ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată sub

nr. de mai sus revizuenții R.R. și R.L.C. au solicitat revizuirea Deciziei

civile nr. 479 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în temeiul art. 322

pct. 7 C. proc. civ.

Astfel revizuenții au

susținut că Decizia civilă nr. 479 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel

București este potrivnică Sentinței civile nr. 18433 din 20 decembrie 2000 a

Judecătoriei sectorului 2 București, motiv pentru care se impune anularea

hotărârii atacate pe calea revizuirii.

Examinând hotărârea a

cărei revizuire se solicită prin prisma dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 479 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis recursul

reclamanților C.I., C.F., C.M. și D.M.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 381

din 22 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu pârâții R.R. și R.L.C., fiind modificată decizia în sensul

respingerii apelului.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-a reținut că excepția de necompetență materială a

Judecătoriei sectorului 2 București, precum și excepția inadmisibilității

cererii introductive de instantă, au fost în mod corect soluționate de

tribunal, deoarece prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de

către expertul D.H. s-a concluzionat că valoarea de circulație a apartamentului

în litigiu la data de introducerii cererii de chemare în judecată, era de

236.948 RON, valoare ce nu depășește suma de 500.000 RON, astfel ca tribunalul

a reținut în mod just că nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., judecătoria fiind competentă material să soluționeze în primă

instanță această pricină.

Cât privesc

susținerile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată,

s-a constatat că acțiunea în revendicare, formulată de reclamante și întemeiată

pe teza comparării de titluri, este admisibilă în raport de datele concrete ale

cauzei.

Tribunalul a dat o

dezlegare corectă și acestei chestiuni, întrucât Legea nr. 10/2001 nu cuprinde

dispoziții care să stabilească expres că, după intrarea ei în vigoare, nu mai

pot fi promovate cereri de revendicare fondate pe art. 480 C. civ., ci prin

acest act normativ se reglementează doar măsurile reparatorii ce pot fi

acordate în cadrul raportului juridic dintre persoana îndreptățită și unitățile

deținătoare.

Art. 480 C. civ.

consacră dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv și absolut de

bunul lor, putând cere tuturor celorlalți să respecte acest drept, iar prin

art. 481 C. civ. se prevede că unica situație în care proprietatea poate fi

cedată este cea reclamată de utilitatea publică, ceea ce nu s-a dovedit în

speță.

Apărarea pârâților potrivit

căreia este inadmisibilă compararea titlurilor în condițiile în care

reclamantele nu au obținut constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, nu poate fi reținută, deoarece promovarea unei acțiuni în

revendicare nu este condiționată de desființarea anterioară a unuia sau altuia

dintre titlurile ce se compară, această operațiune presupunând titluri

deopotrivă valabile juridic, dar cu relevanță diferită.

În ceea ce privește

susținerea intimaților potrivit căreia dreptul pretins de reclamant poate fi

valorificat numai în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, fiind

exclusă calea unei acțiuni directe în justiție, aceasta contravine

dispozițiilor art. 21 din Constituție, concordante cu art. 6 pct. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din întreg

probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că autorul

reclamantelor, numitul C.I., a fost proprietarul întregului imobil situat în

București, str. C.K., sector 2 și că reclamantele sunt moștenitoarele acestuia,

conform certificatelor de moștenitor existente la dosar, iar terenul pe care a

fost construit imobilul a fost achiziționat de mama autorului lor - numita

C.S.E., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de grefa

Tribunalului Ilfov, secția notariat, sub la 10 martie 1923 și, pe baza

autorizației de construire din 14 iunie 1930, autorul reclamantelor a edificat

imobilul compus din pivniță, parter, etaj și mansardă.

Intimații pârâți au

dobândit în proprietate apartamentul situat la parterul corpului A în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995.

În speță, în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol

adițional, noțiunile de „bun” și „speranță legitimă” sunt îndeplinite doar de

reclamante, în timp ce dreptul de proprietate al subdobânditorilor nu poate fi

apreciat ca fiind mai bine caracterizat decât al reclamantelor.

Analizând acțiunea în

revendicare promovata de reclamante, instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a regulilor de drept ce guvernează această acțiune, în ipoteza în care ambele

părți invocă un titlu de proprietate, precum și o greșită aplicare a teoriei

aparenței în drept.

Atât reclamantele cât

și pârâții invocă titluri valabile cu privire la același bun, iar compararea

lor le este favorabilă reclamantelor, din această cauză susținerile formulate

de pârâți privind valabilitatea titlului lor și buna lor credință sunt fără

relevanță.

Intimații-pârâți sunt

în posesia unui titlu valabil asupra bunului, care este, însă, mai slab

caracterizat decât cel invocat de reclamante și nu le poate fi opus acestora.

Comparând cele doua

titluri, instanța constată că trebuie să se dea preferință titlului mai bine

caracterizat, acesta fiind titlul proprietarului inițial, deoarece pârâții au

dobândit bunul de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept ce nu

exista în patrimoniul său.

Constatarea

nevalabilității titlului statului, conduce, prin urmare, către două concluzii

esențiale, respectiv inaplicabilitatea Legii nr. 112/1995, care reglementează

situația juridică a imobilelor preluate cu titlu și constatarea incidenței

vânzării bunului altuia de către Statul Român.

Chestiunea vânzării

bunului altuia în condițiile dreptului comun, poate ridica discuții cu privire

la buna-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, însă această

bună-credință trebuie raportată la demersurile efective pe care subdobânditorul

le-a întreprins în vederea verificării titlului vânzătorului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a subliniat că nu se poate vorbi despre o bună-credință ci,

dimpotrivă, despre o gravă neglijență a cumpărătorilor care nu au depus

diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul este un verus dominus.

În acest sens, de

altfel, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând

violarea dreptului de proprietate și nerespectarea principiului securității

raporturilor juridice (Hotărârea Pădurariu contra România, Brumărescu contra

României, etc.).

În cauza Gabriel

împotriva României, din 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a

pronunțat mai nuanțat, în sensul în care vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în

mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de

bună-credință, reprezintă o privare de bun.

Per a contrario, în

situația existenței relei-credințe, situația este cu atât mai limpede.

Însă, în ipoteza

comparării titlurilor, se pune problema existenței unor titluri de proprietate

ce provin de la autori deosebiți. Ignorând buna sau reaua-credință,

jurisprudența dă preferință dobânditorului, al cărui drept este preferabil,

făcând aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam

ipso habet. Și în această situație, dreptul preferabil revine reclamantului,

dreptul statului fiind inexistent.

Preluarea imobilului

de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 încalcă prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, Constituția României din 1948 și prevederile

C. civ., fiind incidente astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998. Mai mult decât atât, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a

existat și recunoașterea statului privind păstrarea în proprietate a bunurilor

preluate fără titlu valabil, de către titularii acestui drept la momentul

preluării.

Este corectă

susținerea recurentelor că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.

10/2001, ci dispozițiile dreptului comun, situație în care devin aplicabile

principiile care cârmuiesc dovada acțiunii în revendicare, în conformitate cu

care, în situația în care se compară titlurile de proprietate care provin de la

autori diferiți, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui

drept este preferabil, fiind aplicația principiului “nemo plus juris ad alium

transferre potest quam ipse habet”, adică nimeni nu poate transmite altuia mai

multe drepturi decât are el însuși.

Instanța de recurs a

apreciat că recurentele reclamante au un drept preferabil față de al pârâților,

întrucât imobilul în litigiu a fost obținut de autorii lor prin achiziționarea

terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de grefa

Tribunalului Ilfov, secția notariat, la 10 martie 1923 și, pe baza autorizației

de construire din 14 iunie 1930, pe când titlul pârâților este un contract de

vânzare-cumpărare care provine de la un neproprietar, ținând cont de faptul că

bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că imobilul nu a ieșit

niciodată din patrimoniul autorilor recurentelor.

Este fondată

susținerea recurentelor că acțiunea în revendicare nu este condiționată de

constatarea prealabilă a nulității contractului de vânzare-cumpărare a titlului

pârâților, deoarece prin hotărârea în cauza Păduraru împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în legislația românească există o

definiție fluctuantă a noțiunii de titlu al statului foarte importantă pentru a

stabili dacă cumpărătorii aveau cum să-și dea seama că statul nu era

proprietarul bunului la momentul vânzării, precum și lipsa de precizie în ceea

ce privește cunoașterea celui care trebuia să îndeplinească diligențele

rezonabile pentru a clarifica situația juridică a unui imobil pus în vânzare de

către stat.

S-a mai reținut că în

momentul respingerii acțiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea

reclamantelor posibilitatea de a li se restitui imobilele în natură, prin

introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor.

Din decizia

sus-menționată rezultă că și în situația în care s-ar fi introdus o acțiune în

anularea contractului de vânzare-cumpărare, recurentele reclamante au

posibilitatea, independent de această acțiune, să introducă o acțiune în

revendicarea imobilului.

Soluția este conformă

și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de

proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului,

iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a

suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea

lipsit de bunul sau, fără nicio culpă și fără o despăgubire.

În această situație,

a aplica teoria bunei-credințe a subdobânditorului, așa cum a făcut tribunalul,

iar nu teoria aparentei în drept cu efect achizitiv, ale cărei condiții nu sunt

îndeplinite, ar echivala cu o expropriere de fapt a proprietarului inițial,

ceea ce este contrar legii.

Această hotărâre se

apreciază de către revizuenți ca fiind potrivnică Sentinței civile nr. 18433

din 20 decembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., este motiv de revizuire, atunci când prin hotărâri potrivnice date

de aceeași instanță sau de instanțe diferite în grad, s-a soluționat același

raport juridic, urmărindu-se astfel a se apăra principiul autorității de lucru

judecat.

Astfel în ce privește

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că aceste dispoziții sancționează încălcarea principiului puterii de

lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare

diferite, dar având același obiect, făcând astfel imposibilă executarea

simultană a două hotărâri, întrucât fiecare dintre părți se prevalează de

hotărârea care îi este mai favorabilă, iar ieșirea din această situație nu se

poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri.

Or, din această

perspectivă, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât între hotărârile supuse revizuirii nu există identitate nici de

părți, și nici de obiect, cu atât mai mult cu cât nici nu cuprind soluții

contrare, care să facă imposibilă executarea lor simultană.

De altfel este de

reținut că excepția autorității de lucru judecat cu referire la Sentința civilă

nr. 18433 din 20 decembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, a mai

fost invocată în ciclurile procesuale anterioare nefiind incidentă tocmai

pentru întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză.

Astfel Sentința

civilă nr 18433 din 20 decembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, a

avut ca obiect contestație la Hotărârea nr 3408/2008 a Comisiei de aplicare a

Legii nr. 112/1995, părți fiind contestatoarea C.I. și Municipiul București

prin Primarul General, pe când litigiul în care s-a pronunțat Decizia civilă

nr. 479 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a avut ca obiect o acțiune

în revendicare.

Or, din perspectiva

celor expuse rezultă fără posibilitate de echivoc că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art 322 pct 7 C. proc. civ., motiv pentru care cererea de

revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuenții R.R. și R.L.C. împotriva Deciziei nr. 479

din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS