ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2343/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2343/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

La data de 8 martie 2007, reclamanta SC F.D. SA București

l-a chemat în judecată pe pârâtul S.C.J.U. Timișoara, solicitând instanței ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la plata debitului principal

în sumă de 553.214,66 RON și a penalităților de întârziere aferente debitului

principal în cuantum de 27.148,45 RON la data de 12 decembrie 2006 și datorate

în continuare până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli

de judecată.

Prin Sentința nr. 11280 din 11

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Sănătății Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate, invocate de chematele în garanție, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantă, l-a obligat pe pârât la plata sumei

de 553.214,66 RON contravaloare produse conform contractelor nr. 6755/2004 și

nr. 2009/2005, precum și la plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând

penalități de întârziere calculate la 12 decembrie 2006 și în continuare până

la achitarea integrală a debitului, cu 8.995 RON cheltuieli de judecată în

sarcina pârâtului, a admis cererile de chemare în garanție a Ministerului

Sănătății Publice și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și le-a obligat

în solidar pe chematele în garanție la plata sumei de 580.363 RON reprezentând

daune către pârât.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a reținut că bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului, instituție de

sănătate publică, se aprobă anual, pe categorii de cheltuieli de către

Ministerul Sănătății Publice prin Casa de Asigurări de Sănătate, în speță Timiș

și Autoritatea de Sănătate Publică Timiș, Ministerul Sănătății fiind

ordonatorul principal de credite ce asigură finanțarea unităților din subordine

conform art. 16 din Legea nr. 95/2006, dar că sumele în litigiu nu s-a dovedit

a fi cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului pentru a-i da

posibilitatea acestuia să-și onoreze obligațiile față de furnizor, precum și că

nu s-a contestat cuantumul creanței.

Apelurile declarate de chemații în

garanție împotriva sentinței instanței de fond au fost respinse ca nefondate

prin Decizia comercială nr. 60 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, care a reținut, în acest sens, că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 188, art. 190, art. 191 alin. (3) și (6), art.

192 din Legea nr. 95/2006 modificată și completată prin O.U.G. nr. 75/2006,

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 106 din 25 aprilie 2006 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 154/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat și ale Ordinului nr.

1419/533 din 21 noiembrie 2006 al Ministerului Sănătății Publice și al

Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea

Metodologiei privind condițiile și modalitatea de stingere a obligației de

plată a unităților sanitare cu paturi înregistrată la 31 decembrie 2005 care,

prevede că, în limita creditelor deschise de către Ministerul Sănătății

Publice, casele de asigurări de sănătate virează, în contul unităților sanitare

cu paturi, sumele aferente plăților către furnizorii de bunuri și servicii

medicale în vederea stingerii respectivelor obligații de plată.

Prin Decizia nr. 3427 din 18

noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

recursurile declarate de chemații în garanție împotriva deciziei mai sus

menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor,

reținând că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) s-a

pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv cu privire la o acțiune în

daune, iar instanța de apel nu a dat curs obligației sale de a califica juridic

exact cererea, calificare în funcție de care urma să verifice condițiile de admisibilitate

a cererii de chemare în garanție și să se pronunțe în concret în raport de

obiectul cererii, nepronunțarea instanței asupra obiectului cererii stabilit de

pârât echivalând cu o nesoluționare în fond a cererii de chemare în garanție și

cu o încălcare a principiului disponibilității.

Prin Decizia comercială nr. 201 din

14 aprilie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a admis apelurile chemaților în garanție împotriva sentinței

instanței de fond pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins

cererile de chemare în garanție și a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței apelate, reținând că actele normative invocate în cauză de către

pârât, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.

95/2006, fiind mult ulterioare datei în care s-au încheiat contractele dintre

reclamantă și pârât, cererile de chemare în garanție a Ministerului Sănătății

Publice și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate au fost greșit admise câtă vreme

aceste instituții nu au legitimare procesuală în cauză, obligațiile asumate de

pârât neputând fi transferate altor instituții.

Împotriva Deciziei comerciale nr.

201 din 14 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a

comercială, a declarat recurs pârâtul-intimat S.C.J.U. Timișoara, recurs ce a

fost admis prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și ca urmare a admiterii

recursului și a casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată sub nr.

259/2/2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Prin Decizia comercială nr. 522 din

3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a respins

ca nefondate apelurile formulate de chemații în garanție Ministerul Sănătății

Publice București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva

Sentinței comerciale nr. 11280 din 11 octombrie 2007 a Tribunalului București,

secția a VI-a comercială.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia comercială nr. 3217 din

3 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit

în mod irevocabil că atât Ministerul Sănătății Publice, cât și Casa Națională

de Asigurări de Sănătate au fost întemeiat chemați în garanție de către

S.C.J.U. Timișoara, întrucât aceștia aveau obligația alocării în termen a

fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu

și-a achitat obligația de plată față de reclamanta furnizoare de medicamente -

SC F.D. SA - din lipsa sumelor nealocate de ordonatorul de credite, instanța

criticată stabilind deci eronat și netemeinic că intimații Ministerul Sănătății

Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu au calitate procesuală în

cauză.

S-a constatat de asemenea că

întrucât Ordinul nr. 1419/2006 al Ministerului Sănătății Publice și al

Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate se referă la stingerea

obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi nu se poate reține că această

obligație privește numai stingerea debitului principal și nu și a accesoriului

- acesta constând în penalitățile de întârziere la care pârâtul-recurent a fost

obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii

medicamentelor furnizate din vina chemaților în garanție care nu i-au alocat

sumele necesare în termen util.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit irevocabil că atât Ministerul Sănătății Publice

cât și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză.

În apel, după casare, intimatul

S.C.J.U. Timișoara a depus note de ședință prin care a învederat instanței că

analizând concluziile intimatei - reclamante SC F.D. SA, în sensul că debitul

principal a fost achitat, solicitând achitarea penalităților, consideră că se

impune obligarea chematelor în garanție la plata penalităților solicitate în

temeiul Legii nr. 95/2006 și a Ordinului nr. 1419/2006.

Intimata-reclamantă SC F.D. SA a

depus un înscris (reprezentând graficul facturilor fiscale) în care menționează

că debitul principal în cuantum de 553,214.66 RON a fost achitat, iar cuantumul

penalităților de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON.

Este de reținut că prin Sentința

comercială nr. 11280 din 11 octombrie 2007, Tribunalul a obligat pârâtul și la

plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând penalități calculate la 12 decembrie

2006 și în continuare până la achitarea integrală a debitului. Ca o consecință

a admiterii cererilor de chemare în garanție și a stabilirii irevocabil de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia comercială nr. 3217 din 3

decembrie 2009, că chematele în garanție au calitate procesuală, rezultă că

acestea sunt obligate să plătească și penalități de întârziere.

Față de faptul că pe de o parte în

procesul civil guvernează principiul disponibilității, iar reclamanta SC F.D.

SA nu a declarat apel, în vederea solicitării majorării cuantumului

penalităților de întârziere, curtea de apel a apreciat că nu va putea aplica

dispozițiile articolului 294 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea

de apel a reținut că atât timp cât tribunalul a admis capătul de cerere prin

care reclamanta a solicitat penalități de întârziere în cuantum de 27.148,45

RON calculate la 12 decembrie 2006 și în continuare până la achitarea integrală

a debitului, rezultă că reclamanta poate solicita organului de executare

calcularea/actualizarea potrivit legii.

Având în vedere considerentele

arătate, curtea de apel în temeiul articolului 296 C. proc. civ. a respins

apelurile ca nefondate, apreciind că tribunalul a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale în funcție de situația de fapt.

Față de faptul că apelantul

Ministerul Sănătății a formulat cerere de acordare a unui nou termen de

judecată la o dată ulterioară (21 octombrie 2010), după închiderea dezbaterilor

și reținerea cauzei în pronunțare (20 octombrie 2010), curtea de apel, în

vederea respectării principiului contradictorialității nu a analizat-o.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs chemații în garanție.

Recurenta chemată în garanție Casa

Națională de Asigurări de Sănătate București își întemeiază recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului

astfel cum a fost formulat și respingerea cererii intimatului pârât S.C.J.U.

Timișoara de obligare a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate la plata

sumelor datorate către intimata-reclamantă SC F.D. SA București, ca

neîntemeiată.

Recurenta formulează astfel

următoarele critici:

Având în vedere că

intimata-reclamantă SC F.D. SA București a depus un înscris reprezentând

graficul facturilor fiscale în care menționează că debitul principal în cuantum

de 553,214.66 RON a fost achitat de pârât la data de 27 decembrie 2007, iar

cuantumul penalităților de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON, face

următoarele precizări:

Ordinul comun al ministrului

sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr.

1419/533/2006 reglementează condițiile și modalitatea de stingere a

obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi, înregistrate până la

data de 31 decembrie 2005.

În contextul celor mai sus

menționate, precizează că obligațiile de plată ale unităților sanitare cu

paturi cuprind sumele datorate furnizorilor pentru bunurile și serviciile

achiziționate în anii precedenți și rămase neachitate până la data de 31

decembrie 2005. Menționează că sunt recunoscute ca obligații de plată,

contravaloarea bunurilor și serviciilor care au fost procurate prin aplicarea

procedurilor legale privind achizițiile publice și au fost evidențiate, la data

de 31 decembrie 2005, în contabilitatea unităților sanitare cu paturi, pe baza

documentelor justificative, avizate și aprobate de persoanele de drept.

În cauza de față, deși a învederat

instanței de apel acest aspect, nu a fost luat în considerare. Astfel,

recurenta a evidențiat că în cauza dedusă judecății nu a fost depus niciun

înscris care să ateste că intimatul pârât S.C.J.U. Timișoara ar fi respectat

procedura specială prevăzută de Ordinul comun nr. 1419/533/2006. Mai mult decât

atât, la dosarul cauzei nu se află niciun înscris din care să rezulte că

intimatul-pârât s-ar fi adresat instituției recurente cu privire la plata

acestor arierate.

O eventuală culpă a instituției

recurente nu a fost dovedită cu niciun înscris.

Pentru toate aceste considerente,

atât timp cât în cauza dedusă judecății intimatul-pârât nu a făcut dovada

respectării procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Ordinului comun nr.

1419/533/2006 și a vreunei eventuale culpe a instituției recurente în ceea ce

privește respectarea acestei proceduri, Casa Națională de Asigurări de Sănătate

nu poate fi obligată la plata debitului accesoriu, constând în penalități de

întârziere.

Recurentul chemat în garanție

Ministerul Sănătății Publice București își întemeiază recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului așa cum

a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea deciziei recurate, în

sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Sănătății formulată

de pârâtul S.C.J.U. Timișoara.

În motivarea recursului, recurenta

formulează criticile ce vor fi arătate în continuare:

Hotărârea recurată nu conține

motivul pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În motivarea sentinței recurate,

instanța de apel s-a rezumat în a cita și interpreta Decizia comercială nr.

3217 din 03 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sentința recurată este lipsită de

temei legal, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a

prevederilor legale în vigoare, motiv de recurs, potrivit dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

În conformitate cu prevederile

O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătății și pentru abrogarea unor dispoziții din alte acte

normative în domeniul sanitar, condițiile de stingere a obligațiilor de plată

se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătății și al președintelui

Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

În aplicarea O.U.G. nr. 72/2006 a

fost emis Ordinul nr. 1419/2006 pentru aprobarea Metodologiei privind

condițiile și modalitatea de stingere a obligațiilor de plată ale unităților

sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005.

Din interpretarea textelor de lege

mai sus menționate rezultă că în situația în care o unitate sanitară cu paturi

avea datorii către un furnizor pentru bunuri și/sau servicii achiziționate în

anii precedenți și neachitate până la data de 31 decembrie 2005, putea solicita

plata acestor debite din bugetul Ministerului Sănătății, însă în termenele și

condițiile statuate de legiuitor.

Astfel, unitatea sanitară cu paturi,

în vederea efectuării plății debitului prin bugetul Ministerului Sănătății,

trebuia să întrunească următoarele condiții: să fie înregistrate debitele în

contabilitate, debitele să fie rezultatul unor bunuri/servicii achiziționate cu

respectarea prevederilor legale din domeniul achizițiilor publice; să existe

documente justificative ale serviciilor/bunurilor care să fie avizate, aprobate

de persoanele cu competențe în acest sens.

Așa cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, nu a fost făcută dovada de către pârâtul S.C.J.U.

Timișoara că au fost îndeplinite aceste condiții de admisibilitate statuate de

legiuitor.

Pârâtul a indicat actele normative

în cauză, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 și Ordinul nr. 1419/2006 emis de

Ministerului Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, însă nu a

înțeles să facă dovada în termenele și condițiile acelorași acte normative.

Astfel, pârâtul înțelege să solicite

plata debitului în termenele și condițiile acestor acte normative, însă nu face

dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate reglementate de aceleași acte

normative.

Față de dispozițiile art. 188 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, cu

modificările și completările ulterioare, hotărârea recurată fost pronunțată cu

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța schimbând

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de

recurs/casare conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtul S.C.J.U. Timișoara este inadmisibilă, atât timp

cât drepturile revendicate de reclamant derivă dintr-un raport juridic al cărui

subiect nu este și instituția sa.

Așa cum rezultă din cererea de

chemare în judecată, reclamantul a avut raporturi juridice cu pârâtul S.C.J.U.

Timișoara în baza contractelor încheiate între acestea.

Mai arată că:

În conformitate cu dispozițiile art.

60 - 63 din C. proc. civ., admisibilitatea cererii de chemare în garanție

presupune existența unei culpe din partea celui chemat în garanție, condiție ce

nu este îndeplinită în cazul de față cu atât mai mult cu cât, așa cum a

demonstrat instanței supreme, prin neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate

de către pârâtul S.C.J.U. Timișoara în termenele și condițiile O.U.G. nr.

72/2006 și Ordinului nr. 1419/2006, este evident că pe cale de consecință este

inadmisibilă obligarea Ministerului Sănătății la plata debitului în temeiul

acelorași acte normative ale căror prevederi pârâtul nu le-a respectat.

În fine, susține că, soluția

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr.

259/2/2009, a fost temeinică și legală, în sensul că, prin Decizia comercială

nr. 201 din 14 aprilie 2009 instanța a admis apelurile declarate de Ministerul

Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și, pe cale de consecință,

a dispus respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de S.C.J.U.

Timișoara.

Recursurile nu sunt fondate.

În ce privește recursul chematului

în garanție Ministerul Sănătății Publice București, se constată următoarele:

Critica recurentului formulată prin

invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia

hotărârea recurată nu conține motivele pe care se sprijină, instanța de apel

rezumându-se la a cita și interpreta Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nu este întemeiată.

Examinând decizia curții de apel,

criticată prin prisma acestui motiv de recurs, se observă, contrar celor

afirmate de recurent, că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care

au formulat convingerea instanței și conține suficiente elemente care să facă

posibil controlul hotărârii criticate în căile de atac. De altfel, judecătorul

nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe

date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Critica recurentului întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căreia hotărârea instanței

de apel este lipsită de temei legal, întrucât a fost pronunțată cu

interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale în vigoare este, de

asemenea, neîntemeiată.

Sub acest aspect, recurentul arată

că intimatul-pârât a indicat actele normative incidente în cauză, respectiv

O.U.G. nr. 72/2006 și Ordinul nr. 1419/2006 emis de Ministerul Sănătății

publice și Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a înțeles

să solicite plata debitului în termenele și condițiile acestor acte normative,

dar nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate reglementate

de aceleași acte normative.

Privind această susținere, se constată

că litigiul dedus judecății privește sume incluse în facturi emise între 20

septembrie 2004 - 8 august 2008, acceptate și neachitate, reprezentând

contravaloarea medicamentelor furnizate de intimata-reclamantă

intimatului-pârât, în baza contractelor de furnizare de produse antibiotice din

1 iulie 2004 și din 17 februarie 2005, care la art. 24.2 conțin și o clauză

penală, în baza căreia reclamanta a calculat penalități de întârziere, de

asemenea, necontestate de pârât.

Se mai constată că prin Ordinul nr.

1419/2006 mai sus amintit, adoptat în temeiul art. 192 alin. (2) și al art. 281

alin. (2), s-a aprobat Metodologia privind condițiile și modalitatea de

stingere a obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi,

înregistrate până la data de 31 decembrie 2005 (art. 1), stabilindu-se expres

că plata obligațiilor menționate se efectuează din sumele prevăzute în bugetul

aprobat al Ministerului Sănătății Publice în cadrul Programului de

administrație sanitară și politici de sănătate, din venituri proprii și, în

completare, prin transfer de la bugetul de stat către bugetul Fondului național

unic de asigurări de sănătate.

Având în vedere aceste dispoziții

legale, prin Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția comercială, s-a stabilit irevocabil că Ministerul Sănătății

Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate în mod întemeiat au fost

chemați în garanție de către intimatul-pârât, deoarece aceștia aveau obligația

alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară

cu paturi, care nu și-a achitat obligația de plată față de reclamanta

furnizoare de medicamente din lipsa sumelor necesare, nealocate de ordonatorul

de credite.

S-a stabilit, de asemenea,

irevocabil, prin aceeași decizie că stingerea obligațiilor de plată ale

unităților sanitare cu paturi la care se referă Ordinul nr. 1419/2006 privește

nu numai stingerea debitului principal, ci și accesoriul acestuia, constând în

penalități de întârziere la care pârâtul intimat a fost obligat tocmai pentru

că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina

chemaților în garanție care nu i-au alocat sumele necesare în timp util.

Astfel fiind, față de cele mai sus

arătate, se constată că nu poate fi primită critica recurentului formulată în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum nu poate fi apreciată ca fiind

justificată nici critica întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Potrivit acestei ultime critici

menționate, se susține că instanța de apel a dat o interpretare greșită actului

juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic ale acestuia, întrucât s-ar fi impus să constate că cererea de

chemare în garanție formulată de pârât este inadmisibilă, în condițiile în care

drepturile revendicate de reclamantă derivă dintr-un raport juridic în care

Ministerul Sănătății Publice nu este parte și, totodată, nu s-a demonstrat

culpa sa în raport de dispozițiile art. 60 - 63 C. proc. civ., condiție ce nu

este îndeplinită în cazul de față.

Or, atât timp cât Înalta Curte a

stabilit irevocabil în această cauză că atât Ministerul Sănătății Publice, cât

și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză și

că în mod întemeiat au fost chemați în garanție de către pârât, atât în ce

privește debitul principal, care a fost achitat pe parcursul procesului, cât și

accesoriul acestuia, respectiv penalitățile la care pârâtul a fost obligat din

vina chemaților în garanție, - în mod evident, văzând soluția pronunțată de

curtea de apel, nu se poate vorbi despre o dezlegare greșită a litigiului dedus

judecății, ci, dimpotrivă, despre o soluționare corectă a cauzei, prin luarea

în considerare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul chematei în

garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate București, se constată

următoarele:

Recurenta, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică pentru nelegalitate decizia curții de

apel, susținând în esență că atâta timp cât, în cauză, intimatul-pârât nu a

făcut dovada respectării procedurii speciale prevăzute de Ordinul comun nr.

1419/533/2006 și a vreunei culpe a sa în ce privește respectarea acestei

proceduri, Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu poate fi obligată la

plata debitului accesoriu, constând în penalități de întârziere.

Această singură critică formulată de

recurenta chemată în garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate se

privește ca fiind neîntemeiată pentru aceleași considerente prezentate cu

ocazia examinării recursului chematului în garanție Ministerul Sănătății

Publice, respectiv a motivului de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ., neputându-i-se reproșa instanței de apel că a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal sau cu aplicarea greșită a legii, în esență, întrucât

atât obligațiile intimatului-pârât, cât și ale chematelor în garanție decurg

din actele normative aplicabile în speță, iar în ce privește lipsa culpei

invocate de recurentă, Înalta Curte s-a pronunțat irevocabil, stabilind că,

Casa Națională de Asigurări de Sănătate are calitate procesuală în cauză,

respectiv de chemată în garanție, având în vedere că intimatul-pârât a fost

obligat la plată din vina chemaților în garanție, care nu au efectuat la timp

plata medicamentelor, în discuție.

În consecință, reținându-se că

niciuna dintre recurentele chemate în garanție nu au formulat critici

întemeiate, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. să conducă la casarea sau modificarea

deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și vor fi

respinse recursurile chematelor în garanție, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

chemații în garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate București și

Ministerul Sănătății Publice București împotriva Deciziei comerciale nr. 522

din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 iunie 2011.