ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 09 mai 2013,

reclamanta F.C. Constanța a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al art.

107 alin. (2) din Legea nr. 1/2005, în contradictoriu cu pârâții com. Agigea,

prin primar, primarul com. Agigea, prefectul județului Constanța și Statul

Român, prin M.F.P. în principal să se dispună obligarea pârâților să procedeze

la compensarea valorii imobilului construcție p+1 situat în satul Lazu, com.

Agigea, jud. Constanța, cu valoarea terenului de circa 15.010 mp (complex

căsuțe) situat în com. Agigea sau, în subsidiar, obligarea Statului Român și a

com. Agigea ca plățile, respectiv, despăgubirea conform Deciziei nr. 118 din 17

aprilie 2013 și plata de către reclamantă a terenului să se facă concomitent.

Prin sentința nr. 4200 din 12 noiembrie

2013 Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea

reclamantei, reținând în esență că, indiferent la ce text legal se raportează

noțiunea de „compensare" în contextul prezentei acțiuni; (compensare cu

alte bunuri și servicii în condițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

Legea nr. 165/2013-măsură reparatorie prin echivalent sau. art. 1616 C. civ. reanțe

reciproce între aceleași persoane), solicitarea reclamantei nu întrunește

niciuna din condițiile actelor normative menționate, fiind neîntemeiată.

Referitor la sensul vizat de art. 1

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că pârâtul primarul

comunei Agigea a fost obligat prin hotărâre judecătorească să emită o

dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent inclusiv

pentru construcția demolată, constând în compensare cu alte bunuri și servicii,

iar în cazul în care unitatea administrațiv-teritorială nu dispune de astfel de

bunuri sau servicii, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale - Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Prima instanță a reținut câ, prin

Dispoziția nr. 118 din 17 aprilie 2013, primarul com. Agigea a propus acordarea

de despăgubiri pentru construcția menționată mai sus către reclamantă și a

înaintat dispoziția și documentația aferentă notificării către Instituția

prefectului Județului Constanța; această dispoziție are semnificația acordării

de despăgubiri bănești potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, atunci în

vigoare, ceea ce exclude posibilitatea acordării celeilalte măsuri reparatorii

prin echivalent, respectiv, a atribuirii în compensație a altor bunuri și

servicii, întrucât cele două măsuri sunt prevăzute de lege și de sentința nr.

3012 din 18 mai 2011 în mod alternativ, iar nu cumulativ, deci se exclud

reciproc.

Tribunalul a mai constatat că

împotriva Dispoziției nr. 118 din 17 aprilie 2013 reclamanta nu a formulat contestație

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta intrând în circuitul

civil și generând în patrimoniul reclamantei dreptul de a primi despăgubirile

care vor fi stabilite potrivit legii speciale de autoritățile publice cu

atribuții în acest sens; în aceste condiții, compensarea cu alte bunuri și

servicii, în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este cu atât mai

mult exclusă, întrucât ar duce la o dublă despăgubire, ceea ce legea nu

permite.

Referitor la sensul vizat din art.

1616 C. civ., compensația poate privi numai creanțe reciproce, adică între

aceleași persoane, iar creanța reclamantei are ca obiect puncte, iar eventuala

creanța de preț ar avea ca obiect o sumă de bani; în plus, punctele nu pot fi

folosite decât în condițiile licitației organizate potrivit art. 27 din Legea

nr. 165/2013, deci nu pot fi compensate cu vreo sumă de bani, indiferent când

aceasta din urmă ar fi exigibilă.

Referitor la sensul vizat de Legea nr.

165/2013, tribunalul a constatat ca măsuri compensatorii pentru construcția P+l

care face obiectul acțiunii au fost deja stabilite prin Dispoziția nr. 118 din

17 aprilie 2013, împotriva căreia nu s-a formulat contestație și care a intrat

în circuitul civil și nu se pune problema ca instanța să mai hotărască o dată

asupra dreptului la măsuri reparatorii, întrucât s-ar ajunge la o dublă

despăgubire, ceea ce legea nu permite.

Prin Decizia nr. 49/C din 28 mai 2014

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul reclamantei

împotriva sentinței mai sus-menționate, reținând că reclamanta nu contestă

legalitatea și temeinicia Dispoziției nr. 118 din 17 aprilie 2013 a Primăriei

com. Agigea ci, dimpotrivă, se bazează pe măsurile adoptate prin aceasta, în

temeiul Legii nr. 10/2001 și art. 107 alin. (2) din Legea nr. 1/2005 solicitând

„compensarea valorii" construcției cu cea a unui teren de 1.500 mp pe care

reclamanta intenționează să-l cumpere.

Față de această constatare, instanța

de; apel a reținut că solicitarea de „compensare valorică" este

neîntemeiată, din perspectiva Legii nr. 10/2001, întrucât această lege nu

conține nicio prevedere care să justifice (măcar aparent) cererea reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că

solicitarea ca, în schimbul construcției demolate F.C. să primească terenul pe

care are amplasate un complex turistic și un grup de căsuțe de vacanță, a mai

făcut obiectul unei judecăți; Dosar nr. 4626/118/2010, unde instanțele au

statuat expres că „acordarea în compensare de alte bunuri este o obligație a

unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința

unității notificate și a notifica torului, ci și de existența în patrimoniul

unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare și

care sa fie acceptate de persoana îndreptățită.

Dată fund această hotărâre

judecătorească în care s-a stabilii cu putere de lucru judecat că nu poate fi

obținut, în compensarea construcțiilor demolate, îerenui pe care reclamanta are

amplasate anumite active, aceasta a învederat că înțelege să exercite dreptui

de preemțiune prevăzut de art. 107 din Legea nr, 1/2005 și, ca „mod de

plată", a solicitat compensarea valorii bunurilor prevăzută în Dispoziția

nr. 118/2013 cu cea a terenului pe care intenționase să îl cumpere.

În acest context este evident nu numai

aceea că reclamanta nu înțelege să conteste Dispoziția nr. 118/2013, dar că își

bazează prezenta acțiune pe existența acestei dispoziții, ce constituie premisa

cererii sale originare de compensare.

În aceste condiții, referitor la

solicitarea din apel privind acordarea unui bun în compensare în temeiul Legii

nr. 10/2001, sunt incidente prevederile art. 478 alin. (3) Noul C. proc. civ.

conform cu care, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții

noi.

Obiectul cererii îl constituie

pretenția concretă a reclamantului restituirea unei sume, executarea unei

obligații, etc. Lucrul reclamat nu poate fi, însă, conceput independent de

calificarea; juridică în virtutea căreia s-a făcut cererea și în virtutea

căreia ar putea fi primită de judecător; de aceea, pretenția nu este doar un

lucru (sume, bunul, etc), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin

care pretenția devine juridică.

De aceea, solicitările referitoare la

solicitarea de respectare a Legea nr. 10/2001 privind acordarea ca bun

disponibil în compensare a unui teren, deoarece nu a fost formulată în fața

primei instanțe, astfel încât să învestească în"mod legal tribunalul și,

prin intermediul căii de atac, și instanța de control judiciar, reprezintă o

cerere nouă, atât din punct de vedere al solicitării concrete cât și al

temeiurilor ei juridice, cerere nouă care nu putea fi cercetată de Curtea de

Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta F.C. Constanța, formulând următoarele critici:

dispozițiile art. 1143-1153 din vechiul C. civ. și dispozițiile art. 1616-1623

din noul C. civ., în sensul că nu s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară

actualizată pentru stabilirea corectă a celor două sume care trebuie compensate.

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că în mod greșit nu au fost atribuite

în proprietatea recurenteî-rcclamante terenurile aflate sub construcțiile

proprietatea acesteia.

Analizând cauza, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o

lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este

definitivă, de Ia data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi

supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară",: iar potrivit

alin. (2) al aceluiași articol „Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în

care prmtr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă

instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după

caz, legea speciala folosește o altă expresie similară".

Din textele legale anterior citate

rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunal în litigiile în care sunt contestate

deciziile/dispozițiile motivate de soluționare a notificărilor formulate în

baza Legii nr. 10/2001 (în măsura în care în speță s-ar reține un asemenea

obiect al cererii de chemare în judecată) este apelul, sens în care prezenta

cale de atac nu este prevăzută de lege, fiind, deci, inadmisibilă.

Aceste dispoziții se coroborează cu

cele ale art. art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, tară drept de recurs, precum și cele neatacate cu

recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot

fi supuse nici apelului și nici recursului și ca atare, are caracter

inadmisibil caiea de atac exercitată de reclamantă împotriva deciziei din apel.

Pe de altă parte, instanța de apel a

constatat că, deși întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin cererea

de chemare în judecată nu se contestă "legalitatea și temeinicia

dispoziției din 17 aprilie 2013 a Primăriei com. Agigea ci, dimpotrivă, se

bazează pe măsurile adoptate. prin aceasta."

În atare situație, nici

dinjperspectiva dreptului comun caiea de atac nu este admisibilă, întrucât

pretențiile reclamantei sunt în cuantum de 654.360 lei, iar potrivit

dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 „în procesele pornite

începând cu âata intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31

decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile

prevăzute ia ari. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată,.precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare

depănă la 1.000.000 lei inclusiv."

Principiul legalității căilor de atac

presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor

de atac prevăzute de lege, în afara cărora nu se poî folosi alte mijioace

procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri

judecătorești.

Această regulă are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României

statuând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre

judecătorească sunt-cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora

trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin urmare, în raport de conținutul

dispozițiilor legale mai sus evocate și de vaioarea obiectului litigiului, de

sub 1,000.000 lei, (suma indicată de reclamantă, obiect al compensării, prin

memoriul de recurs fund de 654.360 lei), Înalta Curte constată că recursul

declarat este inadmisibil, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Constanța

fiind una definitivă în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 Noul C.

proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac.

Prin aceste considerente, având în

vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 493 alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta F.C. Constanța, reprezentată prin președinte F.A., cu

sediul în Constanța, împotriva Deciziei nr. 49/C din 28 mai 2014 a Curții de

Apel Constanța. secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții com. Agigea, prin

primar, cu sediul în Agigea, județul Constanța, prefectul județului Constanța,

cu sediul în Constanța, județul Constanța și Statul Român, prin M.F.P.

București, cu sediul procesual ales în Constanța, județul Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică azi, 14

ianuarie 2015.