ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 999/95/2010, pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta P.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale în sumă de 300.000 RON, la plata sumei de 300.000 RON de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii a arătat că a fost deportată, în baza deciziei nr. 200/1951 a fostului Minister de Interne, împreună cu întreaga sa familie, în comuna Bumbăcar, județul Galați, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani și 8 luni, nu a primit niciun fel de despăgubiri materiale sau morale, ci doar o indemnizație lunară conform Decretului nr. 118/1990.

La data de 30 martie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.001 RON, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit prin renunțarea la acordarea despăgubirilor materiale. Prin sentința civilă nr. 135 din 03 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea, cu precizarea ulterioară, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 20.000 RON daune morale și la 3.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, s-a reținut că temeiul cererii reclamantei îl reprezintă dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, fiind dovedită măsura cu caracter politic constând în dislocarea dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1154 din octombrie 1950 și a deciziei nr. 200/1951.

Din înscrisurile depuse la dosar, coroborate și cu recunoașterile din întâmpinarea pârâtei, a rezultat că reclamanta, împreună cu familia sa, a fost deportată în comuna Bumbăcar, județul Galați, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani și 8 luni. S-a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, iar măsura dislocării dispuse pentru reclamantă reprezintă o măsură abuzivă, lezând valorile personale nepatrimoniale și expunând-o pe aceasta la suferințe pe plan moral. S-a apreciat că suferințele morale înregistrate de reclamantă la vârsta de un an au fost mult atenuate în sensul că aceasta s-a aflat împreună cu întreaga sa familie și că o parte consistentă a reparației morale s-a dispus deja anterior, iar suferințele morale nu pot fi întru totul cuantificate, iar suma de 500.001 RON este nejustificat de mare.

S-a mai reținut că reclamanta beneficiază de facilitățile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar perioada dislocării s-a constituit vechime în muncă prin hotărârea nr. 130 din 07 ianuarie 1991 a comisiei constituită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990. Împotriva sentinței de fond a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greșit a fost admisă în parte acțiunea, obligând pârâtul doar la plata sumei de 20.000 RON, deși a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 RON, nefiind luat în calcul și suplimentul de motivare în fapt, în care arată suferințele cumplite pe care a trebuit să le îndure. Pârâtul a declarat și el apel, susținând că au fost acordate despăgubiri prea mari raportat la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării în afectarea situației materiale, familiale, profesionale și sociale, față de vârsta reclamantei și durata strămutării.

S-a considerat, de asemenea, că greșit s-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., deoarece statul nu se află în culpă procesuală. Prin decizia civilă nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ambele apeluri, instanța reținând că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe decizia M.A.I. nr. 200/1951. Prin dispozițiile art. 5, așa cum s-a modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010, se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, despăgubirile pentru prejudiciul moral acordându-se în limita maximă prevăzută pentru fiecare categorie de persoană îndreptățită (direct persoana care a suferit condamnarea sau care a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, soțul, soția și descendenții de gradul I și, respectiv descendenții de gradul II).

Prin urmare, în considerarea acestor dispoziții noi legale de modificare a Legii nr. 221/2009, s-a constatat că prima instanță a stabilit corect cuantumul prejudiciului, raportat la măsurile reparatorii deja acordate reclamantei pe toată durata vieții (pensie), la perioada în care a fost supusă măsurii abuzive, vârsta avută la acel moment de reclamantă și consecințele efective ale acesteia pe plan familial, profesional, social. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-a constatat că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate legal și temeinic, întrucât calitatea procesuală pasivă a statului, reprezentat prin Ministerul Finațelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile aduse prin motivarea cererii de recurs vizează, în esență, cuantumul prejudiciului stabilit de către instanțele anterioare. Astfel, pârâtul consideră că s-a acordat o sumă nejustificat de mare, în raport de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, de consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Arată că despăgubirile acordate exced noțiunii de „satisfacție echitabilă” consacrată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar daunele morale acordate au drept scop nu atât a repune victima în situația similară cu cea avută anterior, cât a-i oferi satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Susține că prezintă importanță și împrejurarea că de la data producerii prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată, astfel încât se poate reține o atenuare a impactului moral. Invocă jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, cu titlu de exemplu, hotărâri prin care s-au acordat sume modice, cu titlu de daune morale. În privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, pârâtul arată că instanța trebuia să țină seama de valoarea pricinii și să aplice dispozițiile art. 274 alin. (3) sau ale art. 276 C. proc. civ., respectiv să micșoreze onorariul avocatului. Examinând decizia atacată, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, pârâtul a susținut că suma acordată nu ține seama de valorile concrete pe care le sancționează acordarea unor asemenea despăgubiri.

Sub acest aspect, al cuantificării daunelor morale, se observă că decizia atacată nu ignoră natura prejudiciului și faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă în asigurarea unei „restituiri, a unei repunerii în situația anterioară, ci doar realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele morale pricinuite”. O asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparație integrală nici nu era posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, viza atribute esențiale ale personalității umane (libertate, viață, demnitate), astfel că nu se poate pune problema ca, odată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani. În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentate, în primul rând, de asigurarea unei satisfacții morale, și nu a uneia patrimoniale.

De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că repararea trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative, reprezintă în sine o recunoaștere a conduitei morale și a demnității reclamantului.

Sub acest aspect trebuie reținut că cel care a pretins despăgubirile morale a fost chiar victima directă, nemijlocită a măsurii administrative privind strămutarea, alături de autorii săi, trăind toate cele arătate anterior în plan emoțional, în mod direct. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate. În speță, în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei și al membrilor familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 20.000 RON, față de perioada dislocării (1951-1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantei, este echitabilă și justificată și corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cauza Kudla vs. Polonia este relevantă sub acest aspect, întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză. Observând suferința fizică și psihică a deportaților înșiși, dar și consecințele deportării asupra familiilor acestora, instanța europeană a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică întotdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

În contextul normativ sus-citat și cu o astfel de semnificație a noțiunilor și exigențelor convenționale, instanța de apel a concluzionat corect și judicios că nu se poate reține că suma stabilită de prima instanță ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamantei ar constitui o îmbogățire fără just temei. Mai mult, nu poate fi omis faptul că instanța de apel a păstrat sentința de fond, în considerarea dispozițiilor art. 5, așa cum s-a modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care se prevede faptul că, la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcție de circumstanțele cauzei, instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, despăgubirile pentru prejudiciul moral acordându-se în limita maximă prevăzută pentru fiecare categorie de persoană îndreptățită. Prin urmare, în consonanță cu aceste noi dispoziții legale, referitoare la plafonarea limitelor despăgubirilor acordate, în prezent declarate neconstituționale, s-a reținut că suma de 20.000 RON, echivalentul a aproximativ 5.000 euro, este îndestulătoare și reprezintă o reparație echitabilă. Față de aceste aspecte, nu se poate primi susținerea pârâtului potrivit căreia cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma dislocării reclamantei și a familiei sale (timp de 4 ani și 6 luni) de 20.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care recunoaște și dreptul la despăgubirile bănești echitabile. De altfel, în termenii Convenției Europene a Dreptului Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă.

În aceste condiții, se va reține că hotărârea recurată este legală, avându-se în vedere, în mod corect, scopul acestor dezdăunări și cerința caracterului lor echitabil. În ce privește critica ce vizează greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se observă că instanțele anterioare, față de cadrul procesual stabilit, în mod just au constatat că, calitatea procesuală pasivă a Statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, iar potrivit art. 276 C. proc.

civ., „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, pătând face compensarea lor.” Prin urmare, pârâtul, fiind partea care a căzut în pretenții, în mod just a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. Dispozițiile art. 276 C. proc. civ., invocate de către recurent, au caracter dispozitiv, și nu unul imperativ, instanța putând aprecia asupra măsurii de obligare la avansarea acestor cheltuieli, în cazul în care acțiunea este admisă în parte. Critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

nu poate fi primită, atâta vreme cât, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, instanța a analizat cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale și în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse de către apărător (redactarea cererii de chemare în judecată, a motivării suplimentare a acesteia, a cererii precizatoare depusă în 30 martie 2010 și a răspunsului la întâmpinare, demersurile efectuate de acesta la Direcția Arhivelor Naționale, la Ministerul Administrației și Internelor, prezența acestuia la cele 3 termene de judecată, etc.). Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că, în mod just, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Gorj, împotriva deciziei civile nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.