ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3217/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3217/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 martie

2007 reclamanta SC F. D.C.I. SA

București

cheamă în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat

pârâtul la plata debitului principal în sumă de 553.214,66 lei și a

penalităților de întârziere aferente debitului principal în cuantum de

27.148,45 lei la data de 12 decembrie 2006 și datorate în continuare până la

achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 11280 din 11 octombrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, respinge ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale

pasive a

Ministerului

Sănătății Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Casei Naționale de Asigurări de Sănătate,

invocate de chematele în garanție, admite în parte acțiunea formulată de

reclamante, obligă pârâtul la plata sumei de 553.214,66 lei contravaloare

produse conform contractelor nr. 6755/2004 și nr. 2009/2005, precum și la plata

sumei de 27.148,45 lei reprezentând penalități de întârziere calculate la 12

decembrie 2006 și în continuare până la achitarea integrală a debitului, cu

8995 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului, admite cererile de

chemare în garanție a

Ministerului Sănătății Publice și Casei Naționale

de Asigurări de Sănătate și obligă în solidar chematele în garanție la plata

sumei de 580.363 lei reprezentând daune către pârât.

Reține instanța de fond, pentru a decide

astfel, că bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului, instituție de

sănătate publică, se aprobă anual, pe categorii de cheltuieli de către

Ministerul Sănătății Publice prin Casa de Asigurări de Sănătate, în speță

Timiș, și Autoritatea de Sănătate Publică Timiș, Ministerul Sănătății fiind

ordonatorul principal de credite ce asigură finanțarea unităților din subordine

conform art. 16 din Legea nr. 95/2006, dar că sumele în litigiu nu s-a dovedit

a fi cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului pentru a-i da

posibilitatea acestuia să-și onoreze obligațiile față de furnizor, precum și că

nu s-a contestat cuantumul creanței.

Apelurile declarate de chemații în

garanție împotriva sentinței instanței de fond sunt respinse ca nefondate prin

decizia comercială nr. 60 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, care reține, în acest sens, că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 188, art. 190, art. 191 alin. (3) și (6), art. 192 din Legea

nr. 95/2006 modificată și completată prin O.U.G. nr. 75/2006, art. 20 alin. (5)

din Legea nr. 106 din 25 aprilie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 154/2005 cu

privire la rectificarea bugetului de stat, și ale Ordinului nr. 1419/533 din 21

noiembrie 2006 al Ministerului Sănătății Publice și al Președintelui C.N.A.S. pentru

aprobarea Metodologiei privind condițiile și modalitatea de stingere a

obligației de plată a unităților sanitare cu paturi înregistrată la 31

decembrie 2005 care, prevede că, în limita creditelor deschise de către

Ministerul Sănătății Publice, casele de asigurări de sănătate virează, în

contul unităților sanitare cu paturi, sumele aferente plăților către furnizorii

de bunuri și servicii medicale în vederea stingerii respectivelor obligații de

plată.

Mai reține instanța de control judiciar

că intimata reclamantă a făcut dovada pretențiilor sale întemeiate pe cele două

contracte de furnizare de medicamente care conțin și clauze penale de obligare

a intimatului pârât la plata de penalități de întârziere pentru neplata la

scadență a facturilor emise în perioada septembrie 2004 – august 2005 pentru

produsele furnizate, precum și că intimatul pârât a înștiințat pe chemații în

garanție în vederea fundamentării rectificării de buget, astfel încât aceștia

nu pot invoca necunoașterea situației obligației de plată înregistrată de pârât

la 31 decembrie 2005, pentru care aceștia aveau obligația să asigure plata.

Prin decizia nr. 3427 din 18 noiembrie

2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursurile

declarate de chemații în garanție împotriva deciziei de mai sus a instanței de

apel pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare a apelurilor, reținând

că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6), s-a

pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv cu privire la o acțiune în

daune, iar instanța de apel nu a dat curs obligației sale de a califica juridic

exact cererea, calificare în funcție de care urma să verifice condițiile de

admisibilitate a cererii de chemare în garanție și să se pronunțe în concret în

raport de obiectul cererii, nepronunțarea instanței asupra obiectului cererii

stabilit de pârât echivalând cu o nesoluționare în fond a cererii de chemare în

garanție și cu o încălcare a principiului disponibilității.

Prin decizia comercială nr. 201 din 14

aprilie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, admite apelurile chemaților în garanție împotriva sentinței

instanței de fond pe care o schimbă în parte în sensul că respinge cererile de

chemare în garanție și menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate,

reținând că, actele normative invocate în cauză de către pârât, respectiv O.U.G.

nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006, fiind mult

ulterioare datei la care s-au încheiat contractele dintre reclamantă și pârât,

cererile de chemare în garanție a Ministerului Sănătății Publice și Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate au fost greșit admise câtă vreme aceste

instituții nu au legitimare procesuală în cauză, obligațiile asumate de pârât

neputând fi transferate altor instituții.

Împotriva deciziei de mai sus pârâtul

intimat declară recurs prin care, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea acestuia și, în principal,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță pentru a fi reținut greșit lipsa calității procesuale a chemaților în

garanție, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei și a sentinței

comerciale în sensul respingerii acțiunii formulate ca rămasă fără obiect cu

privire la debitul datorat în cuantum de 580.370,11 lei și obligarea chemaților

în garanție la plata către recurent a sumei menționate cu titlu de penalități.

În susținerea recursului său recurentul

critică instanța de apel pentru a fi interpretat greșit cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtul recurent, reținând eronat că respectivii chemați

în garanție nu au calitate procesuală în cauză, și pentru a fi pronunțat

hotărârea cu greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor Ordinului nr. 1419/2006,

ale O.U.G. nr. 154/2005 [alin. (5)] aprobată prin Legea nr. 106/2006 [art. 20

alin. (5)], ale art. 192 din Legea nr. 95/2006 modificat prin art. 1 pct. 17

din O.U.G. nr. 72/2006.

Intimații chemați în garanție formulează

întâmpinări prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul recurentului pârât

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta este

fondat.

Se reține, în acest sens, că în litigiu

sunt sume incluse în facturi emise între 20 septembrie 2004 – 8 august 2005,

acceptate și neachitate, reprezentând contravaloarea medicamentelor furnizate

recurentului de către intimata reclamantă în baza contractelor nr. 6755 din 1

iulie 2004 și nr. 2079 din 17 februarie 2005, pentru care, în aplicarea clauzei

penale înscrise la art. 24.2, reclamanta a calculat penalități de întârziere,

sume necontestate de către pârâtul recurent, precum și că prin Ordinul nr. 1419/2006

al ministrului sănătății publice și al președintelui C.N.A.S. , adoptat în

temeiul art. 192 alin. (2) și ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, s-a

aprobat Metodologia privind condițiile și modalitatea de stingere a

obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi, înregistrate până la

data de 31 decembrie 2005 (art. 1), stabilindu-se expres că plata obligațiilor

menționate se efectuează din sumele prevăzute în bugetul aprobat al

Ministerului Sănătății Publice în cadrul Programului de administrație sanitară

și poliției de sănătate, din venituri proprii și, în completare, prin transfer

de la bugetul de stat către bugetul Fondului național unic de asigurări de

sănătate, după caz (art. 2) și menționându-se că în prima etapă, în limita

prevederilor bugetare aprobate se sting, în ordine cronologică obligațiile

către furnizorii de medicamente înregistrate în contabilitatea unităților

sanitare cu paturi până la data de 31 decembrie 2005 și rămase neachitate până

la data de 30 septembrie 2006 (art. 3), categorie în care se încadrează și

obligațiile de plată ale recurentului din litigiul de față. Același Ordin

menționează (art. 4) că prevederile sale vor fi aduse la îndeplinire – între

altele – de direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătății

Publice și ale Casei Naționale de Asigurare de Sănătate.

Față de dispozițiile evocate se constată

că atât Ministerul Sănătății Publice cât și Casa Națională de Asigurări de

Sănătate au fost întemeiat chemați în garanție de către pârâtul recurent,

întrucât aceștia aveau obligația alocării în termen a fondurilor bugetare

necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu și-a achitat

obligațiile de plată față de reclamanta furnizoare de medicamente din lipsa

sumelor necesare, nealocate de ordonatorul de credite, instanța criticată

stabilind deci eronat și netemeinic că intimații chemați în garanție nu au

calitate procesuală în cauză.

Se constată, de asemenea, că, întrucât

Ordinul menționat se referă la stingerea obligațiilor de plată ale unităților

sanitare cu paturi, nu se poate reține că această obligație privește numai

stingerea debitului principal și nu și a accesoriului la acesta constând în

penalitățile de întârziere, la care pârâtul recurent a fost obligat tocmai

pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate

din vina chemaților în garanție care nu i-au alocat sumele necesare în termen

util.

Astfel fiind, reținându-se că în mod

neîntemeiat, cu greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 95/2006 și ale

Ordinului 1419/2006, instanța de apel a modificat sentința primei instanțe

respingând cererea de chemare în garanție a intimaților Ministerul Sănătății

Publice și

Casa Națională de Asigurări de

Sănătate stabilind greșit că aceștia nu au legitimare procesuală în cauză, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. decizia

recurată urmează a fi casată și cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe, care va analiza probele administrate în cauză și va stabili

care este suma pe care chemații în garanție urmează a o achita pârâtului

inclusiv penalitățile, față de plățile efectuate pe parcursul litigiului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara împotriva deciziei nr. 201 din 14

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 3 decembrie 2009.