SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SAKÇI c. TURCIA Cerere nr. 8147/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2007 DEFINIF 16/04/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Sakçćc. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2006, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 8147/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Orhan Sakç ( reclamantul a sesizat Curtea la data de 3 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiat pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCE DE LA L La 6 ianuarie 1994, reclamantul a fost arestat și pus în custodie la sediul Secției de combatere a terorismului în apropierea Direcției de Securitate Bursa pentru apartenență la o organizație ilegală, și anume PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). La 18 ianuarie 1994 a fost întocmit procesul-verbal de depoziție al reclamantului, conform căruia acesta a recunoscut că a fost membru al organizației incriminate și că a desfășurat activități în cadrul acesteia. Cu toate acestea, el a precizat că a părăsit organizația și s-a căit de acțiunile sale. La 20 ianuarie 1994, reclamantul a fost pus în detenție provizorie. La 31 ianuarie 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr l-a acuzat pe reclamant, împreună cu alte două persoane pentru acțiune împotriva separatismului teritorial și a apartenenței la PKK. El a solicitat condamnarea în temeiul articolului 125 din Codul Penal. La 30 septembrie 2003, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a emis o audiere în cursul căreia a dispus menținerea în detenție a reclamantului, susținând astfel că suma minimă a pedepsei suferite de acesta era mai mare de șapte ani. Subliniind faptul că inculpații încercau în mod conștient să prelungească durata procedurii în scopul asigurării respectării drepturilor omului în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, ea a solicitat direcțiilor instituțiilor penitenciare unde inculpații erau deținuți să dea dovadă de toată diligența necesară pentru a-i depăși pe aceștia din urmă la audieri. 10. La 16 aprilie 2004, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și a pronunțat condamnarea la o condamnare pe viață la închisoare pe viață în temeiul articolului 125 din Codul penal. 11. La 6 iunie 2005, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a retrimis cauza în fața tribunalului din Diyarbakr. 13. La cauza rămâne în curs de desfășurare. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 14. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil mai lung, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. Cu privire la admisibilitate 17. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne. El susține că reclamantul a omis să ridice obiecția sa în fața instanțelor interne 18. În această privință, Curtea subliniază că a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic turcesc nu le oferea justițiabililor o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din convenție, care le permitea să se plângă de durata unei proceduri (Tendik și alții c. Turcia, nr 23188/02, § 36, 22 Prin urmare, nu s-a stabilit că reclamantul dispune de o cale de atac de natură să ofere un remediu pentru a-l afecta; prin urmare, nu poate fi reținută excepția guvernului în această privință 19. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 20. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Frydlender, citată anterior 22. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil 23. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în conformitate cu art. 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE ACESURI, CURȚA, LA Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 16 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
SAKÇI c. TURQUIE
(
Requête n
o
8147/02)
ARRÊT
16 janvier 2007
16/04/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Sakçı c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
8147/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Orhan Sakçı («
le requérant
»), a saisi la Cour le 3 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 27 septembre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1970 et réside à Diyarbakır.
5.
Le 6 janvier 1994, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté de Bursa pour appartenance à une organisation illégale, à savoir le PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan).
6.
Le 18 janvier 1994 fut dressé le procès-verbal de déposition du requérant, aux termes duquel celui-ci reconnut avoir été membre de l’organisation incriminée et avoir mené des activités en son sein. Il précisa cependant avoir quitté l’organisation et se repentit de ses actes.
7.
Le 20 janvier 1994, le requérant fut placé en détention provisoire.
8.
Le 31 janvier 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant ainsi que deux autres personnes pour agissement tendant au séparatisme territorial et appartenance au PKK. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal.
9.
Le 30 septembre 2003, la cour de sûreté de l’Etat tint une audience au cours de laquelle elle prononça le maintien en détention du requérant, relevant pour ce faire que le quantum minimum de la peine encourue par ce dernier était supérieur à sept ans. Soulignant que les accusés tentaient sciemment de prolonger la durée de la procédure aux fins de s’en prévaloir devant la Cour européenne des droits de l’homme, elle demanda aux directions des établissements pénitentiaires où les accusés étaient détenus de faire preuve de toute la diligence requise dans le déferrement de ces derniers aux audiences.
10.
Le 16 avril 2004, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits reprochés et prononça sa condamnation à une peine de réclusion criminelle à perpétuité en vertu de l’article 125 du code pénal.
11.
Le requérant se pourvut en cassation.
12.
Le 6 juin 2005, la Cour de cassation infirma la décision de première instance et renvoya l’affaire devant la cour d’assises de Diyarbakır.
13.
L’affaire demeure pendante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
14.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
15.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
16.
La période à considérer a débuté le 6 janvier 1994 et n’a pas encore pris fin. Elle a donc déjà duré environ 13 ans et 12 mois, pour deux instances
.
A.
Sur la recevabilité
17.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant a omis de soulever son grief devant les juridictions internes.
18.
A cet égard, la Cour souligne avoir déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (
Tendik et autres c. Turquie
, n
o
23188/02, §
36, 22
décembre 2005). Par conséquent, il n’est pas établi que le requérant disposait d’une voie de recours de nature à porter remède à son grief. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement sur ce point ne saurait être retenue.
19.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
20.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
‑
VII).
21.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 §
1 de la Convention (
Frydlender
, précité).
22.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
23.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
25.
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable conformément à l’article 60 du règlement. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président