ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra conflictului negativ

de competență de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală

nr. 1296 din 06 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a calificat

calea de atac, promovată de inculpatul C.T. împotriva sentinței penale nr. 15 din

data de 17 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale, în Dosarul

nr. 1249/192/2009, drept apel și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Giurgiu.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel București a reținut că prezenta cauză are ca obiect judecarea inculpatului

C.T. pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută

de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005, iar, pe parcursul soluționării

cauzei, normele relative la competența de judecată în primă instanță a acestui tip

de infracțiune au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, cu consecința modificării

corespunzătoare și a dispozițiilor relative la competența instanțelor de a soluționa

căile de atac subsecvente.

S-a arătat că, anterior

datei de 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), competența

de judecată în fond a infracțiunilor de evaziune fiscală aparținea judecătoriei,

ale cărei sentințe puteau fi atacate cu apel, conform dispozițiilor art. 27

pct. 2 C. proc. pen., prevederile art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen., în aceeași

redactare anterioară, stabileau posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor date

de tribunal ca instanță de apel, consacrându-se astfel regula triplului grad de

jurisdicție în materia infracțiunilor de evaziune fiscală.

S-a precizat că, odată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, competența de judecată în primă instanță

a infracțiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost modificată, ea

fiind transferată tribunalului ca instanță de fond, consecința directă a acestei

modificări fiind menținerea unui triplu grad de jurisdicție în cazul infracțiunilor

de evaziune fiscală, avându-se în vedere forma actuală a dispozițiilor art. 27

pct. 1 lit. e

1

) C. proc. pen., art. 28

1

pct. 2 C. proc. pen.,

respectiv art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

S-a arătat că aceste modificări

legislative particularizează, așadar, situația infracțiunii de evaziune fiscală,

în privința căreia triplul grad de jurisdicție recunoscut anterior micii reforme

a fost menținut și după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fără a oferi însă

în mod corelativ și o soluție expresă pentru situațiile tranzitorii ce s-ar putea

ivi în practică.

S-a precizat că dificultățile

de interpretare a normelor legale relative la căile de atac, ce pot fi exercitate

împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, derivă din împrejurarea că,

pe de o parte, sentințele pronunțate de judecătorie, ulterior intrării în vigoare

a legii noi, pot fi atacate numai cu recurs, conform dispozițiilor art. 27 pct.

3 și art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen., în acest sens, interpretarea per

a contrario a art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 relevând faptul că toate

hotărârile pronunțate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, indiferent de

data sesizării instanței, sunt supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute

de legea nouă. Pe de altă parte, în condițiile în care alin. (2) al art. XXIV din

aceeași lege stabilește că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenței

instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe (…)‟,

s-a considerat că rezultă că, în aparență, hotărârile pronunțate de judecătorii

în materia evaziunii fiscale, după intrarea în vigoare a micii reforme, pot fi atacate

numai cu recurs.

Curtea a apreciat însă

că o atare concluzie se raportează excesiv de formal la o unică dispoziție tranzitorie,

ignorând ansamblul celorlalte norme legale tranzitorii și finalitatea acestora (respectiv

aplicarea imediată a legii procesual-penale noi, ca lege mai concordantă cu exigențele

de politică penală a statului).

În acest sens, a constatat

că interpretarea per a contrario a dispozițiilor alin. (1) al art. XXIV (care impune,

aparent, admiterea posibilității atacării sentințelor pronunțate de judecătorie

doar în condițiile legii noi) obligă în egală măsură la luarea în considerare a

tuturor normelor legale noi referitoare la căile de atac. Or, chiar legea nouă este

cea care, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, consacră în mod expres menținerea

unui triplu grad de jurisdicție în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 9 din

Legea nr. 241/2005, dispoziții pe care, în virtutea aceleiași norme tranzitorii,

instanțele au obligația să le aplice în egală măsură.

Curtea a apreciat că absența

unei norme legale care să consacre expres posibilitatea atacării cu apel a acestor

sentințe și competența funcțională tranzitorie a tribunalelor de a soluționa aceste

căi de atac nu echivalează cu însăși inexistența dreptului la apel în substanța

sa, deoarece, în condițiile în care triplul grad de jurisdicție este consacrat legislativ

atât înainte cât și după intrarea în vigoare a legii noi, numai o dispoziție expresă

ar putea institui, cu titlu tranzitoriu, o excepție de la această regulă prin recunoașterea

temporară a unui dublu grad de jurisdicție în situațiile de natura celor analizate.

În absența unei astfel

de dispoziții, interpretând coroborat toate modificările aduse în materia competenței

prin legea micii reforme, Curtea a apreciat că, exclusiv în materia evaziunii fiscale,

prevederile art. XXIV alin. (1) trebuie interpretate în sensul că hotărârile pronunțate

de judecătorii ulterior intrării în vigoare a legii se supun căilor de atac prevăzute

de legea nouă, putând fi atacate atât cu apel cât și cu recurs.

S-a precizat că particularitatea

acestor situații impune recunoașterea, cu titlu tranzitoriu și limitat doar la situațiile

particulare ale cauzelor de natura celei de față, unei competențe funcționale a

tribunalului de a judeca apelurile declarate, iar o atare soluție nu contravine

dispozițiilor art. 27 C. proc. pen., deoarece chiar dispozițiile tranzitorii din

Legea nr. 202/2010 recunosc tribunalului posibilitatea de a continua judecarea apelurilor

ori de a rejudeca aceste căi de atac ca urmare a casării deciziilor sale în recurs,

ulterior intrării în vigoare a legii noi.

Pentru aceste considerente,

Curtea a apreciat că se impune recalificarea căilor de atac exercitate în cauză

ca fiind apeluri formulate împotriva sentinței penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011

a Judecătoriei Bolintin Vale, iar, constatând că, în prezent, competența de soluționare

a apelului în situații tranzitorii revine tribunalului, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Această din urmă instanță,

Tribunalul Giurgiu, a constatat că prin sentința penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011

pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul C.T. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru

infracțiunea de evaziune fiscală sub forma omisiunii evidențierii în actele contabile

a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; în baza art. 9

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa

de 2 ani închisoare pentru evaziune fiscală sub forma evidențierii în actele contabile

a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea unor acte fictive;

în baza art. 33 și art. 34 C. pen., s-au contopit cele două pedepse, urmând ca inculpatul

să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare; în baza art. 71 C.

pen., i s-a interzis inculpatului pe perioada detenției drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; în baza art. 65 alin. (2) și în

baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute

de art. 64 lit. c) teza ultimă și art. 12 din Legea nr. 241/2005 pe o durată de

7 ani, după executarea pedepsei; s-a dedus din pedeapsa cu închisoare aplicată inculpatului,

perioada reținerii de 24 de ore, luată de I.P.J. Giurgiu - Serviciul de Investigare

a Fraudelor, prin ordonanța din 23 octombrie 2008, de la 23 octombrie 2008, ora

14

00

, până la 24 octombrie 2008, ora 14

00

; în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

pentru infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991; în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

pentru infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,

întrucât fapta nu există; a fost obligat inculpatul să plătească Agenției Naționale

de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu 2.603.341

RON, reprezentând prejudiciul creat statului prin evaziune fiscală; și inculpatul

a fost obligat la 2.000 RON, cheltuieli judiciare în folosul statului.

Instanța de fond a reținut

că inculpatul a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, respectiv a omis în totalitate sau

în parte evidențierea în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate ori

a veniturilor realizate și a înregistrării unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni

reale.

La individualizarea pedepsei

aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de

individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv că acesta nu

are antecedente penale, are doar patru clase primare, nu are pregătirea și cunoștințele

necesare pentru administrarea unei firme cu un volum de activitate precum SC M.

SRL, fiind evident că a fost surprins el însuși de dezvoltarea propriei firme la

momentul intrării în contact cu R.L., dovada în acest sens fiind incapacitatea sa

de a completa personal facturile fiscale, încercarea de a justifica sumele intrate

în cont prin facturi fictive.

În ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanța a dispus achitarea inculpatului,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin

Vale și inculpatul C.T.

Ministerul Public a invocat,

sub un prim aspect, greșita încadrare juridică dată faptei de evaziune fiscală,

având în vedere că prejudiciul cauzat bugetului de stat depășește echivalentul în

lei al sumei de 500.000 euro, fapt ce impune schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 în

infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) și alin. (3) din Legea

nr. 241/2005. Totodată, s-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea

blândă în raport de cuantumul ridicat al prejudiciului produs și de împrejurarea

că inculpatul a fost trimis în judecată într-o altă cauză pentru comiterea aceluiași

gen de fapte.

Pe de altă parte, Ministerul

Public a invocat și netemeinicia soluției de achitare dispuse sub aspectul infracțiunii

prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, având în vedere declarațiile

date de către inculpat în calitate de învinuit, în prezența apărătorului ales și

cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Inculpatul C.T. nu a motivat

calea de atac declarată, însă, în ședința publică din data de 06 iunie 2011, a invocat

faptul că sentința pronunțată în primă instanță poate fi atacată și cu apel, a cărui

soluționare intră în competența tribunalului, solicitând declinarea de competență

în mod corespunzător.

La termenul

de judecată din data de 24 octombrie 2011,

Tribunalul, din oficiu, potrivit art. 39 C. proc.

pen., a invocat excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Giurgiu.

Analizând excepția privind

competența materială, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. XXIV

alin. (1) din Legea nr. 202/2010, hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte

de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și

termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Per a contrario, hotărârile

pronunțate în cauzele penale după intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi supuse

căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de noua lege, adică de C. proc.

pen. modificat prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, toate hotărârile

pronunțate de judecătorii după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 vor

fi supuse numai căii de atac a recursului a cărei soluționare este, potrivit

art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen., modificat prin legea menționată, de competența

Curții de Apel. Dispozițiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu au incidență

în cauză, deoarece vizează competența organelor judiciare în privința cauzelor aflate

în curs de judecată la momentul modificării C. proc. pen., adică la cauze în care

nu s-a pronunțat încă o hotărâre.

În cauza de față, sentința

penală nr. 15 fiind pronunțată de Judecătoria Bolintin Vale la data de 17 ianuarie

2011 și vizând o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din

oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești care, potrivit Legii

nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului, conform art. 385

1

alin. (1) lit. a) C. proc. pen. așa cum a fost modificat, începând cu data de 25

noiembrie 2010, a cărui soluționare este de competența curții de apel, potrivit

art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen.

Curtea de Apel București

a invocat faptul că pentru infracțiunea de evaziune fiscală și după modificarea

dispozițiilor C. proc. pen., aduse prin Legea nr. 202/2010 se prevede existența

a două căi de atac, respectiv apel și recurs, i

ar curtea

de apel judecă, după modificarea dispozițiilor de procedură, prin Legea nr. 202/2010,

apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunal.

Dispozițiile art. XXIV

alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, ele vizează competența

organelor judiciare în privința proceselor aflate în curs de judecată la data modificării

C. proc. pen., adică a cauzelor în care sesizarea instanței de judecată s-a făcut

mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi și în care nu s-a pronunțat încă

o hotărâre; referitor la căile de atac, sunt aplicabile doar prevederile alin.

(1) al art. menționat și care sunt aplicabile raportat la data pronunțării hotărârii

judecătoriei împotriva căreia s-a exercitat calea de atac.

Față de aceste considerente,

tribunalul a admis excepția privind competența materială și în baza art. 42 C. proc.

pen. raportat la art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen., a declinat competența

de soluționare a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin

Vale și inculpatul C.T. în favoarea Curții de Apel București, iar, în baza art.

43 alin. (1) C. proc. pen., constatând ivit conflict negativ de competență, a trimis

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în vederea soluționării

conflictului.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, având a se pronunța asupra problemei juridice vizând calea de atac

incidentă pentru sentința penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Judecătoriei Bolintin

Vale, în stabilirea competenței prin regulator, a reținut în baza încheierii

nr. 161 din 27 ianuarie 2012, următoarele:

Prin rechizitoriul din

data de 09 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu s-a dispus

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului C.T.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din

Legea nr. 241/2005; art. 43 din Legea nr. 82/1991 și art. 272 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În consecință Judecătoria

Bolintin Vale, legal investită la data de 16 aprilie 2009, a procedat la judecarea

pricinii, intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 materializându-se ulterior.

Judecătoria Bolintin Vale

s-a conformat întocmai dispozițiilor tranzitorii regăsite în cuprinsul art. XXIV

alin. (2) din legea privind „mica reformă în justiție” care stipulează că – „procesele

în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal investite vor

continua să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența

instanțelor C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, precum și

cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au

fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi”.

În consecință, prin sentința

penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 Judecătoria Slobozia s-a pronunțat.

După cum se observă, hotărârea

judecătorească fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, iar o

situație tranzitorie vizând căile de atac ce să le urmeze un astfel de circuit procesual

atipic nefiind acoperită de art. XXIV, vor avea incidență, cu evidență, principiile

generale de aplicare a legii procesual penale în timp – tempus regit actum. Așadar

se vor aplica direct prevederile modificate ale C. proc. pen.

Existența unei legi determinate

este incompatibilă cu o marjă de interpretare a sa din partea instanțelor, în măsura

în care sensul normelor juridice sunt bine înțelese. În activitatea jurisdicțională,

legalitatea impune judecătorului obligații esențiale: interpretarea strictă a legii

și interzicerea analogiei, respectiv neaplicarea retroactivă a legii.

Or, judecătorii Curții

de Apel când au calificat calea de atac drept apel au făcut trimitere expresă la

instituția analogiei – care presupune extinderea aplicării unei norme cu privire

la o situație nereglementată expres dar care este asemănătoare cu cea descrisă de

norma respectivă. Se specifică în acest sens că, conform reglementării anterioare

Legii nr. 202/2010, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, competentă să judece

cauza în primă instanță era judecătoria, sentința putând fi atacată cu apel la tribunal

iar decizia cu recurs la curtea de apel. Însă, în prezent, infracțiunile de evaziune

fiscală, prin aceeași lege de modificare, au fost date în competență tribunalului

ca instanță de fond, fiind pe cale de consecință supuse atât apelului cât și recursului.

Întrucât ar fi inadmisibil ca părților să le fie luată o cale de atac doar în ceea

ce privește situațiile tranzitorii, Curtea de Apel a calificat calea de atac ca

fiind apel.

De regulă norma juridică

este de strictă interpretare, așa încât o aplicare prin analogie, indiferent de

sensul în care operează, în favoarea sau în defavoarea inculpatului, nu-și găsește

locul.

Regula de principiu este

inadmisibilitatea analogiei în această materie. Până la urmă, noile intervenții

normative sunt determinate de legiuitor ca urmare a unei alegeri făcute de acesta

în funcție de obiectivele concrete ale politicii penale, exprimă voința deliberată

a acestuia în cadrul unui proces de accelerare a soluționării cauzelor. În niciun

caz tocmai acest argument, al voinței politicii penale, nu poate conduce la o concluzie

contrară.

În consecință, cum prin

modificările aduse de Legea nr. 202/2010 s-au modificat dispozițiile art. 28

1

pct. 3, în sensul că hotărârile pronunțate de judecătorii, în primă instanță, cu

excepția celor date în competența tribunalului, pot fi atacate cu recurs la curțile

de apel, iar în cauză avem o hotărâre pronunțată ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010, urmează ca sentința să fie supusă doar căii de atac a recursului

instrumentat direct la Curtea de Apel București.

Prin urmare, în virtutea

considerentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza

încheierii nr. 171 din 27 ianuarie 2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel București, apreciind că sentința în discuție va fi supusă

doar căii de atac a recursului instrumentat direct la Curtea de Apel București.

Curtea de Apel București

investită cu soluționarea cauzei în urma efectuării regulatorului de competență

de către Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea conflictului negativ

de competență ivit, a calificat calea de atac ca fiind apel și prin decizia penală

nr. 1257/R din 18 iunie 2012 a declinat competența de soluționare a apelurilor declarate

de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale și de inculpatul C.T., la Tribunalul

Giurgiu.

Astfel, în contextul în

care instanța supremă statuase prin încheierea nr. 161 din 27 ianuarie 2012 că se

impune calificarea în recurs a căii de atac exercitate în speță, Curtea de Apel

București a apreciat că demersurile inculpatului C.T. și ale Parchetului de pe lângă

Judecătoria Bolintin Vale sunt apeluri, sens în care a adus următoarele argumente:

Anterior datei de 25

noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), competența de judecată

în fond a infracțiunilor de evaziune fiscală aparținea judecătoriei, ale cărei sentințe

puteau fi atacate cu apel, conform dispozițiilor art. 27 pct. 2 C. proc. pen. Prevederile

art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen., în aceeași redactare anterioară, stabileau

posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor date de tribunal ca instanță de apel,

consacrându-se astfel regula triplului grad de jurisdicție în materia infracțiunilor

de evaziune fiscală.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010, potrivit dispozițiilor art. 27 pct. 1 lit. e

1

)

C. proc. pen., competența de judecată în primă instanță a infracțiunilor de evaziune

fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost dată tribunalului ca instanță

de fond. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 28 pct. 2 C. proc. pen.,

hotărârile date de tribunal ca instanță de fond pot fi atacate cu apel și potrivit

art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., deciziile date în apel pot fi atacate cu recurs.

Curtea a constatat că

prin Legea nr. 202/2010, competența de a soluționa în primă instanță infracțiunile

de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost trecută de la

judecătorie la tribunal.

Căile de atac în cazul

infracțiunilor de evaziune fiscală, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010, cât și ulterior, au fost și sunt apelul și recursul.

Prin urmare, nici înainte

de intrarea în vigoare a legii micii reforme și nici ulterior, sentințele privind

infracțiunile de evaziune fiscală nu au fost supuse unei singure căi de atac – recursul,

ci atât apelului, cât și recursului.

Întrucât prin Legea

nr. 202/2010 nu a operat nicio modificare privind numărul căilor de atac, dispozițiile

tranzitorii prev. în art. XIV nu operează în cazul acestor sentințe.

Astfel, alin. (1) al

art. XIV din Legea nr. 202/2010, vizează situația hotărârilor pronunțate înainte

de intrarea în vigoare a legii, situație care nu este incidentă în cauză.

De asemenea, alin.

(2) al aceluiași art. prevede că procesele în curs de judecată la momentul aplicării

Legii nr. 202/2010 vor continua să fie judecate de instanțele deja investite cu

soluționarea cauzelor, dispozițiile referitoare la competență (cu modificările aduse

prin legea micii reforme) aplicându-se cauzelor cu care instanțele au fost investite

după intrarea în vigoare a legii. Referirea la „procesele în curs de judecată” are

în vedere nu numai judecata în primă instanță, ci și cele din căile de atac, respectiv

din apel și recurs.

Prin urmare, Curtea a

constatat că deși competența de judecată în primă instanță a infracțiunilor de evaziune

fiscală s-a transferat de la judecătorie la tribunal, a fost menținut triplul grad

de jurisdicție cu privire la aceste infracțiuni.

Or, în condițiile în care

triplul grad de jurisdicție a fost menținut și prin legea nouă, numai o dispoziție

expresă ar putea institui, cu titlu tranzitoriu, o excepție de la regulă, prin precizarea

unui dublu grad de jurisdicție în materia infracțiunilor de evaziune fiscală.

În absența unei dispoziții

exprese, interpretarea coroborată a prevederilor Legii nr. 202/2010, conduc la concluzia

că hotărârile pronunțate de judecătorii ulterior intrării în vigoare a legii micii

reforme se supun căilor de atac prevăzută de legea nouă, respectiv apelul și recursul.

În consecință, Curtea

de Apel București a apreciat că se impune calificarea căilor de atac exercitate

în cauză ca fiind apeluri.

Însă deși în prezenta

cauză căile de atac au fost calificate de către instanța supremă ca fiind recursuri,

ulterior acestei hotărâri, practica Înaltei Curți s-a schimbat radical în sensul

calificării căilor de atac similare ca fiind apeluri. Curtea a constatat că motivările

ulterioare ale instanței supreme au la bază aceleași împrejurări invocate de către

Curtea de Apel București în decizia penală nr. 1296 din 06 iunie 2011.

Totodată, instanțelor

subordonate, le-a fost transmisă o Notă prin care li se aducea la cunoștință această

schimbare de practică, în vederea soluționării unitare a cauzelor, având ca obiect

infracțiuni de evaziune fiscală.

Ori, practica neunitară

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia evaziunii fiscale, legate de numărul

căilor de atac a generat, în prezenta cauză o situație discriminatorie.

Astfel, prin aplicarea

dispoziției regulatorului de competentă, părțile beneficiază de o singură cale de

atac, aceea a recursului, față de părțile din alte cauze având același obiect, care

beneficiază de două căi de atac – apel și recurs.

În aceste condiții, Curtea

a constatat că, urmând întocmai dispozițiile instanței supreme în prezenta cauză,

care așa cum s-a arătat anterior a avut o jurisprudență contradictorie, ar pronunța

o soluție care ar contraveni principiului securității raporturilor juridice.

Așa cum s-a arătat și

în jurisprudența europeană „în loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare

de urmat, a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel

încrederea publicului în sistemul judiciar (Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei

nr. 48.553/99,

Păduraru împotriva României, nr. 63252/00,

Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, 28 iunie 2007)”.

Aplicarea unei diferențe

de tratament cu privire la numărul căilor de atac între părțile din prezenta cauză

și a altor persoane aflate în situații similare, echivalează cu încălcarea art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, limitarea

căilor de atac în prezenta cauză, determinată de o jurisprudență contradictorie,

fără o „justificare obiectivă și rezonabilă” și fără a se urmări „un scop legitim”

și dacă nu există „un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit”, este o dispoziție discriminatorie, ce încalcă art. 14 din Convenție

(cauza Beian contra României, Hotărârea din 06 decembrie 2007).

Pentru motivele expuse,

Curtea a aplicat în prezenta cauză - în acord cu dispozițiile Constituționale ale

art. 20, care stabilesc prioritatea reglementărilor internaționale - în mod direct

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, constatând incidența prevederilor

art. 14 în vederea asigurării unui proces echitabil conform art. 6 alin. (1).

Având în vedere că situația

discriminatorie este înlăturată în prezenta cauză în mod efectiv prin aplicarea

directă a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, sesizarea Curții

Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a normelor tranzitorii prevăzute

în art. XIV din Legea nr. 202/2010, nu se mai impune.

În lumina motivelor înfățișate,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a pronunțat decizia de dezinvestire,

declinându-și competența în favoarea Tribunalului Giurgiu, în vederea soluționării

apelurilor.

Tribunalul Giurgiu constatând

că încheierea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 167 din 27 ianuarie 2012

a devenit inoperantă, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența

în favoarea Curții de Apel București și constatând ivit din nou conflict negativ

de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea

soluționării acestui conflict.

Astfel în considerentele

deciziei penale nr. 4 din 1 octombrie 2012, Tribunalul Giurgiu, secția penală, cauze

generale, arată că ulterior, decizia nr. 12 pronunțată în recursul în interesul

legii, la 08 octombrie 2012 a stabilit că „în cazul în care după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010 se casează decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, hotărârea pronunțată în primă instanță, înainte de intrarea în

vigoare a legii, de către judecătorie rămâne supusă apelului, cale de atac prevăzută

sub legea sub care a început procesul, competența de soluționare revenind Tribunalului”.

Această decizie a devenit

obligatorie de la data de 31 octombrie 2012, când a fost publicată în Monitorul

Oficial, nefiind aplicabilă însă prezentei cauze întrucât sentința primei instanțe

a fost dată de Judecătoria Bolintin Vale la data de 17 ianuarie 2011, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010. Astfel, se aplică normele de competență materială

cuprinse în art. 27 și 28

1

C. proc. pen., cu referire la art. 361

alin. (1) lit. a) și art. 385

1

lit. a) C. proc. pen., așa cum au fost

modificate prin Legea nr. 202/2010, urmând a fi judecat direct recursul, la Curtea

de Apel București.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Giurgiu

și Curtea de Apel București, instanțe ce și-au declinat competența una în favoarea

celeilalte și având în mod prioritar în vedere jurisprudența, astfel cum s-a consolidat

în această materie a căilor de atac existența în cazul infracțiunii de evaziune

fiscală prev. în art. 9 din Legea nr. 241/2005 în ipoteza dispozițiilor tranzitorii

prin Legea nr. 202/2010 – expune.

Anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010 respectiv 25 noiembrie 2010, competența de judecată în fond

a infracțiunii de evaziune fiscală aparținea judecătoriei care pronunța sentința

supusă apelului, iar deciziile pronunțate de Tribunal în această materie puteau

fi atacate cu recurs la Curtea de Apel, consacrându-se astfel regula triplului grad

de jurisdicție, în conformitate cu prevederile art. 27 pct. 2 și art. 28

1

pct. 3 C. proc. pen.

Prin legea privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714/26.10.2010), infracțiunea

de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005 au fost trecute din

competența de judecată în primă instanță a judecătoriei în competența de judecată

în primă instanță a tribunalului, stabilindu-se totodată prin art. XXIV alin.

(1)-(3) următoarele:

„(1) Hotărârile pronunțate

în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor

de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

(2) Procesele în curs

de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua

să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența instanțelor

C. proc. pen., republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și

cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele

au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

(3) În caz de desființare

sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare

la competență sunt aplicabile”.

Interpretarea corectă

a textelor de lege invocate determină concluzia că atât înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010, cât și ulterior, sentințele pentru infracțiunea de evaziune

fiscală prev. în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse atât apelului și recursului,

prin legea invocată neoperând în vreun mod modificări referitoare la numărul căilor

de atac în această materie, normele tranzitorii vizând numărul căilor de atac, respectiv

art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 –nefiind incidente în cazul acestei categorii

de sentințe, întrucât aceste norme privesc acele hotărâri (sentințe) pentru care

legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentințele pentru care

posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată.

De altfel, elocvent în

acest sens este termenul folosit de legiuitor în formularea art. XXIV alin. (1)

din Legea nr. 202/2010 –„hotărârile (…) rămân supuse căilor de atac”, ceea ce reflectă

că pe viitor hotărârile la care se referă nu mai sunt supuse acelorași căi de atac,

nu mai sunt supuse căilor de atac anterioare, fiind evident că o normă tranzitorie

nu poate privi decât o situație modificată, iar nu și o situație nemodificată.

Ori, precum în speța de

față, pentru sentințele pronunțate de Judecătoria Bolintin Vale (nr. 15 din 17 ianuarie

2011) după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 există posibilitatea atacării

atât cu apel cât și cu recurs, ceea ce reprezintă o situație nemodificată printr-o

normă tranzitorie.

De altfel, așa cum Curtea

de Apel București a arătat, aplicarea unei diferențe de tratament juridic cu referire

la numărul căilor de atac între părțile cauzei de față și alte persoane aflate în

situații similare, echivalează cu încălcarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, iar limitarea căilor de atac determinată de o jurisprudență cu caracter

contradictoriu și neconsolidată încă la momentul la care Înalta Curte de Casație

și Justiție a rezolvat primul conflict negativ de competență ivit în prezenta speță

(încheierea nr. 161 din 27 ianuarie 2012 – Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală), este o dispoziție discriminatorie, în total dezacord cu principiile

și jurisprudența în materie a Curții Europene.

Prin urmare, ținând seama

că de la momentul la care instanța supremă s-a pronunțat în rezolvarea primului

conflict negativ de competență, jurisprudența a statuat în mod evident că sentința

privind infracțiunea de evaziune fiscală prev. în art. 9 din Legea nr. 241/2005

sunt supuse apelului și recursului, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a acestei legi Înalta Curte de Casație

și Justiție concluzionează în dezlegarea actualului conflict de competență în același

sens, subliniind că norma tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac (singura,

de altfel) cuprinsă în art. XXIV alin. (1) nu este incidentă.

Din această perspectivă,

calificarea de către Curtea de Apel a căilor de atac exercitate în cauză ca fiind

apeluri este corectă, iar argumentele înfățișate judicioase.

Chestiunea instanței competente

să judece căile de atac constituie o chestiune diferită ce-și află rezolvarea în

interpretarea corespunzătoare a disp. art. XXIV alin. (2), (3) din Legea nr. 202/2010.

Astfel, art. XXIV

alin. (2) constituie temeiul legal ce permite continuarea judecății în primă instanță

a infracțiunii de evaziune fiscală prev. în art. 9 din Legea nr. 241/2005 de către

judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în împrejurarea în care

aceste instanțe au fost legal investite înainte de intrarea în vigoare a acestei

legi, evidențiindu-se nedorita declinare a competenței judecării de la judecătorie

la tribunale.

Este știut că Legea

nr. 202/2010 a intervenit în spațiul legislativ românesc în realizarea dezideratului

asigurării celerității procedurilor penale a înlăturării mecanismelor penale greoaie,

formaliste, costisitoare și de lungă durată, conștientizându-se faptul că eficiența

actului de justiție constă în mare măsură și în celeritatea cu care drepturile și

obligațiile consfințite prin hotărârea judecătorească intră în circuitul juridic,

contribuind la stabilitatea raporturilor juridice deduse judecății.

Corecta interpretare a

dispozițiilor art. XXIV alin. (2), anume a sintagmei „procese în curs de judecată”

impune concluzia că judecata se referă nu numai la judecata în primă instanță, ci

și la judecata în apel și recurs, deci la judecata în accepțiunea sa largă, cu nu

doar cu referire la un anumit grad de jurisdicție.

În sprijinul celor susținute

vin și dispozițiile alin. (3) ale art. evocat care prevăd că în caz de desființare

sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile noile

dispoziții privind competența, de unde reiese că în lipsa dispozițiilor de desființare

sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanță) sunt aplicabile vechile

dispoziții privind competența de judecare în apel și în recurs (a se vedea decizia

nr. 1451 din 8 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În consecință, deși competența

de judecată în primă instanță a infracțiunii de evaziune fiscală nu mai aparține

judecătoriei ci tribunalului odată ce intrarea în vigoare a legii micii reforme,

niciunul din normele tranzitorii nu a adus atingere triplului grad de jurisdicție

cu privire la aceste infracțiuni noua lege menținând ierarhia căilor de atac, respectiv

apel, recurs.

În împrejurarea în care

de la data dispoziției primului regulator de competență în cauza de față (încheierea

nr. 161 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală)

practica instanței supreme în această materie s-a schimbat, realizându-se unificarea

soluționării unor asemenea cauze, având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală,

în sensul calificării căii de atac ca fiind apel și a soluționării de către Tribunal,

Înalta Curte de Casație și Justiție va rezolva conflictul negativ de competență

ivit prin stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe inculpatul C.T. în favoarea Tribunalului Giurgiu,

instanță căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării apelurilor.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 16 ianuarie 2013.