ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 999/95/2010, pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta P.D. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca,

prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri

cu titlu de daune morale în sumă de 300.000 RON, la plata sumei de 300.000 RON de

daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii a

arătat că a fost deportată, în baza deciziei nr. 200/1951 a fostului Minister de

Interne, împreună cu întreaga sa familie, în comuna Bumbăcar, județul Galați, începând

cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani și

8 luni, nu a primit niciun fel de despăgubiri materiale sau morale, ci doar o indemnizație

lunară conform Decretului nr. 118/1990.

La data de 30 martie 2010,

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de 500.001 RON, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit

prin renunțarea la acordarea despăgubirilor materiale.

Prin sentința civilă

nr. 135 din 03 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea,

cu precizarea ulterioară, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 20.000 RON daune

morale și la 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel,

s-a reținut că temeiul cererii reclamantei îl reprezintă dispozițiile art. 3 din

Legea nr. 221/2009, fiind dovedită măsura cu caracter politic constând în dislocarea

dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1154 din octombrie 1950

și a deciziei nr. 200/1951.

Din

înscrisurile depuse la

dosar, coroborate și cu recunoașterile din întâmpinarea pârâtei, a rezultat că reclamanta,

împreună cu familia sa, a fost deportată în comuna Bumbăcar, județul Galați, începând

cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani și

8 luni.

S-a considerat că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, iar măsura

dislocării dispuse pentru reclamantă reprezintă o măsură abuzivă, lezând valorile

personale nepatrimoniale și expunând-o pe aceasta la suferințe pe plan moral.

S-a apreciat că suferințele

morale înregistrate de reclamantă la vârsta de un an au fost mult atenuate în sensul

că aceasta s-a aflat împreună cu întreaga sa familie și că o parte consistentă a

reparației morale s-a dispus deja anterior, iar suferințele morale nu pot fi întru

totul cuantificate, iar suma de 500.001 RON este nejustificat de mare.

S-a mai reținut că

reclamanta beneficiază de facilitățile acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, iar perioada dislocării s-a constituit vechime în muncă prin hotărârea

nr. 130 din 07 ianuarie 1991 a comisiei constituită în baza Decretului-Lege nr.

118/1990.

Împotriva sentinței

de fond a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greșit a fost admisă în parte

acțiunea, obligând pârâtul doar la plata sumei de 20.000 RON, deși a solicitat obligarea

acestuia la plata sumei de 500.000 RON, nefiind luat în calcul și suplimentul de

motivare în fapt, în care arată suferințele cumplite pe care a trebuit să le îndure.

Pârâtul a declarat și

el apel, susținând că au fost acordate despăgubiri prea mari raportat la consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării în afectarea situației materiale, familiale,

profesionale și sociale, față de vârsta reclamantei și durata strămutării. S-a considerat,

de asemenea, că greșit s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., deoarece

statul nu se află în culpă procesuală.

Prin decizia civilă

nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ambele apeluri,

instanța reținând că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele

fostei Miliții sau Securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă

obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Prin dispozițiile

art. 5, așa cum s-a modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, se prevede faptul că la dimensionarea

cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele

cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, despăgubirile pentru prejudiciul moral acordându-se

în limita maximă prevăzută pentru fiecare categorie de persoană îndreptățită (direct

persoana care a suferit condamnarea sau care a fost supusă unei măsuri administrative

cu caracter politic, soțul, soția și descendenții de gradul I și, respectiv descendenții

de gradul II).

Prin urmare, în considerarea

acestor dispoziții noi legale de modificare a Legii nr. 221/2009, s-a constatat

că prima instanță a stabilit corect cuantumul prejudiciului, raportat la măsurile

reparatorii deja acordate reclamantei pe toată durata vieții (pensie), la perioada

în care a fost supusă măsurii abuzive, vârsta avută la acel moment de reclamantă

și consecințele efective ale acesteia pe plan familial, profesional, social.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată, s-a constatat că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate

legal și temeinic, întrucât calitatea procesuală pasivă a statului, reprezentat

prin Ministerul Finațelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs pârâtul, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Criticile aduse prin motivarea cererii de recurs vizează, în esență,

cuantumul prejudiciului stabilit de către instanțele anterioare. Astfel, pârâtul

consideră că s-a acordat o sumă nejustificat de mare, în raport de măsurile reparatorii

deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, de consecințele negative

suferite pe plan fizic și psihic și de intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării. Arată că despăgubirile acordate exced noțiunii

de „satisfacție echitabilă” consacrată de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, iar daunele morale acordate au drept scop nu atât

a repune victima în situația similară cu cea avută anterior, cât a-i oferi

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată. Susține că prezintă importanță și împrejurarea că de la

data producerii prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată,

astfel încât se poate reține o atenuare a impactului moral. Invocă jurisprudență

Curții Europene a Drepturilor Omului, cu titlu de exemplu, hotărâri prin care s-au

acordat sume modice, cu titlu de daune morale.

În privința cheltuielilor

de judecată la care a fost obligat, pârâtul arată că instanța trebuia să țină

seama de valoarea pricinii și să aplice dispozițiile art. 274 alin.

(3) sau ale art. 276 C. proc. civ., respectiv să micșoreze onorariul avocatului.

Examinând decizia atacată,

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește cuantumul

daunelor morale, pârâtul a susținut că suma acordată nu ține seama de valorile

concrete pe care le sancționează acordarea unor asemenea despăgubiri.

Sub acest aspect, al cuantificării

daunelor morale, se observă că decizia atacată nu ignoră natura prejudiciului și

faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă în asigurarea unei „restituiri,

a unei repunerii în situația anterioară, ci doar realizarea unei satisfacții morale

pentru suferințele morale pricinuite”.

O asemenea comensurare

a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparație integrală nici nu era posibilă,

întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, viza atribute esențiale ale personalității

umane (libertate, viață, demnitate), astfel că nu se poate pune problema ca, odată

încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.

În realitate, scopul acestor

daune trebuie să fie reprezentate, în primul rând, de asigurarea unei satisfacții

morale, și nu a uneia patrimoniale.

De aceea, aprecierea lor

se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului

echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Astfel, fiind vorba de

prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani,

întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic

o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial

al despăgubirii.

Faptul că repararea trebuie

să fie una echitabilă, înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite,

dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar,

s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, așa cum s-a menționat,

trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului

politic al măsurii administrative, reprezintă în sine o recunoaștere a conduitei

morale și a demnității reclamantului.

Sub acest aspect trebuie

reținut că cel care a pretins despăgubirile morale a fost chiar victima directă,

nemijlocită a măsurii administrative privind strămutarea, alături de autorii săi,

trăind toate cele arătate anterior în plan emoțional, în mod direct.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația

ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție - o categorie juridică cu caracter

special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare

este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială,

care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale,

al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte,

să ofere victimei o anumită satisfacție – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele

îndurate.

În speță, în mod legal

au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al

reclamantei și al membrilor familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferințe

morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc

persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor

solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea la

datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a beneficiat

de indemnizație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate

reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 20.000 RON,

față de perioada dislocării (1951-1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului,

demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantei, este echitabilă

și justificată și corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului

și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Cauza Kudla vs. Polonia

este relevantă sub acest aspect, întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul

daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un

cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea

prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte

în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Observând suferința fizică

și psihică a deportaților înșiși, dar și consecințele deportării asupra familiilor

acestora, instanța europeană a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu

principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune

morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, și nu exagerată, disproporționată,

chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică întotdeauna o doză de

subiectivism și de aproximare.

În contextul normativ

sus-citat și cu o astfel de semnificație a noțiunilor și exigențelor convenționale,

instanța de apel a concluzionat corect și judicios că nu se poate reține că suma

stabilită de prima instanță ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamantei

ar constitui o îmbogățire fără just temei.

Mai mult, nu poate fi

omis faptul că instanța de apel a păstrat sentința de fond, în considerarea

dispozițiilor art. 5, așa cum s-a modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care

se prevede faptul că, la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul

moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile

reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, despăgubirile

pentru prejudiciul moral acordându-se în limita maximă prevăzută pentru fiecare

categorie de persoană îndreptățită. Prin urmare, în consonanță cu aceste noi

dispoziții legale, referitoare la plafonarea limitelor despăgubirilor acordate,

în prezent declarate neconstituționale, s-a reținut că suma de 20.000

RON, echivalentul a aproximativ 5.000 euro, este îndestulătoare și reprezintă

o reparație echitabilă. Față de aceste aspecte, nu se poate primi susținerea

pârâtului potrivit căreia cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.

Ca atare, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele

psihice îndurate în urma dislocării reclamantei și a familiei sale (timp de 4 ani

și 6 luni) de 20.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit,

fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului care recunoaște și dreptul la despăgubirile bănești echitabile.

De altfel, în termenii

Convenției Europene a Dreptului Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același

timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului

și nici venituri nejustificate pentru victimă.

În aceste condiții, se

va reține că hotărârea recurată este legală, avându-se în vedere, în mod corect,

scopul acestor dezdăunări și cerința caracterului lor echitabil.

În ce privește critica

ce vizează greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,

se observă că instanțele anterioare, față de cadrul procesual stabilit,

în mod just au constatat că, calitatea procesuală pasivă a Statului, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată”, iar potrivit art. 276 C. proc. civ., „când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța

va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, pătând face compensarea lor.”

Prin urmare, pârâtul,

fiind partea care a căzut în pretenții, în mod just a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

Dispozițiile

art. 276 C. proc. civ., invocate de către recurent, au caracter dispozitiv, și

nu unul imperativ, instanța putând aprecia asupra măsurii de obligare la avansarea

acestor cheltuieli, în cazul în care acțiunea este admisă în parte.

Critica vizând aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, atâta vreme

cât, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, instanța a analizat

cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității

sale și în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse

de către apărător (redactarea cererii de chemare în judecată, a motivării suplimentare

a acesteia, a cererii precizatoare depusă în 30 martie 2010 și a răspunsului

la întâmpinare, demersurile efectuate de acesta la Direcția Arhivelor Naționale,

la Ministerul Administrației și Internelor, prezența acestuia la

cele 3 termene de judecată, etc.).

Față de aceste prevederi

legale, Înalta Curte constată că, în mod just, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Gorj,

împotriva deciziei civile nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 iunie 2011.