ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3219/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3219/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată sub nr. 29161/3/2006, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC

I.R.E.D. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC A.N.B. SA,

obligarea acesteia la strămutarea apeductelor Bîcu - Bragadiru și Dragomirești -

Bragadiru de pe terenul proprietatea reclamantei, situat în comuna Domnești,

județul Ilfov; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 7.568.165,98

RON daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea

obligației legale de informare cu privire la existența celor două apeducte, pe terenul

cumpărat de reclamantă, liber de servitute publică.

În motivarea cererii

s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

situat la adresa sus menționată, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat din

11 februarie 2005, cu vânzătorii H.A.R. și H.E., care dobândiseră dreptul de

proprietate conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001, emis în

temeiul Legii nr. 18/1991.

S-a mai arătat că din

certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 rezultă că terenul are destinație

de teren agricol, după scoaterea din circuitul agricol devenind propriu edificării

unei construcții - hală de depozitare; de asemenea, în cartea funciară nu figura

înscrisă nici o servitute.

S-a susținut că în

registrele publice servitutea nu a fost înscrisă iar pe teren rețeaua

tehnico-edilitară subterană nu a fost marcată corespunzător, astfel că până la

informarea reclamantei prin adresa din 9 septembrie 2005, aceasta nu a cunoscut

că terenul proprietatea sa este traversat subteran de cele două apeducte, fiind

instituită zonă de protecție sanitară cu regim sever, conform H.G. nr. 101/1997.

S-a mai arătat că, la

solicitarea Primăriei Domnești, referitor la existența traseelor sau

conductelor deținute de SC A.N.B. SA pe raza Comunei Domnești, prin adresa din 1

noiembrie 2004, aceasta a comunicat că nu are în exploatare, prin concesionare,

rețele publice de alimentare cu apă și canalizare, în considerarea acestui

răspuns fiind eliberat certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004, prin

care se atesta faptul că terenul era liber de sarcini.

A mai susținut

reclamanta că prin nerespectarea obligației legale de informare a autorităților

cu privire la existența apeductelor, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 50/1991,

și a obligației de marcare în teren a zonei de protecție sanitară cu regim

sever, conform H.G. nr. 101/1997, pârâta a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare

de prejudicii.

Prejudiciul cauzat a

fost estimat la suma de 7.568.165,98 RON, provizoriu, restricțiile legale

determinate expres și imperativ, făcând impropriu terenul, proprietatea

reclamantei, pentru construcții și pentru utilizare, conform destinației avute

în vedere la cumpărarea acestuia.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1073 și următoarele C. civ.,

Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, H.G. nr. 930/2005, H.G. nr. 101/1997, O.G.

nr. 32/2002.

Prin întâmpinarea

formulată la 10 octombrie 2006, pârâta SC A.N.B. SA a solicitat respingerea

cererii ca nefondată.

Prin cererea

înregistrată la termenul din 12 martie 2007, pârâta SC A.N.B. SA a indicat

titularul dreptului de proprietate asupra apeductelor ce traversează terenul în

litigiu, Municipiul București, raportat la cererea având ca obiect strămutarea

fizică a acestora, apreciind ca necesară introducerea în cauză a acestuia.

Prin încheierea de la

12 martie 2007, cererea a fost respinsă, ca tardivă.

În cauză s-au

administrat probele cu înscrisuri, expertiză tehnică evaluare imobiliară și

expertiză tehnică construcții hidrotehnice, precum și cercetare la fața locului.

Față de concluziile

raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții hidrotehnice,

reclamanta nu a mai susținut capătul I de cerere, fără să formuleze cerere de

renunțare la judecată cu respectarea art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința

comercială nr. 7580 din 18 iunie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 29161/3/2006,

Tribunalul București a respins cererea, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanța a reținut că din certificatul de urbanism din 15

noiembrie 2004 emis de Primăria Domnești, însoțit de planul de încadrare în

zonă, nu rezultă că terenul este parcurs de apeducte sau alte rețele de utilități,

însă reclamantei i s-a comunicat, de către pârâtă, la data de 9 septembrie 2005,

că terenul este afectat de servitute, pe același plan anexă la certificatul de

urbanism, fiind evidențiate cele două apeducte, conform Planului de Amenajare a

Teritoriului Județean Ilfov

Cu privire la

neîndeplinirea obligației de informare a autorității administrației publice

locale, asupra existenței rețelei de apeducte pe teritoriul comunei Domnești,

instanța a reținut, în esență, că reclamanta, căreia îi incumba sarcina probei,

nu a probat evidențierea, în planul comunicat de Primăria Comunei Domnești la

18 august 2004, către SC A.N.B. SA,în susținerea cererii de informații cu

privire la eventuala servitute publică a terenului în litigiu, astfel că cele

comunicate de SC A.N.B. SA prin adresa din 1 noiembrie 2004 sunt irelevante.

Cu privire la

obligația de marcare a terenului zonă de protecție sanitară, precum și a

apeductelor, prima instanța a reținut că pârâta a încheiat cu pârâta SC A.S.C.A.C.I.M.

SA, contractul de execuție din 4 septembrie 2004, având ca obiect marcarea

zonelor de protecție, fără ca din materialul probator să rezulte îndeplinirea

acestei lucrări, la data dobândirii terenului de către reclamantă.

S-a reținut însă, că

din configurația terenului, pe care există construcțiile de beton, reprezentând

cămine-apeducte, reclamanta, cu o minimă diligență, avea posibilitatea să

cunoască situația juridică reală a terenului, marcajul fiind de natură a indica

faptul că terenul este străbătut de rețele de apă.

Cu privire la

obligația informării autorităților administrației publice locale asupra existenței

apeductelor, s-a reținut că nu s-a făcut dovada înștiințării directe a

primăriilor din județul Ilfov, de către pârâtă, cu privire la zonele de

protecție, însă, s-a apreciat, ca nedovedită, legătura de cauzalitate dintre

această faptă și prejudiciul pretins de către reclamantă.

S-a reținut că certificatul

de urbanism a fost emis cu nerespectarea art. 6 din Legea nr. 50/1991, în

temeiul unui răspuns al SC A.N.B. SA, la solicitarea Primăriei Domnești, deși

legea impune eliberarea acestuia numai în temeiul planurilor avizate și

aprobate potrivit legii.

S-a apreciat că

reclamanta, în dovedirea pretențiilor, nu se poate prevala de certificatul de

urbanism emis cu încălcarea legii, întrucât acesta nu suplinește obligația de a

obține autorizația de construire.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta SC I.R.E.D. SRL, invocând motive de

netemeinicie și nelegalitate.

În esență, s-a

susținut că, deși prima instanță a reținut corect faptele ilicite săvârșite de

pârâtă, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată:

neinformarea autorităților administrative locale, conform art. 45 din Legea nr.

50/1991; faptul de a nu fi marcat terenul străbătut de apeducte, cu încălcarea art.

20 din H.G. nr. 101/1997, însă, în mod greșit, nu a dat efect acestei

constatări, reținând, eronat, lipsa unui element esențial al răspunderii

delictuale, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul

cauzat.

Prin decizia

comercială nr. 80 din 18 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 18161/3/2006,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat,

apelul.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că pârâta, prin adresele din 25 august 2004

și din 20 ianuarie 2004, a notificat A.N.A.R., Direcția de Sănătate Publică a

Județului Ilfov, Garda Națională de Mediu, cu privire la existența și

amplasamentele apeductelor, de asemenea, în documentația întocmită înainte de

1990, precum și în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov și în

Planșa Gospodărirea Apelor - Dezvoltare, elaborate în februarie 2004, este

evidențiată existența și amplasamentele apeductelor.

Datele comunicate

autorităților publice centrale, reflectate în Planul de Amenajare a

Teritoriului Județean, cunoscute de către Primăria Comunei Domnești, trebuiau

să se regăsească în Planul Urbanistic Zonal, întocmit, conform art. 23 din

Legea nr. 50/1991, de către Primăria Comunei Domnești, astfel că trecerea

terenului din extravilan în intravilan, deși era străbătut de apeducte și

constituia o zonă de protecție sanitară cu regim sever, nu poate fi imputată pârâtei

SC A.N.B. SA.

Încălcarea

prevederilor Legii nr. 350/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în sensul

eliberării unui certificat de urbanism cu nerespectarea Planului de Amenajare a

Teritoriului Județean în condițiile în care acest document conține date

oficiale referitoare la caracteristicile terenului, de asemenea nu poate fi

imputată pârâtei, întrucât menționarea unor date neconforme realității nu s-a

datorat neîndeplinirii obligației de comunicare.

A mai apreciat

instanța de apel și faptul că pârâta nu era ținută să comunice direct

administrației publice locale amplasamentele apeductelor, conform art. 45 din

Legea nr. 51/1990, aceasta fiind ținută să informeze, exclusiv, administrația

publică județeană și Municipiul București.

S-a reținut încălcarea

dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001, de către Consiliul Local al

Comunei Domnești, care nu a preluat, în cadrul reactualizării P.U.B. Domnești,

datele cuprinse în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Ilfov.

În ceea ce privește

obligația pârâtei de a marca terenul străbătut de apeducte, a apreciat ca fiind

corecte cele reținute de prima instanță, urmare a efectuării cercetării la fața

locului, referitor la existența unui cămin de vizitare, acesta dând

posibilitatea oricărei persoane interesate să constate existența unor

inadvertențe între cele menționate în certificatul de urbanism și situația

reală a terenului; s-a mai constatat și faptul că pârâta a încheiat contractul

de prestări servicii din 4 septembrie 2004 având ca obiect montarea panourilor

de semnalizare, obligație îndeplinită, așa cum rezultă din procesul-verbal de

recepție.

Au fost considerate

corecte argumentele referitoare la culpa exclusivă a autorităților

administrației locale în eliberarea unui certificat de urbanism, cu încălcarea

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, art. 6 și art. 29 din

Legea nr. 350/2001.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta, invocând nelegalitatea acesteia, raportat

la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că,

instanța de apel a agravat situația reclamantei în propria cale de atac

reținând lipsa tuturor elementelor răspunderii delictuale civile, deși pârâta

nu a formulat apel sau cerere de aderare la apel, depășind limitele impuse prin

cererea de apel; a ignorat incidența art. 20 din H.G. nr. 101/1997.

În recurs, reclamanta

s-a prevalat și de încălcarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru

daunele aduse prin folosirea subsolului de către autorități publice, art. 44 alin.

(5) coroborat cu art. 53 din Constituție.

Din perspectiva

jurisprudenței CEDO, art. 1 Protocol 1 adițional la Convenție, s-a reținut afectarea substanței dreptului.

Prin Decizia nr. 2600

din 28 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 29161/3/2006, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a dispus

trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

S-a reținut că în

cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 296 teza II C. proc. civ., în

soluționarea apelului, instanța de apel neagravând situația reclamantei.

Referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (5), raportat la art. 53 din

Constituție, cu referire la art. 1 Protocol 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, s-a reținut încălcarea

dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora, în calea de atac, nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în

judecată, prin cererea de chemare în judecată fiind stabilite, de către

reclamantă, limitele procesului, prima instanță nefiind învestită a se pronunța

cu privire la încadrarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru

daunele aduse prin folosirea subsolului de către autoritățile publice.

Referitor la cadrul

procesual, s-a reținut că litigiul poartă exclusiv asupra obligațiilor

prevăzute în legislația specifică, în vigoare la momentul încheierii

convenției, referitoare la comunicarea amplasamentelor apeductelor, din

perspectiva condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale.

În condițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat necesitatea verificării, în apel, pe baza

unor probatorii complete, a întrunirii condițiilor atragerii răspunderii civile

delictuale; dacă prima instanță a procedat la corecta aplicare a dispozițiilor

legale incidente situației de fapt, raportat la obligația legală de informare

publică efectivă și marcare; reanalizarea probelor administrate, din care

rezultă că la cererea autorităților administrației publice locale, intimata-pârâtă

a comunicat o situație aparent contrară celei reținute în Planul de Amenajare a

Teritoriului Județean Ilfov, și dacă aceste comunicări au privit, în mod expres,

terenul în litigiu.

Cu privire la

obligația de marcare, conform art. 20 din H.G. nr. 101/1997, s-a constatat necesitatea

verificării îndeplinirii acestei obligații, raportat la dispozițiile legale în

vigoare la data încheierii convenției, și față de cele ce se vor constata, dacă

neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a acestei obligații, a cauzat

prejudiciul.

În apel după casare,

pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Prin decizia

comercială nr. 335 din 13 septembrie 2010 a acestei instanțe, a fost respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta SC I.R.E.D.

SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 februarie 2005, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 49.197 m

2

situat în comuna Domnești, Județul Ilfov, de la vânzătorii H.A.R. și H.G. care

au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform

titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001.

Din cuprinsul

certificatului de urbanism din 15 noiembrie 2004 (fila 20 dosar fond) eliberat

de Primăria Domnești, rezultă că terenul se află în intravilanul comunei

Domnești, este cuprins în P.U.G., având destinația de teren agricol, însă, după

scoaterea din circuitul agricol, urmând a deveni teren curți - construcții, autoritățile

locale permițând edificarea unei hale de depozitare.

În Cartea funciară nu

a fost menționată servitutea ce afecta terenul, reclamanta fiind informată abia

prin adresa din 9 septembrie 2005, de către SC A.N.B. SA, cu privire la

existența rețelelor tehnico edilitare subterane.

Apeductele,

construite anterior anului 1990, evidențiate în Planurile de Amenajare a

Teritoriului Județean Ilfov, se află în exploatarea pârâtei, urmare a

concesionării, terenul pe care acestea sunt amplasate constituind zonă de protecție

sanitară severă, reprezentând intervenții publice, de mare importanță pentru

alimentarea cu apă potabilă a Municipiului București.

Referitor la

obligația de informare publică efectivă cu privire la existența apeductelor,

raportat la dispozițiile legale specifice, invocate de reclamantă, în

considerarea celor prevăzute în decizia de casare, instanța de apel a reținut

că pârâta SC A.N.B. SA și-a îndeplinit obligația de comunicare a traseelor

rețelelor existente pe raza comunei Domnești, către autoritățile publice

județene, cu respectarea art. 45 alin. (6) din Legea nr. 50/1991.

S-a reținut, în

considerarea dispozițiilor art. 42 Legea nr. 350/2001, că Planul de Amenajare a

Teritoriului Județean Ilfov are caracter director, prevederile acestuia fiind

obligatorii pentru planurile de amenajare a teritoriului și pentru planurile de

urbanism care le detaliază. Cu încălcarea acestor dispoziții, în cadrul

reactualizării PUG, Consiliul Local al Comunei Domnești nu a preluat

informațiile furnizate.

Cu privire la

existența unei corespondențe contradictorii între Consiliul Local și SC A.N.B.

SA, s-a reținut că scrisoarea din 17 august 2004 (fila 29 dosar fond) adresată

de primăria Comunei Domnești pârâtei, prin care s-a solicitat marcarea pe

planurile de urbanism a traseelor conductelor, în vederea reactualizării, nu a

fost însoțită de planurile la scară 1: 10.000 și 1: 5.000 la care s-a făcut

referire în cuprinsul adresei, în planurile comunicate pârâtei SC A.N.B. SA, la

solicitarea acesteia, nefiind inclus și terenul în litigiu.

În consecință, pârâta

SC A.N.B. SA, în răspunsul său, nu a indicat și traseele celor două apeducte,

terenul în litigiu nefiind cuprins în planurile înaintate de Primăria Domnești,

rezultând astfel, că SC A.N.B. SA și-a îndeplinit și obligația de furnizare

informații, la solicitarea autorităților publice locale, răspunsul său fiind în

concordanță cu datele solicitate de Primăria Domnești, omisiunea marcării în

planurile urbanistice locale a traseelor celor două apeducte nefiindu-i

imputabilă.

În ceea ce privește

obligația de marcare a instalațiilor de aducțiune a apei, conform art. 20 din H.G.

nr. 101/1997 s-a reținut că pârâta a procedat la marcarea terenului, sens în

care a încheiat contractul din 4 septembrie 2004, executarea lucrărilor de montare

a 305 panouri de avertizare, fiind consemnate în anexa 4 la procesul-verbal de

recepție la terminarea lucrărilor din 24 octombrie 2005.

Instanța de apel a

concluzionat că vina în întocmirea planurilor urbanistice locale neconforme cu

realitatea și a emiterii unui certificat de urbanism eronat, cu încălcarea

dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001 și ale art. 6 din Legea nr. 50/1991,

în condițiile solicitării de informații parțiale, cu excluderea terenului în

litigiu, aparține exclusiv Consiliului Local al Comunei Domnești.

În considerarea

acelorași argumente, nu a reținut nici încălcarea dispozițiilor art. 21 din

Legea nr. 7/1996, întrucât nu a survenit o modificare a servituții ce grevează

dreptul imobiliar, neevidențierea acesteia în Cartea Funciară nefiind

imputabilă S

c

A.N.B. SA.

Existența, pe teren,

a unui cămin de vizitare, marcat cu o miniconstrucție din beton, era de natură

a determina aprofundarea verificărilor efectuate de potențialii cumpărători, cu

privire la situația juridică a terenului.

Instanța de apel a

mai constatat că nu se poate reține încălcarea obligației legale de marcare a

rețelei de conducte subterane, prevăzută de art. 2 din H.G. nr. 101/1997, în

vigoare la data achiziționării terenului, arătând că scopul legiuitorului a constat

în protejarea sanitară a surselor de apă, nicidecum informarea terțelor

persoane interesate în achiziționarea unor terenuri zone de protecție sanitară,

singurul document oficial, prin care se puteau obține date certe cu privire la

situația juridică a terenului, fiind certificatul de urbanism.

Împotriva acestei

decizii de a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici:

Decizia recurată a

fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, cu nesocotirea

principiului nemijlocirii administrării probatoriului, dar și cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a

apreciat că, prin hotărârea anterioară a instanței supreme, aceasta a dezlegat

problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor legale de a informa

autoritățile administrației publice locale cu privire la existența zonelor de

protecție sanitară, cu regim sever, precum și de a marca aceste zone.

Totodată, recurenta-reclamantă

a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat și existența unui

prejudiciu suferit de către ea, ca urmare a nerespectării, de către pârâtă, a

obligațiilor sale legale, apreciind că s-a dispus trimiterea spre rejudecare doar

pentru lămurirea unor elemente de fapt cu privire la anumite aspecte, precum:

a) dacă obligația de marcare era îndeplinită în momentul încheierii convenției

privind achiziționarea terenului de către reclamantă; b) dacă neîndeplinirea

obligației are legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs reclamantei; c)

determinarea, prin administrarea probatoriului suplimentar, a prejudiciului suferit

de reclamantă.

Deși reclamanta a

solicitat instanței de apel admiterea de probe, în sensul deciziei de casare,

instanța de apel a respins proba cu expertiză, încălcând astfel dispozițiile art.

315 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

susține că instanța de recurs a reținut existența, în pasivul patrimonial al

intimatei, a obligației de informare corectă, din oficiu, a autorităților

administrației publice locale despre rețelele aflate în exploatare.

În contradicție cu

cele stabilite de instanța de casare, instanța de apel, în lipsa unor mijloace

probatorii care să releve o altă situație de fapt, a reținut că pârâta și-a îndeplinit

obligația de comunicare a traseelor rețelelor subterane existente pe raza

Comunei Domnești.

Totodată, instanța de

apel a nesocotit și statuările instanței de recurs, cu privire la obligația

pârâtei de a marca zona de protecție sanitară, precum și cu privire la

obligativitatea verificării existenței legăturii de cauzalitate dintre

prejudiciul produs reclamantei și neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a

obligațiilor pârâtei, dar și cu privire la întinderea prejudiciului.

Verificările dispuse

de către instanța de apel nu au respectat decizia de casare, aceasta

neraportându-se, nici un moment, la caracterul continuu al obligației de

marcare și la necesitatea constatării îndeplinirii acestei obligații, la data

achiziționării terenului în litigiu de către reclamantă.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., apreciind în mod greșit asupra elementului

răspunderi civile delictuale.

Astfel, instanța

învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată, trebuia să facă

aplicarea art. 998-999 C. civ., prin raportare la dispozițiile legale, care

conturau nelegalitatea conduitei pârâtei, în raport de calitatea sa de

concesionar al rețelelor de apă, respectiv la dispozițiile art. 45 din Legea nr.

50/1991, art. 20 din H.G. nr. 101/1997, art. 27 din Legea nr. 350/2001, art. 24

alin. (1) din O.G. nr. 32/2002.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit aceste dispoziții legale atunci când a analizat

caracterul ilicit al faptei pârâtei, greșeala imputabilă acesteia și

inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea civilă delictuală.

Astfel, caracterul

ilicit al faptei intimatei-pârâte a fost analizat în mod greșit, mai ales cu

privire la aspectul îndeplinirii obligației de informare a autorităților

administrației publice locale, cu privire la existența rețelelor subterane,

deoarece această informare, în ce privește Comuna Domnești, nu s-a produs, mai

ales că la solicitarea expresă a primăriei acestei comune, intimata a răspuns

în sensul că nu are în administrare rețele de apă subterană, pe raza acestei

comune, determinând astfel emiterea unui certificat de urbanism ce cuprinde

mențiuni eronate asupra regimului tehnic al terenului, reclamanta achiziționând

acest teren, tocmai având în vedere certificatul de urbanism.

Răspunsul

intimatei-pârâte la adresa Primăriei Comunei Domnești, nu reprezintă o simplă

corespondență, acest răspuns producând consecințe juridice, mai ales că

informația era necesară în vederea reactualizării PUG.

În recursul său,

recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a nesocotit decizia de

casare cu privire la verificarea continuității obligației de marcare pe teren a

existenței conductelor subterane, neavând nicio semnificație faptul că,

anterior cumpărării terenului de către reclamantă, pârâta încheiase un contract

pentru marcarea existenței conductelor, semnificație având doar existența

bornelor de marcare la data achiziționării terenului.

De asemenea, instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atunci

când a concluzionat că nu există caracter ilicit al faptei pârâtei, prin

raportare la scopul dispoziției legale ce reglementează obligația de marcare,

pe teren, a existenței conductelor subterane, deoarece, nu este necesar ca

fapta ilicită să constea în nesocotirea unei obligații de către autorul faptei,

care îi incumbă, exclusiv, în raport cu partea vătămată, specific tărâmului

răspunderi delictuale civile, fiind faptul că raportul juridic ce ia naștere

privește pe autorul faptei ilicite și persoana păgubită prin fapta ilicită.

În ce privește

greșeala imputabilă intimatei-pârâte, instanța de apel a concluzionat, în mod

greșit, că aceasta nu există, pârâtei fiindu-i imputabil faptul că nu a

prevăzut că informația transmisă Primăriei Comunei Domnești va produce

consecințe juridice, mai ales că în cererea formulată de către primărie se

arăta și scopul solicitării informației.

Instanța de apel nu a

analizat corect nici inexistența unei cauze care să înlăture răspunderea civilă

delictuală a pârâtei, reținând, fără nici o acoperire faptică, că vinovată de

emiterea certificatului de urbanism este Primăria Comunei Domnești, vinovăția

revenindu-i intimatei-pârâte, deoarece, Primăria Comunei Domnești nu a exclus

terenul în litigiu din solicitarea de informații, referindu-se, în adresa sa,

la rețelele tehnico-edilitare, existente pe raza comunei, arătând că scopul

informațiilor era reactualizarea PUG.

Prin urmare, cea care

trebuia să prevadă că solicitarea Primăriei Domnești viza atât extravilanul cât

și intravilanul comunei, era pârâta.

În situația de față,

chiar dacă i s-ar putea opune Primăriei Comunei Domnești emiterea unui

certificat de urbanism conținând informații neadevărate, acest aspect nu ar putea

exonera pe intimata-pârâtă de răspundere pentru că informațiile eronate

transmise de către aceasta au stat la baza emiterii certificatului de urbanism.

Recurenta-reclamantă

mai susține că, hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, susține

recurenta, considerentele deciziei recurate, nu pot echivala cu o motivare, în

înțelesul Codului de procedură civilă, având în vedere reluarea unor pasaje în

cuprinsul hotărârii, precum și intercalarea repetată a unor argumente de drept

și de fapt.

La data de 24 martie

2011, intimata-pârâtă SC A.N.B. SA, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta-recurentă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este fondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște

asupra fondului pricinii în toate cazurile în care împrejurările de fapt au

fost deplin stabilite.

În cauza de față,

aceste împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite, instanța de apel

pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, prin Decizia nr.

2600 din 28 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. 29161/3/2006, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și

s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel, statuând faptul că

această instanță, în rejudecare, are obligația de a administra probatorii

complete cu privire la existența răspunderii delictuale civile în sarcina

pârâtei.

În acest sens,

instanța de apel trebuia să reanalizeze probele deja administrate și să

administreze probe noi, ținând cont de informarea deja făcută de pârâtă, către

Primăria Comunei Domnești, informare pe baza căreia această unitate

administrativ teritorială a emis certificatul de urbanism din care a rezultat

că terenul cumpărat de reclamantă nu este subtraversat de conducte de apă.

De asemenea, instanța

de apel trebuia să analizeze îndeplinirea obligației de marcare a existenței

conductelor subterane, la suprafața terenului, obligație prevăzută de art. 20

din H.G. nr. 101/1997, dar ținând seama de caracterul continuu al acestei

obligații, și de existența semnelor de marcare, pe teren, la data încheierii

convenției de vânzare-cumpărare a terenului.

Deși nu este riguros

exact, ceea ce susține reclamanta - recurentă, în legătură cu faptul că

instanța supremă a dezlegat deja, în ciclu procesual anterior, problema neîndeplinirii

de către pârâtă a obligațiilor legale cu privire la informarea autorităților

administrației publice locale, cu referire la existența zonelor de protecție

sanitară, precum și la obligația de a marca aceste zone, totuși, este adevărat

că instanța supremă a statuat că există o adresă a pârâtei către Comuna Domnești,

din care rezultă că în subteranul teritoriului aflat în administrarea acestei

localități, nu există conducte subterane administrate de către pârâtă, fapt ce

a dus la emiterea certificatului de urbanism, către reclamantă, determinând pe

aceasta să cumpere terenul respectiv.

De asemenea, instanța

de apel, în rejudecarea apelului, nu a ținut cont de indicațiile instanței de

recurs cu privire la verificarea existenței semnelor de marcare a conductelor

subterane, pe teren, în momentul achiziționării terenului de către reclamantă,

de determinarea legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei

obligații și prejudiciul suferit de reclamantă, și nici în legătură cu

administrarea unei expertize care să determine întinderea acestui prejudiciu,

astfel încât se impune administrarea acestor probatorii, pentru respectarea

deciziei de casare inițială.

După administrarea

probatoriului suplimentar, instanța de apel va trebui să reanalizeze existența

elementelor răspunderii delictuale civile, ținând cont de obligația pârâtei, de

informare a unităților administrativ teritoriale, inclusiv a Comunei Domnești, cu

privire la existența conductelor de apă subterane, dar având în vedere și

adresa deja emisă, care a stat la baza emiterii certificatului de urbanism,

precum și de îndeplinirea, în mod continuu, a obligației de marcare, la

suprafață, a traseului conductelor subterane de apă, precum și de existența

acestor semne de marcare la momentul achiziționării terenului de către

reclamantă.

Instanța de apel, va

analiza, în rejudecare, în ce măsură a influențat fapta pârâtei, de a transmite

informația, eronată, cu privire la inexistența conductelor de apă subterane, pe

teritoriul administrativ al Comunei Domnești, fapta Primăriei Domnești de a

emite un certificat de urbanism nereal, determinând producerea unui prejudiciu

în patrimoniul reclamantei, prin achiziționarea unui teren care nu poate fi

utilizat pentru edificarea unor construcții, ci numai, limitat, în scopuri

agricole.

În acest context, nu

se poate reține motivarea instanței de apel, în sensul că obligația legală a

pârâtei, de marcare a rețelelor de conducte subterane se referă doar la

protejarea sanitară a surselor de apă, și nicidecum la informarea unor terțe

persoane, în achiziționarea unor terenuri, care sunt zone de protecție

sanitară, deoarece, nicio obligație legală nu are ca scop protejarea unui lucru

în sine, edictarea de norme juridice, având în vedere doar relațiile

interumane, lucrurile neavând valoare juridică în sine, ci doar prin modul în

care se raportează interesele diverșilor subiecți de drept, cu privire la

aceste lucruri, deci numai în raport cu drepturile subiective ale persoanelor.

Prin urmare, trebuie

analizată îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației legale de către pârâtă,

prin raportare la vătămarea intereselor legitime și drepturilor subiective ale

terților, în speța noastră, prin raportare la interesele legitime ale

reclamantei-recurente.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., a admis

recursul, și a casat decizia recurată, trimițând cauza, spre rejudecarea

apelului, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC I.R.E.D. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr.

335 din 13 septembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 20 octombrie 2011