ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3139/2009

Asupra recursului penal de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 362 din 30 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 385/122/2008, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea inculpatului Ț.G.T. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în fapt următoarele: Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că la data de 31 ianuarie 2008, în jurul orelor 23,00 partea vătămată R.G.

se afla în locuința socrilor săi, Ț.D. și J.S., prezenți fiind și martorii V.L. și L.E. În jurul orelor 23,30, a intrat în locuință și inculpatul Ț.G.T., care se afla într-o stare avansată de ebrietate, având asupra sa o sticlă de ½ l cu țuică și o sticlă de 2 l cu bere. Inculpatul i-a cerut bunicii sale, L.E., să plece din cameră însă a intervenit partea vătămată cerându-i inculpatului să o lase în pace. Atitudinea victimei a fost primită cu ostilitate de către inculpat, adresându-i injurii, după care a lovit-o, în mod repetat, cu pumnii și picioarele. Urmare loviturilor primite partea vătămată a căzut la pământ, inculpatul lovind-o în continuare iar în final a sărit cu picioarele peste ea.

Acțiunile violente ale inculpatului au încetat urmare intervenției martorului V.L. Foaia de observație clinică nr. 9896/291 a Spitalului Universitar de Urgență București - Chirurgie generală, rezultă că partea vătămată a fost internată în perioada 2 februarie 2008 - 18 februarie 2008 cu diagnosticul „Uroperitoneu prin ruptură traumatică de vezică urinară - sutură perete vezical”. Potrivit Raportului medico-legal din 15 februarie 2008 al Serviciului de Medicină legală Giurgiu, a rezultat că leziunile suferite de victimă i-au pus viața în primejdie. Actul medical, enunțat anterior, a fost avizat de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „M.M.” București.

Instanța de fond, analizând probele administrate în cauză a concluzionat că în cauză, nu a fost înlăturată prezumția de nevinovăție astfel încât, orice dubiu profită inculpatului. În condițiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta iar partea vătămată și martorul V.L. au revenit asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale, instanța de fond a apreciat că probele administrate nu dovedesc vinovăția acesteia. În consecință, instanța de fond, a pronunțat achitarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat apel Parchetului pe lângă Tribunalul Giurgiu solicitând desființarea acesteia și în cadrul rejudecării pronunțarea unei hotărâri de condamnare existând probe certe de vinovăție.

Prin Decizia penală nr. 118 din 13 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu. A fost desființată sentința atacată și în rejudecare, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. condamnarea inculpatului Ț.G.T., la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. după executarea pedepsei principale.

În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate pentru restul rămas neexecutat de 990 zile din pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată, aceluiași inculpat, prin Sentința penală nr. 524 din 7 decembrie 2001 a Judecătoriei Bolintin Vale, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată, inculpatul executând în final pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. a dedus, din pedeapsa aplicată, durata arestului preventiv de la 3 februarie 2008 la 23 aprilie 2008. A obligat inculpatul la plata cheltuielilor de spitalizare.

S-a luat act că partea vătămată R.G. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a dispune astfel instanța de apel a reținut, în esență, că deși există o contradicție între probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, nici partea vătămată și nici martorii nu au oferit o explicație plauzibilă asupra revenirii lor. Pe de altă parte, susținerile inculpatului în sensul că leziunile victimei s-ar datora căderii acesteia pe o plită sunt infirmate de actele medicale existente la dosarul cauzei. Instanța de apel a apreciat că fapta inculpatului Ț.G.T., care în data de 21 ianuarie 2008 a aplicat părții vătămate R.G.

lovituri cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni care i-au pus viața în primejdie, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul Ț.G.T. solicitând casarea deciziei și menținerea ca fiind legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de fond. A invocat eroarea gravă de fapt circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., susținând că probele administrate nu sunt suficiente pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate celor și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 C. proc. pen. constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din analiza probelor dispuse și administrate în cauză rezultă că instanța de apel a reținut corect starea de fapt și vinovăția inculpatului atribuind faptei săvârșite de către acesta o încadrare juridică legală. Aprecierea probelor, ca operațiune finală a activității de probațiune, permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta dedusă judecății.

Spre deosebire de intuiția pur subiectivă, convingerea se întemeiază pe raționament. De aceea instanța este obligată să verifice fiecare probă, să analizeze toate probele administrate pentru ca, în final, să înlăture orice îndoială. Existența îndoielii este incompatibilă cu convingerea, cu certitudinea deplină. În cauza dedusă judecății, se constată că instanța de apel a realizat o analiză corectă și temeinică a probelor administrate. Rezultă cu certitudine că la data de 31 ianuarie 2009, inculpatul a ajuns la locuința victimei în jurul orelor 23,00 - partea vătămată R.G. locuind împreună cu socrii săi Ț.D. și J.S. - în stare de ebrietate. Acesta i-a cerut bunicii sale, L.E., să părăsească încăperea, dar a intervenit partea vătămată, moment în care inculpatul i-a adresat injurii după care a lovit-o, în mod repetat, cu pumnii și picioarele.

Din declarațiile părții vătămate - audierea acestuia realizându-se cu respectarea dispozițiilor procesual penale - luate la puțin timp după comiterea faptei (1 februarie 2008; 5 februarie 2008; 18 februarie 2008) rezultă că inculpatul i-a dat o palmă, a căzut, lovind-o în continuare cu picioarele în burtă iar apoi a „sărit cu picioarele în zona abdomenului”. Deosebit de relevante sunt și celelalte aspecte prezentate de victimă, în sensul că mama inculpatului i-a atras atenția să nu spună nimănui că a fost lovită de inculpat, promițându-i că după externarea din spital o să-l îndepărteze pe acesta de acasă. Împrejurările prezentate de partea vătămată sunt confirmate și de martorul V.L., inculpatul fiind cel care a lovit victima cu pumnii și picioarele.

Nici partea vătămată și nici martorii audiați în faza de urmărire penală nu susțin ipoteza prezentată de inculpat în sensul că aceasta ar fi căzut pe o plită, având - potrivit afirmațiilor inculpatului - o înălțime de 0,30 m. Neveridicitatea ipotezei prezentate de inculpat rezultă și din înscrisurile medicale existente la dosarul cauzei. Astfel, din Raportul medico-legal din 15 februarie 2008 aprobat de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „M.M.” București (adresa nr. E/11/4080/2008 din 25.V.2008) rezultă că victima a fost internată la Spitalul Universitar de Urgență București - Chirurgie Generală cu diagnosticul „Uroperitoneu prin ruptură traumatică de vezică urinară”.

Leziunile au fost produse prin loviri cu corpuri dure. Nu rezultă nicio leziune care ar putea fi apreciată ca fiind o arsură, mecanismul de producere confirmând lovirea cu corpuri dure. În atare condiții, schimbarea, în parte, a declarațiilor victimei și ale martorilor în cursul judecății nu poate fi acceptată în lipsa unei motivații plauzibile, pertinente. Sub acest aspect Înalta Curte constată că partea vătămată în cursul cercetării judecătorești susține că nu știe cine a lovit-o iar în apel, martorul V.L. arată că nu a fost amenințat sau agresat în momentul audierii sale de către organele de poliție. Revenirea victimei și a martorului în cursul judecății se datorează - așa cum a reținut și instanța de apel - pe de o parte relațiilor de rudenie cu inculpatul dar și amenințarea acestuia că o va omorî pe martora Ț.E.

și pe copii „dacă declară adevărul și anume că a bătut-o pe R.G.”. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) probele nu au o valoare dinainte stabilită aprecierea fiecăruia făcându-se de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate. În cauza dedusă judecății, instanța de apel a făcut o apreciere corectă a probelor - înlăturând motivat o parte din acestea - stabilindu-se corect că prezumția de nevinovăție a fost înlăturată. Ca atare, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ț.G.T. menținând decizia instanței de apel ca fiind legală și temeinică. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ț.G.T., împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 07 octombrie 2009.