ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2969/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2969/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin Încheierea de

ședință din data de 27 iunie 2011, Tribunalul București, în raport cu

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a învestit Curtea de Apel București

- secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției

de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 737/2010, invocată de către

reclamantă, dispunând suspendarea judecății cauzei până la soluționarea acestei

excepții.

În motivarea

excepției, reclamanta a arătat că H.G. nr. 737/2010 din 21 iulie 2010 privind

metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu este nelegală,

întrucât emiterea și aplicarea sa contravine prevederilor articolelor Legii în

baza cărora i s-a calculat pensia de serviciu, în vigoare la data emiterii și

aplicării hotărârii Guvernului, articole abrogate numai de la 1 ianuarie 2011

prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, dar și normelor de drept comunitar, în

speță art. 157 alin. (2) TFUE, conform căruia „prin remunerație se înțelege

salariul sau suma obișnuite de bază sau minime, precum și toate celelalte

drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către

angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta”, și art. 17 alin. (1)

din Carta drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prin întâmpinare,

pârâta Casa Națională de Pensii Publice a solicitat respingerea excepției ca

neîntemeiată.

Pârâtul Guvernul

României, prin apărările formulate în cauză, a invocat excepția lipsei de

obiect, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de

interes, iar pe fond a cerut respingerea excepției de nelegalitate.

Curtea de Apel

București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

6756 din 15 noiembrie 2011, a respins excepțiile lipsei de obiect, lipsei

calității procesuale active și lipsei de interes, ca neîntemeiate, a admis excepția

de nelegalitate invocată de reclamantă, constatând nelegalitatea H.G. nr. 737/2010.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

lipsei de obiect, prima instanță a reținut că împrejurarea că H.G. nr. 737/2010

a fost abrogată nu poate sta la baza admiterii excepției, în condițiile în care

aceasta și-a produs pe deplin efectele în perioada anterioară intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 59/2011.

Referitor la excepția

lipsei de interes, a reținut că motivele invocate de pârâtul Guvernul României

în susținerea acestei excepții privesc considerente de fond (lipsa vătămării),

urmând a fi analizate în consecință.

Pe fondul excepției

de nelegalitate, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția de

nelegalitate a fost invocată în cauza având ca obiect anularea actului adoptat

în baza H.G. nr. 737/2010, legătura dintre cele două acte fiind analizată și reținută

în mod irevocabil de instanța care a investit Curtea cu soluționarea excepției.

H.G. nr. 737 din 21

iulie 2010 privește metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de

serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea

unor măsuri în domeniul pensiilor.

Prima instanță a

reținut că prin această metodologie de calcul se reglementează o situație

juridică ce nu a fost avută în vedere de legiuitor conform Legii nr. 119/2010,

aceea a luării în calcul a vechilor decizii, în cazul în care la emiterea

acestora a fost determinat și punctajul mediu anual în sistemul public, în

condițiile în care potrivit art. 3 din lege, pensiile se recalculează prin

determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii.

Punctajul mediu anual

în sistemul public calculat potrivit Legii nr. 19/2000 la momentul emiterii

deciziei de pensionare pentru anumite categorii de persoane nu are nicio

relevanță sub aspectul stabilirii pensiei de serviciu, astfel încât persoanele

respective nu aveau niciun interes să atace decizia de pensionare prin care s-a

determinat un astfel de punctaj.

De asemenea, potrivit

aceleiași metodologii de calcul, recalcularea pensiei se realizează pe baza

unor acte depuse în dovedirea unor situații de fapt anterioare și a

îndeplinirii altor condiții legale, cele în vigoare la momentul constituirii

dosarului.

Or, dispozițiile art.

11 din hotărâre pot fi interpretate ca o aplicare a principiului aplicării

imediate a legii noi (hotărârile judecătorești anterioare intrării în vigoare a

legii noi fiind date în aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul

pronunțării), însă normele respective nu asigură respectarea standardelor de

calitate ale unui act normativ - precizie și previzibilitate.

Prima instanță a

reținut astfel, față de conținutul dispozițiilor constatate ca fiind nelegale,

că metodologia adoptată prin hotărârea sus menționată constituie un tot unitar,

urmând a se constata nelegalitatea actului administrativ în întregime.

Împrejurarea că

principiile Curții Europene a Drepturilor Omului invocate prin acțiune se

raportează la dispozițiile legii în executarea căreia a fost adoptată Hotărârea

de Guvern atacată în cauză, și nu la prevederile H.G. nr. 737/2010, nu poate

sta la baza înlăturării acestor apărări.

Neconformitatea cu

reglementările internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului

a actului normativ ce stă la baza celui administrativ constituie un viciu grav

de ilegalitate a celui din urmă.

Odată ce se constată

că o lege internă contravine Convenției și în consecință aceasta nu se aplică,

actul administrativ adoptat pentru executarea legii interne rămâne fără

fundament juridic.

Prima instanță a

reținut că decizia Curții Constituționale referitoare la constituționalitatea

Legii nr. 119/2010 raportat la art. 20 din Constituție nu are caracter

obligatoriu în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în speță a

Convenției, instanța judecătorească având competența de a aplica direct

dispozițiile Convenției, astfel cum sunt interpretate prin jurisprudența Curții

Europene.

Judecătorul fondului

a reținut că pensia de serviciu - privită în cele două componente ale sale -

cea contributivă și cea compensatorie - constituie un bun în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Euro peană a Drepturilor Omului.

De la momentul

stabilirii acestui drept în raportul juridic concret, prin decizia de

pensionare, acest „bun” implică în mod necesar și așteptarea legitimă a

executării în viitor periodic, lunar, a obligației corelative dreptului

recunoscut.

Având această

așteptare legitimă, bazată pe dispozițiile legii în vigoare, titularii

dreptului la pensie de serviciu au prefigurat un viitor, constituind în acord

cu aceste planuri relații socio-economice guvernate de norme juridice, și-au

asumat obligații, contând pe caracterul previzibil al normelor legale.

Speranța legitimă și

rezonabilă ca valoare patrimonială și deci, ca bun, a fundamentat soluția

fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în cauza Storksen c/Norvege din

1994, unde a reținut că licența pentru exercițiul unei activități economice

poate conferi titularului ei un drept protejat prin art. 1 dacă a dat naștere

pentru titularul ei la o speranță legitimă și rezonabilă cu privire la

caracterul ei de durată și la posibilitatea obținerii de avantaje ce rezultă

din exercițiul activității care-i face obiectul în mod continuu.

Cuantumul efectiv al

pensiei este supus fluctuațiilor în funcție de politica economică a statului,

însă elementele de bază ale dreptului la pensie specială, substanța dreptului,

nu poate fi înlăturată decât în condițiile unanim acceptate în aplicarea

principiului protecției proprietății.

Astfel cum a reținut

și Curtea Constituțională, partea necontributivă a pensiei de serviciu nu

constituie un privilegiu, ci „o compensare parțială a inconvenientelor ce

rezultă din rigoarea statutelor speciale"- Decizia Curții Constituționale nr.

20 din 02 februarie 2000.

Dreptul la pensie de

serviciu, derogator de la regimul public de pensii, este recunoscut în statele

Uniunii Europene.

În fine, prima

instanță a reținut că între scopurile urmărite prin adoptarea legii și măsura

luată prin aceasta - suprimarea dreptului la pensie specială (de serviciu),

compus din partea contributivă și cea necontributivă, și înlocuirea acestuia cu

dreptul la pensie bazate pe principiul contributivității, cu efectul scăderii

dramatice a nivelului de trai al pensionarilor ce se aflau în plata pensiilor

de serviciu cu procente cuprinse între 50 și 80%, fără vreo măsură alternativă,

fără ca persoanele respective să poată pregăti trecerea la un nivel de trai mai

redus cu cel puțin jumătate, fără a avea posibilitatea de a-și întregi pe altă

cale veniturile - nu există un „just echilibru”.

Legitimitatea

scopului urmărit de stat cu privire la situația de criză economică și

financiară este de necontestat. Această realitate poate justifica adoptarea de

măsuri ce reclamă urgență și pot consta in limitarea, într-un cuantum și pentru

un interval de timp rezonabil, a drepturilor recunoscute de lege, dar nu

suprimarea acestora (pierderea totală și definitivă a dreptului).

exercitată

Împotriva sentinței nr.

6756 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Casa de Pensii a

Municipiului București, Guvernul României și Casa Națională de Pensii Publice,

susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

Casa de Pensii a

Municipiului București, în motivarea căii de atac a invocat motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod

greșit a fost admisă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 737/2010, întrucât

aceasta a fost adoptată potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/20101

privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum și a dispozițiilor

art. 108 din Constituția României și nu conține principii sau norme de drept

substanțial referitoare la pensii, acestea fiind reglementate de Legea nr. 19/

2000 și nr. 119/2010, dispozițiile acesteia din urmă constituind și temeiul

legal al actului administrativ contestat.

H.G. nr. 737/2010 a

îndeplinit o simplă funcție metodologică, neavând rol creator sau modificator

de drepturi, rezumându-se la stabilirea instrumentelor de ordin procedural care

să permită aplicarea dispozițiilor actului normativ cu forță juridică

superioară, respectiv Legea nr. 119/2010 pentru a cărui executare a fost emis,

ale cărei dispoziții au fost constatate ca fiind constituționale prin Decizia nr.

871 din 25 iunie 2010 a Curții Constituționale, referitoare la situația

reclamantei.

Abrogarea H.G. nr. 737/2010

nu are semnificația recunoașterii nelegalității actului pentru motivele

invocate în cuprinsul excepției de nelegalitate, care, de altfel, vizează, în

realitate, Legea nr. 119/2010.

Guvernul României,

invocând ca temei legal al recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susține nelegalitatea și netemeinicia sentinței recurate,

arătând că H.G. nr. 737/2010 a fost adoptată în temeiul art. 108 din

Constituția României, republicată, și al art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010

privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ale cărei dispoziții au

fost constatate ca fiind constituționale prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010

a Curții Constituționale, referitoare la situația reclamantei.

De asemenea, la

elaborarea sa au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind Normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cât și

cele ale Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 561/2009, iar proiectul a fost

avizat favorabil de autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia, cât

și de Consiliul Legislativ.

Se menționează și

faptul că H.G. nr. 737/2010 a fost abrogată prin art. 4 din O.U.G. nr. 59/2011,

iar practica constantă a instanțelor de contencios administrativ este în sensul

respingerii atât a cererilor privind anularea acestei hotărâri cât și a celor

privind excepția de nelegalitate, astfel că se impune admiterea recursului,

casarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției de nelegalitate

formulată de intimata-reclamantă.

Casa Națională de

Pensii Publice, în recursul formulat, susține, de asemenea, nelegalitatea și

netemeinicia sentinței recurate, solicitându-se admiterea recursului, casarea

sentinței atacate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, se arată

că H.G. nr. 737/2010 nu mai este în vigoare și nu mai produce efecte juridice,

fiind abrogată prin O.U.G. nr. 59/2011, iar începând cu 1 ianuarie 2011 a

intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,

act normativ care a abrogat legislația privind acordarea pensiilor de serviciu.

Recurenta susține că

nu există temei legal pentru menținerea în plată a pensiei de serviciu

stabilită în temeiul Legii nr. 567/2004.

Se invocă și

jurisprudența constantă a instanțelor de contencios administrativ în ceea ce

privește excepția de nelegalitate a H.G. nr. 737/ 2010.

În altă ordine,

recurenta susține că toate motivele invocate de reclamantă în cuprinsul

excepției de nelegalitate, sunt neîntemeiate.

Intimata-reclamantă a

invocat excepția privind lipsa calității de reprezentant a C.N.P.P., care a

fost detaliată prin notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Se susține că

persoana care semnează actele de reprezentare ale C.N.P.P. în calitate de

președinte nu poate avea calitatea de reprezentant al acesteia, date fiind

dispozițiile art. 4, art. 133, art. 131 din Legea nr. 123/2010.

Casa Națională de

Pensii Publice, prin precizările depuse la dosar, referitoare la excepția

lipsei calității de reprezentare invocată de intimata-reclamantă, menționează că

această excepție este neîntemeiată întrucât Casa Națională de Pensii și alte

Drepturi de Asigurări Sociale s-a reorganizat, păstrând însă modul de

organizare și funcționare anterioară, personalul și drepturile deja asumate

prin acte/ fapte juridice.

Menționează că

mandatul președintelui valabil acordat în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

19/2000 nu încetează de drept, iar prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr.

263/2010 își vor produce efectele la expirarea acestui mandat, astfel că

excepția este neîntemeiată.

de recurs

Înalta Curte în

raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se pronunța

asupra excepției invocată de intimata-reclamantă referitoare la lipsa calității

de reprezentant a doamnei D.D.P. care semnează actele de reprezentare ale

C.N.P.P. în calitate de președinte.

Este adevărat că

potrivit art. 4 din Legea nr. 263/2010, Casa Națională de Pensii și alte

Drepturi de Asigurări Sociale (C.N.P.A.S.) a devenit Casa Națională de Pensii

Publice (C.N.P.P.), care își păstrează modul de organizare și funcționare,

preia personalul, cât și drepturile și obligațiile C.N.P.A.S., iar potrivit art.

131 din aceeași lege, C.N.P.P. este instituție publică de interes național, cu

personalitate juridică, conducerea acesteia fiind asigurată de președinte și

consiliul de administrație, conform art. 133 din aceeași lege.

Potrivit Deciziei nr.

68/2009 a primului ministru, în funcția de președinte, cu rang de secretar de

stat al C.N.P.A.S., a fost numită D.D.P., care a semnat și actele de

reprezentare a C.N.P.P. în prezenta cauză, respectiv recursul declarat.

Date fiind

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 263/2010, cât și faptul că nu a intervenit o

încetare/ revocare/ anulare a Deciziei nr. 68/2009 a primului ministru, nu se

poate susține lipsa calității de reprezentant a C.N.P.P. a persoanei în cauză,

întrucât nu este vorba despre o instituție publică nouă, ci doar de o

reorganizarea C.N.P.A.S., cu păstrarea modului de organizare și funcționare, a

personalului, a drepturilor și obligațiilor acesteia.

În altă ordine,

intimata-reclamantă nu indică/ dovedește vătămarea urmare a semnării actelor de

reprezentare în contextul în care C.N.P.P. nu este emitentul actului care

formează obiectul excepției de nelegalitate invocată.

De altfel, excepția

lipsei calității de reprezentant a președintelui C.N.P.P. a fost invocată și în

alte cauze, respectiv dosarul nr. 46942/3/2010 al Tribunalului București – secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind respinsă în mod irevocabil.

Față de

considerentele arătate, se va respinge excepția invocată de

intimata-reclamantă.

Înalta Curte

analizând recursurile în raport de criticile formulate, de înscrisurile care

există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că

acestea sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Criticile referitoare

la soluția privind excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

recurenta C.N.P.P. nu pot fi reținute ca fiind întemeiate, întrucât conceptarea

și menținerea acesteia în cauza având ca obiect excepția de nelegalitate, a

fost făcută doar pentru opozabilitatea hotărârii pronunțate într-o astfel de

cauză în raport cu cauza pe fond, unde C.N.P.P. figurează ca parte, efectele

excepției de nelegalitate raportându-se doar cu privire la emitentul H.G. nr. 737/

2010.

În ceea ce privește

criticile care vizează fondul cauzei, invocate în mod asemănător de recurenți,

instanța de recurs apreciază că acestea sunt fondate.

Potrivit prevederilor

art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în

domeniul pensiilor, „în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a

prezentei legi, se elaborează metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute

la art. 1, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului".

În temeiul acestor

prevederi legale, precum și al dispozițiilor art. 108 din Constituția României,

Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 737/2010 privind metodologia de

recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) -

h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Așa cum o arată și

titlul actului administrativ normativ contestat, prin conținutul acestuia se

reglementează „metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu

prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor

măsuri în domeniul pensiilor", constituind normele procedurale efective de

punere în executare a dispozițiilor legale în temeiul cărora a fost emis actul

administrativ în discuție.

H.G. nr. 737/2010 nu

conține, așadar, principii sau norme de drept substanțial referitoare la

pensii, acestea fiind reglementate de Legile nr. 19/2000 și nr. 119/2010,

dispozițiile acestui din urmă act normativ constituind și temeiul legal al

emiterii actului administrativ contestat.

Aceasta rezultă din

însuși conținutul actului administrativ contestat, raportat la prevederile art.

3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010, care definesc în mod explicit rolul și

sfera de reglementare a actului emis în temeiul și aplicarea acestei legi,

respectiv acela de a se constitui într-o sumă de procedee tehnice, practice, pe

baza cărora să se realizeze operațiunea de transformare a pensiilor de serviciu

în pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000; H.G. nr. 737/2010 îndeplinește, deci,

o simplă funcție metodologică (tehnică) iar nu un rol creator sau modificator

de drepturi, de natura celor invocate de intimata-reclamantă, care prin

criticile aduse vizează, în realitate, Legea nr. 119/2010, criticile neputând

fi, însă, transpuse în procedurale control a legalității actului administrativ

contestat.

Rolul Hotărârii

Guvernului nr. 737/2010, precum și sfera de aplicare a acesteia, se rezumă la

stabilirea instrumentelor de ordin procedural, practic, care să permită

aplicarea dispozițiilor actului legislativ cu forță juridică superioară, care

este Legea nr. 119/2010, pentru a cărei executare a fost emis actul

administrativ contestat și ale cărei dispoziții nu le încalcă.

Or, prin Decizia nr. 871

din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Legii

privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale,

instanța constituțională analizând legea respectivă inclusiv din perspectiva

prevederilor și principiilor constituționale și comunitare invocate în speța de

față, după cum urmează: art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituției,

a supremației sale și a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la

neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în

drepturi a cetățenilor, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47

referitor la nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea

exercițiului unor drepturi sau libertăți și art. 135 alin. (2) lit. f) privind

obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea

calității vieții, precum și prevederile art. 20 din Constituție prin raportare

la următoarele acte internaționale: Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și anume art. 1

referitor la proprietate; Declarația Universală a Drepturilor Omului, și anume art.

17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul

la o retribuire echitabilă și la protecție socială și art. 25 pct. 1 privind

dreptul la un nivel de trai decent; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, și anume art. 1 privind demnitatea umană, art. 17 alin. (1) privind

dreptul de proprietate, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstă, art. 34

alin. (1) privind securitatea socială și asistența socială și art. 52 alin. (1)

privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor.

Față de cele

prezentate se va reține că, prin criticile de nelegalitate formulate,

reclamanta-intimată își manifestă nemulțumirea, în realitate, față de

dispozițiile de ordin substanțial cuprinse în Legea nr. 119/2010, ce constituie

temeiul emiterii de către Guvern a actului administrativ contestat, iar nu față

de normele pur tehnice, de aplicare a legii, conținute de acest din urmă act.

Așa fiind,

constatându-se că actul administrativ contestat nu încalcă prevederile legale

pentru a căror executare a fost emis și că în mod greșit, prima instanță a

apreciat că este întemeiată excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr.

737/2010, recursurile vor fi admise în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C.

proc. civ., iar hotărârea atacată va fi modificată, în sensul respingerii

excepției, ca neîntemeiată.

Mai mult, H.G. nr. 737/2010

a făcut obiectul unor acțiuni privind anularea acesteia însă jurisprudența

constantă a instanței de recurs de contencios administrativ este în sensul

respingerii acestora (exemplu Decizia nr. 3831 din 30 iunie 2011).

Astfel, în acest

context, criticile de nelegalitate invocate în cuprinsul excepției de

nelegalitate sunt nefondate, neexistând argumente care să conducă la concluzia

că H.G. nr. 737/2010 a depășit cadrul normativ fixat prin Legea nr. 119/2010,

cu forță juridică superioară care a făcut deja obiectul controlul de

constituționalitate, sub aspectele criticate de reclamantă, constatate ca fiind

constituționale.

De altfel, și

jurisprudența constantă a Înaltei Curți în ceea ce privește excepția de

nelegalitate a H.G. nr. 737/2010 este în sensul respingerii acestei excepții

(exemplu Deciziile nr. 2164/2012, nr. 613/2012, nr. 335/ 2012, nr. 3897/ 2012

și nr. 1865/2011), soluția instanței de recurs înscriindu-se în cerințele

scopului final al actului de justiție, și anume acela de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

invocată de intimata-reclamantă.

Admite recursurile

declarate de Guvernul României, Casa de Pensii a Municipiului București și Casa

Națională de Pensii Publice împotriva sentinței nr. 6756 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și respinge excepția de nelegalitate ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2012.