ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3021/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3021/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor

penale de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 septembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

în Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, menținerea stării de

arest a inculpaților G.O.D. și U.C.A., în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen. combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

și a fost respinsă cererea inculpatului U.C.A. de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat

la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a acestora.

Împotriva Încheierii

din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, au declarat recurs, în termen legal, inculpații G.O.D.

și U.C.A. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive

sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de

inculpați vizând dispoziția instanței de menținere a stării lor de arest este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Sentința penală

nr. 193 din 4 august 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, în

Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților

G.O.D. și U.C.A. la pedeapsa principală rezultantă de câte 3 ani și 2 luni

închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o

durată de câte 2 ani, după executarea pedepsei principale, ambii pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) raportat la art. 323

alin. (2) C. pen., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

În sarcina acestora

s-a reținut că, începând din a doua jumătate a anului 2008, împreună cu

inculpatul P.A.D. s-au asociat în scopul săvârșirii infracțiunilor de trafic și

consum ilicit de droguri, activitate infracțională desfășurată până la data de

24 aprilie 2009.

Astfel, inculpații,

prin operațiuni repetate și cu ajutorul altor infractori au cumpărat, deținut,

transportat, oferit și, respectiv vândut droguri de risc mai multor cumpărători

(25,68 grame de marijuana și 35 grame hașiș).

Împotriva hotărârii

primei instanțe, au declarat apel inculpații G.O.D. și U.C.A., apel care

formează obiectul Dosarului nr. 4499/95/2009 al Curții de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori.

La termenul din 22

septembrie 2009 fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel Craiova, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că,

potrivit art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni

nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte

însă sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai

sus-menționată.

Astfel, în art. 5

parag. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se

prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și

cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit

o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte,

art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale.

Rezultă așadar că

reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din convenție sunt obligatorii,

făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de

reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția

prezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de

libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura

prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv, cu

respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și

la dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că,

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum

rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea

verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de

fapt și de drept

[

art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen.

]

care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea

de libertate a inculpaților.

Înalta Curte reține

că, împrejurările în care a avut loc depistarea inculpaților - cunoscuți ca

traficanți de droguri, justifică presupunerea că acțiunile săvârșite nu au avut

caracter accidental, ci reprezentau o manifestare a unei îndeletniciri

aducătoare de venituri, concluzie care, raportată la situația personală a celor

doi inculpați, cu referire specială la lipsa unei ocupații și a unei pregătiri

profesionale, concretizează și riscul de repetare a infracțiunilor și, ca

urmare, pericolul pentru siguranța publică.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în lanțul infracțional ce susține flagelul consumului de

droguri, acești traficanți-distribuitori, cum sunt inculpații, reprezintă

veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii

drogului la consumator.

Activitatea acestui

tip de traficanți susține atât capii rețelelor de distribuție, prin furnizarea

de fonduri, cât și viciul în sine, prin recrutarea și determinarea

consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui

flagel social.

În contextul

întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către

oficialități, manifestarea de clemență din partea instanțelor judecătorești

față de cei prinși și deduși judecății, ar echivala cu un act de injustiție

socială.

Aceste infracțiuni

care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere

uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv

sănătatea publică, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale

criminalității organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a

inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pericolul pentru

ordinea publică al acestui gen de infracțiuni este dat de creșterea alarmantă a

numărului de consumatori de droguri, care devin treptat și vânzători de astfel

de substanțe, datorită nevoii de a-și procura banii necesari cumpărării dozelor

zilnice de consum - așa-zisa dependență de moarte albă.

Pe de altă parte,

asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul

infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea

legii.

Faptul că a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de

nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile

legii.

Recursul declarat de

inculpatul U.C.A. împotriva dispoziției instanței de judecată de respingere a

cererii acestuia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea este inadmisibil, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 141

alin. (1) C. proc. pen. „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin

care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei

măsuri preventive, ori prin care se constată încetarea de drept a arestării

preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de

inculpat".

Încheierea prin care

prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau

încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac”.

Prin urmare, art. 141

C. proc. pen. nu prevede o cale de atac separată împotriva încheierii dată în

primă instanță și în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire

ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive și, ca

atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condițiile

art. 141 C. proc. pen.

În raport de

conținutul art. 141 C. proc. pen., a recunoaște calea de atac a recursului

separat, împotriva încheierii pronunțate în primă instanță sau în apel, prin

care se respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, înseamnă a

se recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni

dispozițiilor art. 23 alin. (7) și art. 129 din Constituție, potrivit cărora

încheierile instanței privind măsura arestării preventive, sunt supuse căilor

de atac prevăzute de lege.

În același timp s-ar

încălca dispozițiile art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., potrivit

cărora, încheierile care nu pot fi atacate separat cu recurs, potrivit legii,

pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată.

Față de cele menționate

mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații G.O.D. și U.C.A. împotriva dispoziției de menținere a

stării de arest a acestora din Încheierea pronunțată la 22 septembrie 2009 de

Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr.

4499/95/2009.

Potrivit art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 141 alin.

(1) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

inculpatul U.C.A. împotriva aceleiași încheieri a Curții de Apel Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori, cu privire la dispoziția de respingere

a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenții inculpați la plata sumelor de câte

300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte

100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații G.O.D. și U.C.A. împotriva dispoziției de menținere a stării de

arest a acestora din încheierea pronunțată la 22 septembrie 2009 de Curtea de

Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva aceleiași

încheieri a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, cu

privire la dispoziția de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea,

prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile

apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 septembrie 2009.