, context în

care apelanta, fiind singura în măsură să conteste eventualul

drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, are calitate

procesuală pasivă în cauză.

Mai mult decât atât, potrivit

precizărilor depuse de reclamantă în apel, terenurile în litigiu au

fost cedate parohiei de diferite persoane sub formă de contribuții,

fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens.

Prin urmare, reținerea

calității procesuale pasive a pârâtei este justificată și

prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului

funciar nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât nici în evidențele oficiale

ale pârâtei nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu.

S-a apreciat că a se pretinde

reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare în vederea

identificării foștilor proprietari constituie o sarcină

disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte,

preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al

bunului stăpânit de către reclamantă din anul 1970 și, pe

de altă parte, dreptul său de acces la o instanță pentru a

invoca dobândirea proprietății asupra terenului prin efectul

uzucapiunii.

Referitor la presupusa neîndeplinire a

condițiilor uzucapiunii, instanța de apel a reținut că, din

declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă că

posesia reclamantei a început în anii 1970, așadar cu mai mult de 30 de

ani în urmă, și continuă și în prezent, conform

concluziilor raportului de expertiză.

Prezumția de continuitate și

neîntrerupere a posesiei instituită de prevederile art. 1850 C. civ. nu a

fost înlăturată de probele administrate în cauză iar caracterul

public al posesiei este confirmat de declarațiile celor doi martori

audiați; de altfel, dată fiind destinația celor două terenuri

- cimitir și teren ocupat de biserică - este exclusă

posibilitatea exercitării posesiei asupra acestora "în ascuns" .

În ce privește caracterul

neprecar al posesiei, potrivit art. 1853 alin. (2) C. civ. precaritatea

constă în posesia exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla

îngăduință a proprietarului său.

În același timp însă,

posesia sub nume de proprietar este prezumată conform art. 1854 C. civ.,

potrivit căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine,

sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda

pentru altul.

Intenția reclamantei de a

stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar este

demonstrată și de faptul că aceasta, prin declarația nr.

194.974 din 12 septembrie 1975, a solicitat înregistrarea în evidențele

fiscale a terenului în suprafață de 10.167 mp, situat în incinta

cimitirului B. (care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză,

cuprindea și o parte din parcelele 224, 230, 231 în care este situat în

prezent terenul aferent cimitirului B.), iar prin cererea nr. 24.107 din 02

decembrie 1976 a solicitat înregistrarea imobilului situat în Craiova, (identic

în ceea ce privește, amplasamentul, nu și suprafața, cu terenul

situat la intersecția str. (...) cu str. (...)).

De altfel, dreptul parohiilor de a

înființa și deține cimitire proprii era recunoscut și de

legislația în vigoare la momentul înființării cimitirului,

respectiv art. 9 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor

religioase, potrivit cărora părțile componente locale ale

cultelor religioase recunoscute pot avea și întreține, singure sau în

asociație cu altele, cimitire pentru credincioșii lor, și

respectiv art. 181 din Statutul pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române nr. 4.593/1949, aprobat prin Decretul nr. 233/1949,

conform cărora fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir

pentru îngroparea morților, care este proprietatea parohiei.

În același sens sunt și

prevederile art. 1 din Regulamentul pentru organizarea și

funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din

cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române din 11 decembrie 1977 care,

distinct de dreptul parohiilor de a primi, organiza și administra cimitire

atribuite de organele administrative locale, prevedea la art. 1, dreptul

parohiilor de a avea și întreține cimitire proprii, care au caracter

de bunuri sacre și sunt proprietatea parohiilor sau

mănăstirilor, ca unități locale de cult cu personalitate

juridică.

Este adevărat că

dispozițiile art. 3 din acest regulament prevedeau, de asemenea, că

înființarea acestor cimitire se făcea cu acordul Departamentului

Cultelor; or, chiar dacă la dosar nu s-au depus înscrisuri referitoare la

îndeplinirea acestei condiții, rezultă din relațiile comunicate

de pârâtă că suprafața de teren de 1,14 ha, amplasată în

tarlaua 21, parcela 230, așa cum figurează în Registrul cadastral

și pe planul cadastral al mun. Craiova, întocmit în anul 1981 (și

care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, se suprapune peste

amplasamentul actual al cimitirului cu 12.547 mp), figura înregistrată în

posesia Ministerului Cultelor la data intrării în vigoare a Legii nr.

18/1991.

Departamentul Cultelor, înființat

prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 435 din 21 martie 1957,

și-a desfășurat activitatea până în anul 1990, când, prin

Decretul nr. 67 din 18 ianuarie 1990, s-a desființat Departamentul

Cultelor și s-a înființat Ministerului Cultelor

Prin urmare, fiind dovedit în

cauză elementul material al posesiei, în mod corect a reținut prima

instanță că reclamanta a exercitat o posesie utilă

până în prezent, urmare și a aplicării prezumției

instituite de art. 1854 C. civ., care nu a fost răsturnată în

cauză printr-o dovadă contrară.

În ceea ce privește capătul

de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor prin accesiune imobiliară, instanța de apel a

constatat că prevederile art. 492 C. civ. instituie o prezumție

legală relativă, potrivit căreia o construcție

edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de

către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe

cheltuiala sa.

Rezultă din probatoriul

administrat în cauză că pe suprafața de teren de 452 mp,

proprietatea reclamantei prin efectul prescripției achizitive de

lungă durată, sunt edificate construcțiile biserică,

cancelarie parohială, grup sanitar, capelă și șopron.

Prin urmare, având în vedere că

prezumția de proprietate asupra construcțiilor respective,

instituită de prevederile art. 492 C. civ. în favoarea reclamantei, în

calitate de proprietar al terenului, nu a fost răsturnată prin dovada

contrară, în mod temeinic tribunalul a reținut că reclamanta a

dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor prin accesiunea

imobiliară artificială, neputând astfel fi primite criticile

referitoare la lipsa dovezilor privind ridicarea construcțiilor pe

cheltuiala reclamantei.

Împrejurarea că biserica

reprezintă lăcaș de cult nu putea constitui un argument pentru

respingerea acțiunii în condițiile în care, atât legislația în

vigoare la momentul edificării construcției, cât și cea

aplicabilă în prezent, consacră, ca regulă, proprietatea

bisericească asupra bunurilor destinate direct cultului, printre care

și bisericile.

În acest sens sunt prevederile art.

168, art. 169 și art. 173 din Statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr.

233/1949, și respectiv prevederile art. 169 și art. 170 din H.G. nr.

53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

Față de constatarea

dobândirii dreptului de proprietate urmare a accesiunii imobiliare, orice

discuții referitoare la caracterele posesiei exercitate de reclamantă

ori buna sau reaua credință a acesteia exced analizei instanței.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pârâții Municipiul Craiova, prin primar și Primăria Municipiului

Craiova, prin primar, formulând următoarele critici:

I. În mod greșit instanța de

apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, în condițiile în care adresele

nr. 148.781 din 03 noiembrie 2011, nr. 14.210 din 10 februarie 2012 și nr.

20.533 din 20 februarie 2012 emise de autoritatea publică locală -

Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare și Evidențe Domeniul

Public și Privat atestă că terenul în suprafață de 452

mp., aferent bisericii, situat în Craiova, precum și terenul în

suprafață de 21.747 mp. reprezentând cimitirul B., situat în str.

(...) nu figurează înregistrate în inventarul domeniului public sau privat

al Municipiului Craiova.

De altfel, instanța reține

că terenurile în litigiu au fost cedate reclamantei de diferite persoane

sub formă de contribuții, sens în care reclamanta era obligată

să se judece în contradictoriu cu respectivele persoane, iar nu cu

Municipiul Craiova, prin primar.

În plus, potrivit art. 181 din

Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea și funcționarea Bisericii

Ortodoxe Române, fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir, care

este proprietatea acesteia, iar art. 164 statuează că bisericile din

cimitire sunt pendinte de biserica parohială cea mai apropiată.

Potrivit acelorași prevederi

legale - Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii

Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008, totalitatea bunurilor

aparținând parohiilor, schiturilor, mănăstirilor,

protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor

și patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor construite de

Biserică, persoane juridice de drept public și utilitate publică

alcătuiesc patrimoniul bisericii care aparține Bisericii Ortodoxe

Române, iar patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune.

Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească iar din

bunurile sacre, conform legii, fac parte atât biserica, cancelaria, parohia dar

și capela, construcții asupra cărora atât instanța de fond

cât și cea de apel constată dreptul de proprietate al reclamantei în

situația în care aceasta este de drept proprietatea lor.

Față de susținerile de

mai sus, aprecierea instanței asupra calității procesuale pasive

a Municipiului Craiova, motivată de faptul că Municipiul Craiova ar

fi singurul în măsură să conteste eventual dreptul de

proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, este nelegală,

proprietar fiind parohia rurală conform art. 181 din Statutul nr.

4593/1949 pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe

Române.

II. Hotărârea

pronunțată este dată cu încălcarea legii, întrucât s-a

respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova,

instituție ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.

III. În mod greșit instanța

de apel reține că în cauză au fost îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 1847 C. civ., având în vedere că din actele și

lucrările dosarului a rezultat că posesia nu a fost una

continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de

proprietar.

Pentru diferența de 21.747 mp,

parte din suprafața totală de 28.993 mp reclamanta nu a exercitat o

posesie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de

proprietar, din anul 1970 și până în prezent, în condițiile în

care au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în

anii 1994 și 1995.

IV. În mod greșit instanța

de apel a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra

construcțiilor prin accesiune imobiliară, întrucât nu pârâtul

Municipiul Craiova, prin primar, este proprietarul terenului cimitirului, ci

proprietatea asupra acestuia este exclusiv bisericească potrivit H.G.. nr.

53/2008 de aprobare a Statutului pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române. Din bunurile sacre, conform legii, fac parte atât

biserica, cancelaria parohială dar și capela, construcții asupra

cărora atât instanța de fond cât și cea de apel constată

dreptul de proprietate al reclamantei în situația în care aceasta este de

drept proprietatea lor.

Examinând criticile invocate de pârâta

recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

I. Prin prima critică

formulată, pârâtul susține lipsa calității sale procesuale

pasive.

Instanța de apel a confirmat

calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, cu motivarea

că argumentul acestuia privind neînregistrarea terenurilor în inventarul

domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale nu

prezintă relevanță pentru existența dreptului de

proprietate, întrucât această operațiune nu are un caracter

constitutiv de drepturi.

Ceea ce este important, a apreciat

instanța de apel, este faptul că unitatea administrativ

teritorială este singura în măsură să conteste eventualul

drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, în

condițiile în care, în evidențele oficiale ale pârâtului, nu a fost

identificat un proprietar actual al terenurilor în litigiu, chiar și în

situația în care acestea ar fi fost cedate parohiei de diferite persoane,

fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens, astfel

că este justificată reținerea calității procesuale

pasive a pârâtului, inclusiv prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu

art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul

potențial de bunuri fără stăpân al terenurilor în litigiu.

Pârâtul a criticat respingerea

excepției, apreciind că reclamanta era obligată să se

judece în contradictoriu cu persoanele care au cedat parohiei aceste terenuri.

În plus, susține că, potrivit Statutelor pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române nr. 4.593/1949 și cel aprobat

prin H.G. nr. 53/2008, singurul proprietar asupra cimitirului este parohia.

Înalta Curte urmează a respinge

această critică pentru următoarele argumente:

În primul rând, se reține ca

fiind corectă constatarea instanței de apel potrivit căreia

pentru stabilirea calității procesuale pasive nu se impunea ca

imobilele să fi fost trecute în inventarul bunurilor din domeniul public

sau privat al unității administrativ-teritoriale, fiind suficient ca

aceasta să justifice un interes în a se opune recunoașterii dreptului

constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul prescripției

achizitive.

Recurenții opun acestui argument

dispozițiile din statutul BOR conform cărora proprietarul acestui bun

sacru nu poate fi decât parohia.

Înalta Curte constată că, în

cauză, niciuna dintre părți nu a susținut și dovedit

că imobilele în litigiu ar aparține unei terțe persoane,

situație în care aceasta ar dobândi calitate procesuală pasivă.

Într-o astfel de împrejurare sunt

corecte statuările primei instanțe, ce nu au fost înlăturate în

apel, referitoare la incidența normelor speciale edictate prin Legea nr.

455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și

cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în

România.

Astfel, unității

administrativ-teritoriale i-a fost conferită, de către legiuitor,

calitatea de parte în proces prin articolul unic alin. (2) al legii, care

prevede: acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin

uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se

soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu

autoritățile și alte persoane interesate. Odată cu

procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanța va dispune

publicarea în M. Of., și într-un ziar de largă răspândire a unui

anunț cuprinzând datele de identificare a părților și

obiectul procesului.

Norma respectivă relevă

intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în

contradictoriu cu acele persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde

dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de

chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a

dobândirii acestui drept de către reclamant.

Că este așa o dovedește

și obligația suplimentară de a se aduce la cunoștința

publică existența litigiului prin publicarea datelor în M. Of.,

tocmai pentru conturarea unei sfere mai largi a pârâților și pentru a

asigura accesul la informație a celor care ar putea să justifice un

interes în cauză, măsură dispusă de instanță la

primul termen de judecată a cauzei și îndeplinită în dosar în

conformitate cu art. unic alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 455/2008.

În mod evident, legea nu exclude

posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană

interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de

către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă

identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă

identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a

altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în

contestarea uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă se prezumă,

prin dispoziția legii, că aparține autorităților,

fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator

al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Prin urmare, o astfel de

dispoziție care conferă, în lipsa unei alte persoane interesate,

calitate procesuală pasivă unității

administrativ-teritoriale, prezumând interesul acesteia în cauză,

dobândește, sub acest aspect, un caracter derogatoriu de la dreptul comun

reprezentat de dispozițiile art. 1847 și următoarele, art. 1890

C. civ., din conținutul cărora rezultă că prescripția

achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în

litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune

civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea

bunului din patrimoniul său. Rezultă din inserarea, în textul de lege

menționat, a sintagmei potrivit legii, că acest caracter derogator al

normei se limitează doar la indicarea cadrului procesual, condițiile

de fond privind uzucapiunea urmând a fi verificate potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, nu pot fi

reținute în susținerea excepției nici dispozițiile art. 9

din Decretul nr. 177/1948 și ale art. 181 din Statutul BOR nr. 4.593/1949

care consfințesc dreptul parohiei de a înființa un cimitir propriu în

condițiile în care acestea nu reprezintă o modalitate sui generis de

constituire a dreptului de proprietate prin efectul legii, cum tind a

susține recurenții, ci creează cadrul legal pentru ca parohia

să poată dobândi în proprietate, prin mijloacele recunoscute de lege,

un teren cu destinația de cimitir.

În consecință, textele de

lege menționate nu conferă unității de cult un drept de

proprietate asupra terenului, cu semnificația juridică a unei

apropriațiuni, fiind necesar ca bunul să aparțină

patrimoniului bisericii în baza unui titlu recunoscut de lege. Or, acesta este

și scopul urmărit de reclamantă în promovarea prezentei

acțiuni, obținerea unui titlu prin recunoașterea în patrimoniul

său a efectelor prescripției achizitive care valorează

proprietate.

Prin urmare, în mod corect

instanțele de fond au apreciat că unitatea administrativ

teritorială are calitate procesuală pasivă în prezenta

cauză.

II. O altă critică se

referă la faptul că hotărârea a fost dată cu

încălcarea legii, întrucât instanța a respins apelul formulat de

către Primăria Municipiului Craiova, instituție ce nu a avut

calitate procesuală în acest dosar.

Critica este nefondată în

condițiile în care, astfel cum rezultă din dosar, calitatea de pârât

o are unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova, prin primar,

în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea, și care a

declarat apel, pârâtul fiind reprezentat în instanță în respectiva

fază procesuală de consilierul juridic al instituției.

Este adevărat că în

dispozitivul deciziei recurate este indicată denumirea apelantului ca

fiind Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă această

sintagmă nu reprezintă decât o eroare de desemnare a reprezentantului

unității administrativ-teritoriale, neexistând două persoane

juridice distincte împotriva cărora să fi fost îndreptată

acțiunea pendinte.

De altfel, potrivit art. 61 alin. (3)

din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităților

date în competența lui, primarul beneficiază de o structură

funcțională cu activitate permanentă ce grupează aparatul

de specialitate, denumită primărie, ce nu poate fi disociată în

cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus prezentei

judecăți, de unitatea administrativ-teritorială, singura parte

pârâtă în dosar.

Mai mult, această confuzie a fost

întreținută chiar de reprezentanții pârâtului care a declarat

recurs. În acest sens, se reține că recursul a fost declarat, în

numele unității administrativ-teritoriale, de către Municipiul

Craiova prin primar și de către Primăria Municipiului Craiova

prin primar, însă, în condițiile în care primarul este reprezentantul

unității administrativ-teritoriale și a fost indicat ca atare

iar Primăria nu a formulat calea de atac în nume propriu, o atare

împrejurare nu constituie un aspect de nelegalitate încadrabil în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ..

III. Pe fondul cauzei, recurenții

au susținut că posesia reclamantei nu a fost una continuă,

neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, întrucât,

pentru terenul în litigiu, au fost emise titluri de proprietate pe numele altor

persoane fizice în anii 1994 și 1995.

Această afirmație contrazice

situația de fapt reținută în cauză având în vedere că

obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat și asupra căruia

au statuat instanțele de fond, poartă asupra recunoașterii

dreptului de proprietate al reclamantei, ca fiind dobândit prin

prescripție achizitivă, exclusiv cu privire la acele terenuri în

privința cărora nu s-a reconstituit dreptul de proprietate niciunei

alte persoane, situație în care caracterul util al posesiei nu este

infirmat.

IV. Cu privire la construcții,

pârâtul a susținut că a fost greșit aplicată

instituția accesiunii imobiliare, întrucât construcțiile nu au fost

edificate pe un teren care să fie proprietatea pârâtului iar pe de

altă parte, bunurile sacre din care fac parte atât biserica, dar și

cancelaria parohială și capela, sunt de drept proprietatea

reclamantei.

Este greșit raționamentul

pârâtului, întrucât, astfel cum s-a apreciat anterior, reclamanta nu

deține, de drept, un titlu de proprietate asupra acestor construcții.

Instanțele de fond, constatând

dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, au făcut aplicarea

dispozițiilor art. 492 C. civ., conform cărora "orice

construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul

acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce

se dovedește din contră".

Aceste dispoziții nu se referă

la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a

proprietății, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada

proprietății asupra construcției, în baza unei prezumții de

proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit potrivit

căruia lucrul principal este terenul și, prin accesiune, proprietarul

terenului devine și proprietarul construcției.

Instanța de apel a utilizat

dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române referitoare la

bunurile sacre și bunurile comune ce alcătuiesc patrimoniul

bisericesc, ca argument suplimentar, după ce a aplicat prezumția

instituită de art. 492 C. civ., considerând că, odată recunoscut

dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului, dată fiind afectațiunea

construcțiilor edificate pe acel teren și calitatea specială a

proprietarului terenului, devin incidente și acele dispoziții din

statut care recunosc proprietatea bisericească cu privire la bunurile

destinate cultului.

Nefiind identificată o altă

persoană interesată în combaterea pretențiilor reclamantei, care

să susțină, eventual, că este cea care a edificat

construcțiile de pe terenul în litigiu, nu există niciun motiv pentru

a nu se reține calitatea de pârât a unității administrativ-teritoriale,

căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială,

respectiv Legea nr. 455/2006, și cu privire la construcții.

Față de aceste

împrejurări, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute în

cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primăria

Municipiului Craiova prin primar împotriva Deciziei nr. 1.051 din 13 aprilie

2017 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - ED