ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6233/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6233/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursurilor
constată următoarele:
Prin cererea de
chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a
civilă
la data de 14 decembrie 2007, reclamanta M.J. a chemat în judecată pe pârâții
Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Economiei și
Finanțelor, solicitând să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata
contravalorii imobilului situat în București, strada Pictor Rosenthal,
stabilită în raport de data evingerii, iar în subsidiar, obligarea pârâților la
plata prețului reactualizat cu rata inflației, achitat de către reclamantă în
baza contractului de vânzare - cumpărare din 30 ianuarie 1997, prin care a
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat.
Ministerul Economiei
și Finanțelor a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive.
Același pârât a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu
chemata în garanție SC H.N. SA, solicitând obligarea acesteia la restituirea
comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentința civilă nr.
121 din 01 februarie 2010, Tribunalului București, secția a V-a civilă
a respins ca
neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice; a admis acțiunea formulată de reclamanta M.J. în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să
plătească acesteia suma de 483.144,6670 lei reprezentând valoarea de circulație
a imobilului (stabilită pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză de
expertul B.N., cifră ce include și valoarea îmbunătățirilor necesare și utile
aduse imobilului, descrise în cuprinsul aceluiași raport de expertiza); a
respins
ca neîntemeiată cererea formulată în
contradictoriu cu pârâtul Municipiul București; a respins
ca
neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor
Publice la plata cheltuielilor de judecată și a respins ca neîntemeiată cererea
de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice
în contradictoriu cu SC H.N. SA.
În considerentele
acestei sentințe, tribunalul a reținut că, prin contractului de
vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997 încheiat de reclamanta M.J., în calitate
de cumpărătoare și SC H.N. SA, în calitate de mandatară a proprietarului
imobilului, Primăria Municipiului București, reclamanta a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului situat în București, strada Pictor Rosenthal.
Ulterior, reclamanta fost evinsă ca efect al admiterii acțiunii în revendicare
promovata împotriva acesteia de către fostul proprietar al imobilului, prin decizia
civila nr. 301 din 25 martie 2010 a Tribunalului București, irevocabilă,
devenind incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., referitoare la obligația de
garanție pentru evicțiune.
În ceea
ce privește calitatea procesuală pasivă, tribunalul a reținut aplicabilitatea
normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, care reglementează obligația
de plată a valorii de circulației imobilelor în sarcina Ministerului Finanțelor
Publice.
Tribunalul a respins
cererea reclamantei de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la
plata cheltuielilor de judecata, întrucât obligația de plată a prețului de
piață al imobilelor în condițiile Legii nr. 1/2009 instituită în sarcina
Ministerului de Finanțe s-a născut în patrimoniul acesteia în temeiul unei
dispoziții legislative speciale, obligație independentă de orice culpă
procesuală a acesteia.
În privința cererii
de chemare în garanție formulată de către Ministerul Finanțelor Publice,
tribunalul a reținut că nu există în sarcina chematei în garanție obligația de
a restitui suma încasată cu titlu de preț al mandatului cu titlu oneros,
această sumă rămânând în patrimoniul acesteia în virtutea executării în fapt a
mandatului.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
.
Prin decizia nr. 566/A
din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și familie
a
respins apelul
reclamantei, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,
a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și
l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei
suma de 65.566,46 lei, actualizată cu rata inflației de la data de 11 decembrie
2008 și până la data plății efective, reprezentând prețul actualizat al
imobilului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
În
considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că
temeiul acțiunii
reclamantei este reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu
modificările ulterioare, care conțin o reglementare specială a instituției
evicțiunii în ipoteza în care privește un imobil preluat abuziv și vândut în
condițiile legii nr. 112/1995, stabilind răspunderea pentru evicțiune în
sarcina Ministerului Finanțelor Publice. În consecință, Curtea a găsit nefondat
primul motiv de apel formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,
prin care acesta a criticat soluția dată excepției lipsei calității procesuale
pasive.
În ceea
ce privește critica aceluiași apelant pârât, care a invocat faptul că
reclamanta solicită acordarea de despăgubiri, prevalându-se de dispozițiile
Legii nr. 10/2001, deși contractul de vânzare cumpărare prin care a dobândit
imobilul nu a fost desființat de o instanță de judecată, Curtea a reținut că
prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001
sunt susceptibile de a fi interpretate extensiv, în sensul că sunt aplicabile
și în situația în care fostul chiriaș, cumpărător al imobilului în baza Legii nr.
112/1995, a fost evins prin admiterea acțiunii în revendicare.
Curtea a considerat
întemeiată critica apelantului pârât referitoare la neîndeplinirea cerințele
prevăzute de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a
dovedit respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului
de vânzare cumpărare.
În acest sens,
instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001
condiționează acordarea prețului de piață al imobilului de respectarea
cerințelor Legii nr. 112/1995 la data perfectării contractului de
vânzare-cumpărare. Această lege reglementa procedura de cumpărare a imobilelor
ce intrau sub incidența sa, stabilind în detaliu condițiile care trebuiau
îndeplinite pentru a fi posibilă, din punct de vedere legal, achiziționarea lor.
Prevederile art. 9
din acest act normativ impuneau, printre altele, și condiția formulării cererii
de cumpărare de către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de
art. 14 din Legea nr. 112/1995 în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea
cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.
Coroborând aceste dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis
numai cumpărarea apartamentelor care nu erau supuse restituirii în natură,
Curtea a apreciat că intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea
cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor
de restituire formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest
moment se putea stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform
dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare,
precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.
Or, prin decizia civilă nr. 301/2004, pronunțată de Tribunalul București, s-a
reținut, cu putere de lucru judecat, lipsa titlului valabil al statului la
preluarea imobilului, ceea ce face ca cerințele impuse de prevederile Legii nr.
112/1995 să nu poată fi considerate îndeplinite la perfectarea actului de
înstrăinare.
Pe cale de
consecință, apreciind că nu au fost respectate condițiile de validitate impuse
de Legea nr. 112/1995, Curtea a reținut că reclamanta nu poate pretinde
despăgubiri la valoarea reală de piață, ci doar prețul reactualizat, potrivit art.
50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În raport de modul de
soluționare a apelului pârâtului, Curtea a apreciat nefondat apelul
reclamantei, prin care aceasta a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor
acordate de prima instanță, reprezentând valoarea de piață a imobilului.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
.
Recurenta-reclamantă
invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 50 alin.
(2
1
) din Legea nr. 10/2001. În opinia reclamantei, interpretarea în
sensul că nevalabilitatea titlului statului constituie o cauză de nerespectare
a Legii nr. 112/1995, lasă dispozițiile art. 50 alin. (2
1
) din Legea
nr. 10/2001 fără aplicare, deoarece întotdeauna când a fost admisă acțiunea
fostului proprietar, statul nu a avut un titlu valabil, iar pe de altă parte,
Legea nr. 10/2001 a calificat toate preluările de imobile efectuate de stat ca
fiind abuzive. În plus, constatarea nevalabilității titlului statului este
atributul instanței de judecată, nu al vânzătorului imobilului sau al chiriașului
cumpărător.
În cadrul motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceeași recurentă susține
că instanța de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la respingerea
de către prima instanță a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și a
cererii formulate în contradictoriu cu Municipiul București, întemeiată pe
prevederile art. 1337 C. civ.
În motivarea
recursului său, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice
critică soluția de respingere a excepției
lipsei calității sale procesuale pasive. Recurentul arată că, potrivit
principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai
între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Ministerul
Finanțelor Publice nu a avut calitatea de parte la încheierea contractului
dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA,
fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate
de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., recurentul pârât consideră că trebuia să se instituie răspunderea pentru evicțiune a
vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București.
De asemenea,
recurentul pârât critică hotărârea instanței de apel în ceea ce privește
respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție formulată în
contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA. În susținerea acestei critici
arată că, potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,
comisionul de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București,
care trebuie obligat la restituire.
Examinând legalitatea
deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține
următoarele
:
Critica recurentei
reclamante, privind greșita interpretare a prevederilor art. 50 alin. (2
1
)
din Legea nr. 10/2001 este nefondată. Interpretarea sistematică a dispozițiilor
relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2
1
)
și art. 50
1
, conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care
chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune
acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de
vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiriașii cumpărători
au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se
valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.
112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin
compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au stat la
baza admiterii acțiunii în revendicare instanța să nu fi reținut nerespectarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
sau reaua-credință a cumpărătorului.
În speță, nu se poate
reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață). În considerentele
hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare (sentința
civilă nr. 301 din 25 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a
civilă, irevocabilă) s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu
valabil, cumpărătoarea dobândind bunul de la un neproprietar. De asemenea,
instanța a stabilit că, la data încheierii contractului, cumpărătoarea a fost
de rea-credință, întrucât a fost notificată în mod expres să nu cumpere și a
avut cunoștință despre demersurile fostului proprietar în cadrul unei acțiuni
în revendicare formulată în 1993, admisă inițial și respinsă ulterior ca efect
al exercitării recursului în anulare, prin decizia nr. 2357/1995 a Curții
Supreme de Justiție, conform practicii instanței supreme de la acea dată.
În consecință, în mod
corect instanța de apel a reținut că reclamanta din prezenta cauză nu se
încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credință, în condițiile în
care cumpărătoarea știa că titlul statului a fost contestat.
În cadrul motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă
susține că instanța de apel a omis să examineze critica referitoare la greșita
respingere a acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 1337 C. civ. și îndreptată împotriva pârâtului Municipiul București.
Înalta Curte constată
că instanța de apel a examinat acest motiv de apel atunci când a stabilit
temeiul de drept aplicabil acțiunii. În acest sens, în considerentele deciziei
recurate s-a reținut că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,
care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriașilor ale căror contracte de
vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate,
dispoziții aplicabile cu prioritate conform principiului
specialia generalibus
derogant
și care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a
despăgubirilor în contradictoriu cu vânzătorul.
În privința
cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă la instanța de fond,
reprezentând onorariul achitat pentru expertiza de evaluare a prețului de
piață, se constată că deși instanța de apel nu s-a pronunțat în mod explicit
asupra acestei critici în motivarea deciziei din apel, soluția de respingere
este implicită, justificându-se prin admiterea apelului pârâtului Ministerul
Finanțelor Publice și respingerea pretențiilor reclamantei privind restituirea
prețului de piață al imobilului.
Recursul declarat de
recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, nefondat.
Potrivit art.
50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2
1
) se
face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Nu pot fi
primite susținerile recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, privind
incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de
debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza
Legii nr. 112/1995. Conform principiului
specialia generalibus derogant
, norma specială
înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr. 10/2001
(lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a
celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de
plătitor, în numele și pe seama Statului debitor al obligației de restituire,
aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
Critica aceluiași
recurent privind modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, este
nefondată.
Încasarea de către
chemata în garanție a comisionului de 1% are ca temei contractul de mandat
încheiat cu vânzătorul, cuantumul remunerației mandatarului fiind prestabilit
în 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art.
41 alin. (1) și (2) din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul a înțeles
să reglementeze în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a
restitui către cumpărător valoarea integrală și actualizată a prețului plătit
de acesta în temeiul contractului de vânzare cumpărare desființat, fără însă a
reglementa printr-o normă specială soarta comisionului de 1% încasat de
intermediarul vânzării. În lipsa unei norme speciale, rămân aplicabile regulile
de drept comun prevăzute de Codul civil în materia contractului de mandat cu
titlu oneros.
R
ecurentul pârât
Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat nicio cauză juridică a eventualei
obligații de restituire a comisionului de către mandatar. Prevederile art. 41
din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, indicate în
motivarea recursului, prevederi care se referă la procedura de încasare a
prețului și reținere a comisionului de 1% de către unitățile specializate în
vânzarea locuințelor, nu pot constitui temei pentru obligarea acestora la
restituirea comisionului către Ministerul Finanțelor Publice. Dimpotrivă,
textul invocat reprezintă un argument suplimentar al legalității încasării
remunerației de către mandatar. În consecință, soluția respingerii cererii de
chemare în garanție este corectă.
În raport
de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.J. și de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a Municipiului
București, împotriva deciziei nr. 566/A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 21 septembrie 2011.