ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4276/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4276/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând
asupra recursului de fața, din actele și lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 3670/91/2009 reclamanta B.I. a chemat
în judecată pârâta Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice
solicitând obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de
3.000.000 euro, din care 2.700.000 euro despăgubiri pentru condamnarea cu
caracter politic și 300.000 euro pentru măsura administrativă de stabilire a
domiciliului forțat.
A arătat
în motivarea cererii că este moștenitoarea defunctului G.G.I.,care a fost
condamnat prin sentința penală nr. 702/1951 a Tribunalului Militar Galați
pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale prevăzute de dispozițiile
art. 209 C. pen. Carol al II-lea la 10 ani de temniță grea .
A
susținut că potrivit art. 1 al.(2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare
constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate
efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept și că potrivit art.
5 alin. (1) lit. a) persoana condamnată sau moștenitorii ei pot cere despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
A arătat că
autorul său a executat aproape 9 ani din pedeapsa aplicata și că în perioada
arestării a suferit privațiuni fizice și psihice, iar în timpul detenției toți
deținuții politici au fost supuși unui regim de exterminare.
Pedeapsa
a fost executată în locuri de detenție cunoscute ca fiind adevărate centre de
exterminare a deținuților politici, respectiv Jilava, Poarta Alba, Valea
Neagra, Baia Sprie, Aiud, Gherla și Caransebeș, după care, după punerea în
libertate, la data de 26 iulie 1959, i s-a stabilit domiciliu forțat timp de 24
de luni în comuna Lățești - Fetești, interdicțiile ridicându-se abia la data de
26 iulie 1961.
Prin
întâmpinarea formulată pârâtul Statul Român a susținut că suma pretinsă de
reclamanți este prea mare și a solicitat ca instanța să aibă în vedere
criteriile prevăzute de art. 505 C. proc. pen. în sensul de a se ține seama de
durata privării de libertate și de consecințele care s-au produs asupra
persoanei condamnate și asupra familiei.
A mai
susținut pârâtul că Legea nr. 221/2009 completează beneficiile acordate prin
Decretul-lege nr. 118/1990 și că în stabilirea despăgubirilor trebuie să se
aibă în vedere și beneficiile deja acordate.
Prin sentința
civilă nr. 173 din 11 martie 2010 Tribunalul Vrancea a admis în parte acțiunea
formulată de reclamanta B.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009.
A fost
obligat pârâtul să plătească intimatei în calitate de moștenitoare a
defunctului G.G.I., suma de 120.000 euro în echivalent lei la data plății
efective reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
S-a
reținut în motivarea sentinței că defunctul G.G.I., tatăl reclamantei, a fost
condamnat prin sentința penală nr. 702/1951 a Tribunalului Militar Galați
pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale prevăzute de dispozițiile
art. 209 C. pen., la 10 ani de temniță grea și a executat 0 ani din pedeapsa
aplicată.
După
punerea în libertate la data de 26 iulie 1959, i s-a stabilit domicilii forțat
timp de 24 de luni în comuna Lățești - Fetești, interdicțiile ridicându-se la
data de 25 iulie 1961.
Potrivit
dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare are
caracter politic, reclamanta fiind îndreptățită să solicite daune morale în
conformitate cu prevederile legii.
împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanta B.I. și pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice.
în
apelul său, reclamanta critică sentința instanței de fond sub aspectul
cuantumului daunelor morale acordate acesta fiind considerat prea mic în raport
de perioada de detenție suferită de tatăl său, de caracterul abuziv al
condamnării și de condițiile de detenție.
Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea instanței de fond
sub aspectul că reclamanta în calitate de fiică a numitului G.G.I., condamnat
politic nu a făcut dovada traumelor fizice și psihice suferite, cum ar fi
neadmiterea la anumite forme de învățământ, refuzul încadrării în anumite funcții,
etc.
Ulterior
au fost invocate deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții
Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.
5 alin. (1) lit. a) teza I - a din Legea nr. 221/2009 care constituiau temeiul
juridic al acțiunii.
Prin
decizia 262/ A din 23 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați,
secția a l-a civilă, s-a admis apelul
pârâtului și in consecință a fost schimbată sentința civilă nr. 173 din 11
martie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea în sensul că a fost respinsă
acțiunea reclamantei.
Prin
aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
S-a
reținut că prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 Înalte Curte de Casație
și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de
Conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de
Apel Galați.
Decizia
stabilește că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.
1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I - a din Legea nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative
asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic
pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței
de contencios constituțional în M. Of.
în
motivarea deciziei se arată că nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la
un moment în care era în vigoare art. 5 alin. l litera „ a „ teza I - a din
Legea nr. 221/2009 înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp
pe toată desfășurarea procedurii judiciare întrucât nu avem de a face cu un act
juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula „tempus regit
actum”.
Unor
situații juridice voluntare nu le poate - fi asimilată situația acțiunilor în
justiție aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.
221/2009.
La
momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor
formulate norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca
ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese.
Împotriva
deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs în motivarea căreia a
arătat că deciziile Curții Constituționale nu au niciun efect asupra litigiilor
născute sub imperiul Legii nr. 221/2009, care era în vigoare la data formulării
cererii de chemare în judecată și, deci nu pot fi aplicate retroactiv, sens în
care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că la nivelul
dreptului european guvernează acest principiu.
În opinia
recurenților, Legea nr. 221/2009, a adus o „ speranță legitimă „ pentru cei
care sunt în situația lor. In același sens, Convenția Drepturilor Omului are un
caracter obligatoriu și constituie un izvor de drept, așa cum rezultă din art.
6 din această convenție care garantează dreptul la un proces echitabil și
obligă totodată la respectarea neretroactivității și a speranței legitime ce
decurg dintr-o hotărâre chiar nedefinitivă.
De
asemenea, o altă critică a recurentei se referă la încălcarea principiului
nediscriminării, în sensul că într-o perioadă în care s-au înregistrat spețe
similare s-au acordat despăgubiri, așa încât s-a creat o gravă discriminare
între situații identice, încălcându-se și art. 14 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, potrivit căreia se interzice discriminarea există „
discriminare în sensul art. 14 al Convenției atunci când persoane aflate în
situații identice sau comparabile se bucură de un tratament preferențial unele
față de altele”.
în
consecință, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat,
invocând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Recursul
este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Problema
de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții
sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile aret. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai
poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în condițiile în care a fost
declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Prin
decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789
din 7 noiembrie 2011 s-a statuat că,
Urmare a
deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios
constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de
aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin
deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010
(publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
împrejurarea
că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă
expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce
înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau
situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta
presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații
juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009
- având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de
lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența
efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală
aplicare.
Dreptul
la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare,
independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile
reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă
din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă
dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte
drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând
astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă
faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei
normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți
fundamentale.
În același
timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse
din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de
dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror
cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării
deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât
rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul
de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de
înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite
de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de
sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de
lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei
Curții Constituționale).
Izvorul „discriminării”
constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea
înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate
ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat
democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine
definite.
De asemenea,
prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se
înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme
incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același
timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din
perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât
cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără
nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,
apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.
Este vorba
așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor
drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a
statului.
În situația
analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în
legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu
intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de
constituționalitate.
Pe de altă
parte, noțiunea de „bunuri” din perspectiva art. l din Primul Protocol Adițional
la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri
actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un
reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține
beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în
vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în
conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de
persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale,
pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către
instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către
același organ jurisdicțional.
Soluția
este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei - Hotărârea
din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei - Hotărârea din 9 octombrie
2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei - Hotărârea din 18 februarie 2009),
instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție
nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de
apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se
asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic
totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor
prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu
creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine
contra Cehiei).
În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi
considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost
constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului
judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18
octombrie 2002).
Rezultă
că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea
publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența
unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea
ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes
patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu
poate
fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din
Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul
intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o
jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.
împotriva României, paragraful 137).
O asemenea
jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării
deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu
definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care
să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De
asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze
noțiunea de „speranță legitimă,” iar nu de simplă speranță în valorificarea
unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la
dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Promovarea
acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe
toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un
act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus
regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și
obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la
momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă
ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința
părților).
În
jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu
poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă
ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în
puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei,
Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă
că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea
publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența
unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând
decizia în interesul legii la situația în speță
și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data
publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5
alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat
efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.
Limitele
de judecată sunt cele fixate prin cererea de chemare în judecată, iar acestea
vizează o măsură administrativă și nu o condamnare penală, iar art. 41 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului se pune în discuție în cadrul
procedurilor desfășurate în fața Curții Europene.
În consecință,
având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor
legale incidente,din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va
dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C.
proc. civ.
PENTRU A CESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva deciziei civile nr. 2621/
A din 23 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.