ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 991/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Încheierea din data de 8 septembrie 2011

pronunțată de Judecătoria Sibiu s-a dispus sesizarea Curții de Apel Alba Iulia,

secția de contencios administrativ și fiscal cu soluționarea excepției de

nelegalitate a dispozițiilor art. 4

1

introdus de H.G. nr. 11/1997 în

textul H.G. nr. 20/1995 și devenit după republicarea H.G. nr. 20/1996, art. 6,

față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, invocată de reclamantul

C.V. prin tutore C.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul

Sibiu -Serviciul Public pentru Administrarea Fondului Locativ aflat în

Proprietatea Municipiului Sibiu și Guvernul României.

de Apel

Prin Sentința nr. 312

din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă excepția de

nelegalitate invocată de reclamantul C.V. prin tutore C.M. privind art. 41 din

H.G. nr. 20/1996 raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995, în contradictoriu

cu Guvernul României și Statul Român prin Municipiul Sibiu prin Serviciul

Public pentru Administrarea Fondului Locativ aflat în Proprietatea Municipiului

Sibiu.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că în ceea ce privește admisibilitatea

excepției de nelegalitate, aceasta presupune cenzurarea actelor administrative

prin raportare la lege, iar pentru a fi admisibilă excepția de nelegalitate,

care constituie obiectul de reglementare al art. 4 din Legea nr. 554/2004,

trebuie să privească un act administrativ, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit.

c) din aceeași lege, care se referă atât la actul cu caracter individual cât și

la actul cu caracter normativ.

În ceea ce privește

excepția de nelegalitate, obiectul acestei excepții de nelegalitate invocată de

intimatul-reclamant constă în dispoziția cuprinsă în art. 41 introdus de H.G.

nr. 11/1997 în textul H.G. nr. 20/1995 și devenit după republicarea H.G. nr.

20/1996, art. 6 cu următorul cuprins: „Art. 41 - Dreptul de a cumpăra

apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii

care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele

respective la data intrării în vigoare a legii.”

Instanța de primă

jurisdicție a contenciosului administrativ a reținut că această normă nu

contravine prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, care stipulează:

„Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea

termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata

integrală sau în rate a prețului.”

Instanța a apreciat

că textul de lege menționat nu condiționează expres vânzarea apartamentelor de

existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în

vigoare a Legii nr. 112/1995, dar sensul voinței legiuitorului poate fi decelat

printr-o interpretare sistematică, logică și istorico-teleologică a

reglementării, care conduce la concluzia că dreptul chiriașilor de a cumpăra

locuințele pe care le ocupau a fost statuat ca o măsură de protecție socială,

în considerarea calității acestora de părți ale unor contracte valabil

încheiate. Această interpretare se impune în contextul în care Legea nr.

112/1995 era primul act normativ prin care se oferea o reparație foștilor

proprietari ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945 – 1989 și în care

legiuitorul a căutat să asigure, în maniera pe care a considerat-o adecvată în

acel moment, un echilibru între drepturile proprietarilor deposedați abuziv,

drepturile și interesele legitime ale chiriașilor și interesul public al

statului ca titular al fondului locativ de care dispunea, excluzând ideea

existenței unei diferențe de tratament nejustificate între persoanele care se

încadrează în ipoteza art. 6 din Norme și persoanele care aveau să dobândească

ulterior calitatea de chiriași.

Între situația

juridică supusă analizei în Decizia de recurs în interesul Legii nr. 5/2008,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite au stabilit că

dispozițiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile și în cazul contractelor de

închiriere încheiate după intrarea în vigoare a acelui act normativ și

chestiunea de drept ce face obiectul prezentei judecăți, instanța a reținut că

nu poate fi făcută o analogie pentru că obiectul de reglementare și rațiunile

avute în vedere la adoptarea Legii nr. 82/1992 au fost diferite, vizând

exercitarea dreptului de dispoziție unor imobile construite din fondurile

statului sau din fondurile unităților de stat, bugetare sau economice și

instituind obligații in rem.

de C.V. prin tutore C.M.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, invocând ca temei al

cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, recurentul a

criticat ca fiind nelegală dispoziția din art. 41 din H.G. nr. 20/1996, astfel

cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, întrucât adaugă la

textul de lege prevăzut de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a

precizat că dispozițiile art. 9 din lege nu fac nici un fel de distincție între

chiriașii care aveau contract de închiriere încheiat înainte de intrarea în

vigoare a legii și chiriașii care încheie contracte de închiriere ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Recurentul a precizat

că în situația în care legiuitorul ar fi dorit ca de dispozițiile acestei legi

să beneficieze numai o categorie de chiriași, respectiv cei care aveau contract

de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a actului normativ,

excluzându-i pe chiriașii ulteriori, ar fi prevăzut expres acest lucru.

Pentru aceste motive,

recurentul a apreciat că dispozițiile din Normele metodologice criticate ca

fiind nelegale adaugă la actul normativ în aplicarea căruia au fost emise,

prevăzând o condiție suplimentară pentru a cumpăra apartamentele, respectiv

aceea de a fi titularii unui contract de închiriere valabil încheiat la data

intrării în vigoare a legii.

Recurentul a precizat

că în situația în care legiuitorul ar fi dorit completarea legii cu cele

dispuse prin hotărârea de guvern criticată, ar fi făcut această modificare

printr-un act normativ de forță juridică egală, respectiv o lege și nu

printr-un act normativ de forță juridică inferioară, cum este cazul în situația

de față.

Se precizează că instanța

de fond a apreciat că nu este vorba de obligații in rem, ci de obligații in

personam, ori atâta timp cât subiectele de drept nu sunt prezentate în mod

limitativ în lege, acestea nefiind circumstanțiate, chiar în cazul unei

obligații in personam nu se poate restrânge în mod discreționar, printr-un act

juridic cu forță inferioară, sfera subiecților cărora li se aplică legea.

Recurentul a precizat

că hotărârea de guvern este un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2

pct. 2 din Legea nr. 554/2004, sens în care și excepția de nelegalitate a

hotărârii în cauză nu este inadmisibilă, apreciind sub acest aspect legalitatea

soluționării excepției de inadmisibilitate invocată la fond.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Obiectul excepției de

nelegalitate invocate de intimatul- reclamant constă în dispoziția cuprinsă în

art. 6 din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 112/1995, modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, potrivit

căreia: ”Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9

din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil

încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”.

Înalta Curte reține

că este adevărat că textul legal menționat nu condiționează expres vânzarea

apartamentelor de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la

data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 dar, în acord cu interpretarea

dată de prima instanță și de altfel, cu practica instanței supreme, Înalta

Curte constată că sensul voinței legiuitorului conduce la concluzia că dreptul

chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau a fost statuat ca o

măsură de protecție socială, în considerarea calității acestora de părți ale

unor contracte valabil încheiate.

Interpretarea

textului considerat nelegal, obiect al excepției de nelegalitate, se referă la

situația juridică existentă la data intrării în vigoare a actului normativ,

respectiv a Legii nr. 112/1995, iar orice hotărâre de guvern emisă ulterior

acesteia se referă și pune în aplicare dispozițiile acestei legi.

Pentru aceste

considerente, interpretarea dată de recurent dispozițiilor legale criticate nu

poate fi primită de Înalta Curte și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312

C. proc. civ., recursul formulat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de C.V. prin tutore C.M. împotriva Sentinței nr. 312 din 25 octombrie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM