ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. de mai sus revizuenții R.R. și R.L.C. au solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 479 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Astfel revizuenții au susținut că Decizia civilă nr. 479 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București este potrivnică Sentinței civile nr. 18433 din 20 decembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, motiv pentru care se impune anularea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Examinând hotărârea a cărei revizuire se solicită prin prisma dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 479 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis recursul reclamanților C.I., C.F., C.M. și D.M.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 381 din 22 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții R.R. și R.L.C., fiind modificată decizia în sensul respingerii apelului. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 2 București, precum și excepția inadmisibilității cererii introductive de instantă, au fost în mod corect soluționate de tribunal, deoarece prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de către expertul D.H.

s-a concluzionat că valoarea de circulație a apartamentului în litigiu la data de introducerii cererii de chemare în judecată, era de 236.948 RON, valoare ce nu depășește suma de 500.000 RON, astfel ca tribunalul a reținut în mod just că nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecătoria fiind competentă material să soluționeze în primă instanță această pricină. Cât privesc susținerile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, s-a constatat că acțiunea în revendicare, formulată de reclamante și întemeiată pe teza comparării de titluri, este admisibilă în raport de datele concrete ale cauzei.

Tribunalul a dat o dezlegare corectă și acestei chestiuni, întrucât Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții care să stabilească expres că, după intrarea ei în vigoare, nu mai pot fi promovate cereri de revendicare fondate pe art. 480 C. civ., ci prin acest act normativ se reglementează doar măsurile reparatorii ce pot fi acordate în cadrul raportului juridic dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare. Art. 480 C. civ. consacră dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv și absolut de bunul lor, putând cere tuturor celorlalți să respecte acest drept, iar prin art. 481 C. civ. se prevede că unica situație în care proprietatea poate fi cedată este cea reclamată de utilitatea publică, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Apărarea pârâților potrivit căreia este inadmisibilă compararea titlurilor în condițiile în care reclamantele nu au obținut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi reținută, deoarece promovarea unei acțiuni în revendicare nu este condiționată de desființarea anterioară a unuia sau altuia dintre titlurile ce se compară, această operațiune presupunând titluri deopotrivă valabile juridic, dar cu relevanță diferită. În ceea ce privește susținerea intimaților potrivit căreia dreptul pretins de reclamant poate fi valorificat numai în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă calea unei acțiuni directe în justiție, aceasta contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție, concordante cu art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că autorul reclamantelor, numitul C.I., a fost proprietarul întregului imobil situat în București, str. C.K., sector 2 și că reclamantele sunt moștenitoarele acestuia, conform certificatelor de moștenitor existente la dosar, iar terenul pe care a fost construit imobilul a fost achiziționat de mama autorului lor - numita C.S.E., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, sub la 10 martie 1923 și, pe baza autorizației de construire din 14 iunie 1930, autorul reclamantelor a edificat imobilul compus din pivniță, parter, etaj și mansardă. Intimații pârâți au dobândit în proprietate apartamentul situat la parterul corpului A în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În speță, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol adițional, noțiunile de „bun” și „speranță legitimă” sunt îndeplinite doar de reclamante, în timp ce dreptul de proprietate al subdobânditorilor nu poate fi apreciat ca fiind mai bine caracterizat decât al reclamantelor. Analizând acțiunea în revendicare promovata de reclamante, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a regulilor de drept ce guvernează această acțiune, în ipoteza în care ambele părți invocă un titlu de proprietate, precum și o greșită aplicare a teoriei aparenței în drept. Atât reclamantele cât și pârâții invocă titluri valabile cu privire la același bun, iar compararea lor le este favorabilă reclamantelor, din această cauză susținerile formulate de pârâți privind valabilitatea titlului lor și buna lor credință sunt fără relevanță.

Intimații-pârâți sunt în posesia unui titlu valabil asupra bunului, care este, însă, mai slab caracterizat decât cel invocat de reclamante și nu le poate fi opus acestora. Comparând cele doua titluri, instanța constată că trebuie să se dea preferință titlului mai bine caracterizat, acesta fiind titlul proprietarului inițial, deoarece pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept ce nu exista în patrimoniul său. Constatarea nevalabilității titlului statului, conduce, prin urmare, către două concluzii esențiale, respectiv inaplicabilitatea Legii nr. 112/1995, care reglementează situația juridică a imobilelor preluate cu titlu și constatarea incidenței vânzării bunului altuia de către Statul Român.

Chestiunea vânzării bunului altuia în condițiile dreptului comun, poate ridica discuții cu privire la buna-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, însă această bună-credință trebuie raportată la demersurile efective pe care subdobânditorul le-a întreprins în vederea verificării titlului vânzătorului. Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că nu se poate vorbi despre o bună-credință ci, dimpotrivă, despre o gravă neglijență a cumpărătorilor care nu au depus diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul este un verus dominus. În acest sens, de altfel, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând violarea dreptului de proprietate și nerespectarea principiului securității raporturilor juridice (Hotărârea Pădurariu contra România, Brumărescu contra României, etc.).

În cauza Gabriel împotriva României, din 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat mai nuanțat, în sensul în care vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și că terții erau de bună-credință, reprezintă o privare de bun. Per a contrario, în situația existenței relei-credințe, situația este cu atât mai limpede. Însă, în ipoteza comparării titlurilor, se pune problema existenței unor titluri de proprietate ce provin de la autori deosebiți. Ignorând buna sau reaua-credință, jurisprudența dă preferință dobânditorului, al cărui drept este preferabil, făcând aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet.

Și în această situație, dreptul preferabil revine reclamantului, dreptul statului fiind inexistent. Preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, Constituția României din 1948 și prevederile C. civ., fiind incidente astfel dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Mai mult decât atât, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a existat și recunoașterea statului privind păstrarea în proprietate a bunurilor preluate fără titlu valabil, de către titularii acestui drept la momentul preluării.

Este corectă susținerea recurentelor că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci dispozițiile dreptului comun, situație în care devin aplicabile principiile care cârmuiesc dovada acțiunii în revendicare, în conformitate cu care, în situația în care se compară titlurile de proprietate care provin de la autori diferiți, are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, fiind aplicația principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet”, adică nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși.

Instanța de recurs a apreciat că recurentele reclamante au un drept preferabil față de al pârâților, întrucât imobilul în litigiu a fost obținut de autorii lor prin achiziționarea terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, la 10 martie 1923 și, pe baza autorizației de construire din 14 iunie 1930, pe când titlul pârâților este un contract de vânzare-cumpărare care provine de la un neproprietar, ținând cont de faptul că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor recurentelor.

Este fondată susținerea recurentelor că acțiunea în revendicare nu este condiționată de constatarea prealabilă a nulității contractului de vânzare-cumpărare a titlului pârâților, deoarece prin hotărârea în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în legislația românească există o definiție fluctuantă a noțiunii de titlu al statului foarte importantă pentru a stabili dacă cumpărătorii aveau cum să-și dea seama că statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzării, precum și lipsa de precizie în ceea ce privește cunoașterea celui care trebuia să îndeplinească diligențele rezonabile pentru a clarifica situația juridică a unui imobil pus în vânzare de către stat.

S-a mai reținut că în momentul respingerii acțiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantelor posibilitatea de a li se restitui imobilele în natură, prin introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor. Din decizia sus-menționată rezultă că și în situația în care s-ar fi introdus o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare, recurentele reclamante au posibilitatea, independent de această acțiune, să introducă o acțiune în revendicarea imobilului. Soluția este conformă și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul sau, fără nicio culpă și fără o despăgubire.

În această situație, a aplica teoria bunei-credințe a subdobânditorului, așa cum a făcut tribunalul, iar nu teoria aparentei în drept cu efect achizitiv, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite, ar echivala cu o expropriere de fapt a proprietarului inițial, ceea ce este contrar legii. Această hotărâre se apreciază de către revizuenți ca fiind potrivnică Sentinței civile nr. 18433 din 20 decembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 2 București. Art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este motiv de revizuire, atunci când prin hotărâri potrivnice date de aceeași instanță sau de instanțe diferite în grad, s-a soluționat același raport juridic, urmărindu-se astfel a se apăra principiul autorității de lucru judecat.

Astfel în ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste dispoziții sancționează încălcarea principiului puterii de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, făcând astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, întrucât fiecare dintre părți se prevalează de hotărârea care îi este mai favorabilă, iar ieșirea din această situație nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri. Or, din această perspectivă, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 7 C. proc. civ., întrucât între hotărârile supuse revizuirii nu există identitate nici de părți, și nici de obiect, cu atât mai mult cu cât nici nu cuprind soluții contrare, care să facă imposibilă executarea lor simultană.

De altfel este de reținut că excepția autorității de lucru judecat cu referire la Sentința civilă nr. 18433 din 20 decembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, a mai fost invocată în ciclurile procesuale anterioare nefiind incidentă tocmai pentru întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză. Astfel Sentința civilă nr 18433 din 20 decembrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, a avut ca obiect contestație la Hotărârea nr 3408/2008 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, părți fiind contestatoarea C.I. și Municipiul București prin Primarul General, pe când litigiul în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 479 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a avut ca obiect o acțiune în revendicare.

Or, din perspectiva celor expuse rezultă fără posibilitate de echivoc că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art 322 pct 7 C. proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenții R.R. și R.L.C. împotriva Deciziei nr. 479 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2012. Procesat de GGC - AS