ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3158/2011

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, reclamanta SC S.F. SRL a solicitat ca în contradictoriu

cu pârâtele SC C. SA, Consiliul Local Agigea și Primăria Agigea să se constate

calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului situat în Agigea,

județul Constanța, compus din Cherhana, cu platformă de beton aferentă suprafeței

de 1605 mp, în valoare de 155.273,747 RON, conform facturii fiscale nr. X/2001

și platformă de pământ, în valoare de 10.769,5 RON, conform facturii fiscale

nr. Y/2001.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că imobilul sus-menționat a fost adus în societate, ca aport în natură

la capitalul social de către asociata SC C. SA, care ulterior retragerii din

societate a cesionat aportul asociaților D.M. și D.L.C.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Ulterior, reclamanta și-a întregit

obiectul acțiunii, în sensul că a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre

care să țină loc de act translativ de proprietate, între SC C. SA și SC S.F.

SRL, în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990.

Prin Sentința civilă nr. 4797 din 20

septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei ca

nefondată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul

a reținut că în justificarea dreptului său de proprietate, reclamanta a invocat

două facturi fiscale, prin care SC M.N. SA vinde cumpărătoarei SC C. SA

imobilul situat în localitatea Agigea și platforma de beton aferentă în

suprafață de 605 mp și platforma de pământ cu diguri apărare aferente și imobil

cherhana, în suprafață de 7605 mp.

Pentru pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că este

necesară dovedirea deținerii de către cel care transmite proprietatea a

calității de proprietar, în speță SC C. SA. Or, această pârâtă, a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenurilor prin două facturi, contrar art. 2 din

Legea nr. 54/1998. În consecință, tribunalul a constatat că întrucât la

momentul aducerii ca aport în societate, SC C. SA nu deținea calitatea de

proprietar, nici reclamanta SC S.F. nu putea să dobândească dreptul de

proprietate. De asemenea, tribunalul a reținut că și capătul de cerere privind

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate

este neîntemeiat, pentru aceleași considerente.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta SC S.F. SRL, prin care a arătat că instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii privind constatarea dobândirii dreptului de

proprietate în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Agigea și SC M.N. SA.

De asemenea, a susținut că hotărârea este nemotivată în ceea ce privește

constatarea dreptului de proprietate asupra amenajărilor aflate în capitalul

social al societății. Cu privire la cea de-a doua factură, reclamanta a arătat

că dreptul de proprietate a fost dobândit prin lege.

Curtea de apel, analizând criticile

formulate a reținut că acțiunea în constatarea dreptului de proprietate nu a

fost formulată în contradictoriu cu SC M.N. SA și oricum reclamanta a renunțat

la judecata în contradictoriu cu această parte. De asemenea, Curtea a reținut

că cererea privind constatarea dreptului de proprietate este motivată,

considerentele fiind aceleași și pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește cererea de

pronunțare a unei hotărâri care să țină loc act de vânzare-cumpărare, Curtea a

constatat că bunurile aduse ca aport în societate sunt clar identificate,

inclusiv cu valoarea acestora, motiv pentru care SC S.F. a devenit proprietara

bunurilor în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990. Deși reclamanta susține că

dreptul său este recunoscut de autorități, singura justificare fiind

respingerea cererii de intabulare, scopul fiind acela de a intabula imobilul,

Biroul de Carte funciară nu poate fi considerat ca o entitate care contestă

dreptul reclamantei.

În consecință, prin Decizia civilă

nr. 51/COM din 31 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și pe fond

admiterea cererii privind constatarea dreptului de proprietate.

Prealabil prezentării criticilor din

recurs, reclamanta a precizat obiectul acțiunii, respectiv constatarea

dobândirii calității de proprietar pentru imobilul în litigiu și pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire

la aceleași amenajări. În legătură cu cel de-al doilea capăt al cererii a fost

chemată în judecată și pârâta SC M.N. SA. Prin note scrise susține că a

precizat din nou capătul doi al cererii, în sensul că a renunțat la judecată în

ceea ce privește pe pârâtele SC M.N. SA și Consiliul Local Agigea.

În continuare, reclamanta prezintă

situația de fapt și considerentele instanței de apel, care nu vor fi reluate de

către instanța de recurs.

Cu referire la criticile de

nelegalitate ale deciziei instanței de apel, recurenta a arătat că instanța de

apel greșit a apreciat că a fost motivat capătul de cerere privind pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin

aceleași argumente, deoarece temeiul juridic al celor două cereri este diferit.

Din acest punct de vedere, recurenta

apreciază că hotărârea nu este motivată, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a arătat că

soluția este greșită și cu privire la acțiunea în constatarea dobândirii

dreptului de proprietate, această cerere având caracter recognitiv. Instanța nu

a analizat facturile în discuție, pentru a constata că în cuprinsul lor se face

vorbire despre construcții, nefiind necesar actul autentic. Cel puțin cu

privire la bunurile construcții, acțiunea era perfect admisibilă.

Pe de altă parte, recurenta arată că

nu are la îndemână o acțiune în realizare, deoarece bunurile se află în posesia

sa, iar instanța trebuia să analizeze condițiile prevăzute de art. 111 C. proc.

civ., respectiv justificarea unui interes legitim.

Înalta Curte, analizând decizia

atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de dispozițiile art. 306

alin. (3) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin criticile formulate în raport

de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., recurenta a susținut că

instanța de apel, nu a reținut nemotivarea celor două capete ale acțiunii, care

în opinia sa necesită argumente diferite, fiind instituții diferite.

În aceste condiții, dacă se admite

că nelegalitatea procedurală este cea la care se referă articolul sus-citat,

Înalta Curte reține că soluția dată în apel, conține motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței. În realitate, prin acest motiv

recurenta repune în discuție probele în intenția de a fi reconsiderată situația

de fapt, în această cale extraordinară de atac, lucru nepermis procedural.

Recursul, în condițiile în care

partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-și propune o

reanalizare a fondului, ci, doar un examen de legalitate a soluției.

Prin cele două petite ale acțiunii,

reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra

imobilelor transmise prin cele două facturi și pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește cererea

întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., se constată că reclamanta a

uzat de acțiunea provocatorie, în situația în care dreptul său de proprietate a

fost contestat prin respingerea cererii de intabulare.

Particularitățile acțiunii în

constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv interesul și

caracterul subsidiar față de acțiunea în realizare, sunt argumente juridice

peremtorii reținute în mod corect de instanța de apel cu privire la respingerea

criticilor vizând admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea

dreptului de proprietate asupra construcției.

În raportul juridic concret dintre

reclamantă și pârâta SC C. SA nu există nicio contestare cu privire la aportul

în natură la capitalul social, drept valorificat de reclamantă prin

înregistrarea în actele constitutive și menționarea la Oficiul Registrului

Comerțului.

Față de cadrul procesual stabilit de

reclamantă prin renunțarea la judecată față de ceilalți pârâți care ar fi putut

să conteste drepturile dobândite de reclamantă conform celor două facturi,

interesul reclamantei în contradictoriu numai cu pârâta SC S.F. SRL nu subzistă

în sensul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., în măsura în care acest capăt

de cerere are o existență de sine stătătoare în petitul acțiunii introductive.

Interesul reclamantei precizat in

terminis de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului, nu poate

fi valorificat decât în cadrul unei acțiuni în realizare în contradictoriu nu

numai cu pârâta SC C. SA ci și cu cei care au transmis bunul în vederea

verificării calității lor de proprietar asupra bunului transmis.

În sfârșit se impune a preciza sub

acest prim aspect al criticilor recurentei că aportul în natură la capitalul

social al unei societăți comerciale nu semnifică o vânzare-cumpărare deoarece

în schimbul aportului adus, asociatul nu primește un preț, ci o cotă parte din

beneficii potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Examinând criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, Înalta Curte sub acest

aspect arată că argumentele instanței de apel sunt corecte în ceea ce privește

inexistența unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unui teren, care

să facă posibilă promovarea unei acțiuni judecătorești în temeiul art. 1073 -

1077 C. civ.

În speța de față, raporturile dintre

părți se supun legii societăților comerciale, iar aportul în natură viza

imobilele descrise în facturi. Legea nr. 31/1990 impune constituirea aportului

în natură și nu promisiunea de aducere a unui bun ca aport, sancțiunea pentru

neîndeplinirea acestei obligații fiind diferită în dreptul societăților

comerciale.

În ceea ce privește valoarea

probatorie a facturilor, care marchează o vânzare-cumpărare și neîndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 1295 C. civ., din moment ce legea impune pentru

anumite bunuri cerințe de formă solemne, nu poate fi valorificată în cadrul

prezentei acțiuni, tocmai datorită inexistenței unei obligații de a face (de a

încheia actul în formă autentică) în cadrul unei promisiuni sinalagmatice de

vânzare-cumpărare.

În raport de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC S.F. SRL Constanța împotriva Deciziei civile nr.

51/COM din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 octombrie 2011.