ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3021/2009

Asupra recursurilor penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpaților G.O.D. și U.C.A., în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. combinat cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. și a fost respinsă cererea inculpatului U.C.A. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaților, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.

Împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat recurs, în termen legal, inculpații G.O.D. și U.C.A. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpați vizând dispoziția instanței de menținere a stării lor de arest este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Sentința penală nr. 193 din 4 august 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, în Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților G.O.D.

și U.C.A. la pedeapsa principală rezultantă de câte 3 ani și 2 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de câte 2 ani, după executarea pedepsei principale, ambii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) raportat la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În sarcina acestora s-a reținut că, începând din a doua jumătate a anului 2008, împreună cu inculpatul P.A.D.

s-au asociat în scopul săvârșirii infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri, activitate infracțională desfășurată până la data de 24 aprilie 2009. Astfel, inculpații, prin operațiuni repetate și cu ajutorul altor infractori au cumpărat, deținut, transportat, oferit și, respectiv vândut droguri de risc mai multor cumpărători (25,68 grame de marijuana și 35 grame hașiș). Împotriva hotărârii primei instanțe, au declarat apel inculpații G.O.D. și U.C.A., apel care formează obiectul Dosarului nr. 4499/95/2009 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. La termenul din 22 septembrie 2009 fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Craiova, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată. Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Rezultă așadar că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă așadar că, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [ art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte reține că, împrejurările în care a avut loc depistarea inculpaților - cunoscuți ca traficanți de droguri, justifică presupunerea că acțiunile săvârșite nu au avut caracter accidental, ci reprezentau o manifestare a unei îndeletniciri aducătoare de venituri, concluzie care, raportată la situația personală a celor doi inculpați, cu referire specială la lipsa unei ocupații și a unei pregătiri profesionale, concretizează și riscul de repetare a infracțiunilor și, ca urmare, pericolul pentru siguranța publică. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în lanțul infracțional ce susține flagelul consumului de droguri, acești traficanți-distribuitori, cum sunt inculpații, reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.

Activitatea acestui tip de traficanți susține atât capii rețelelor de distribuție, prin furnizarea de fonduri, cât și viciul în sine, prin recrutarea și determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social. În contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialități, manifestarea de clemență din partea instanțelor judecătorești față de cei prinși și deduși judecății, ar echivala cu un act de injustiție socială. Aceste infracțiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalității organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pericolul pentru ordinea publică al acestui gen de infracțiuni este dat de creșterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care devin treptat și vânzători de astfel de substanțe, datorită nevoii de a-și procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de consum - așa-zisa dependență de moarte albă. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva dispoziției instanței de judecată de respingere a cererii acestuia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc.

pen. „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive, ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat". Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac”. Prin urmare, art. 141 C. proc. pen. nu prevede o cale de atac separată împotriva încheierii dată în primă instanță și în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive și, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condițiile art. 141 C. proc.

pen. În raport de conținutul art. 141 C. proc. pen., a recunoaște calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunțate în primă instanță sau în apel, prin care se respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, înseamnă a se recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 23 alin. (7) și art. 129 din Constituție, potrivit cărora încheierile instanței privind măsura arestării preventive, sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. În același timp s-ar încălca dispozițiile art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, încheierile care nu pot fi atacate separat cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.O.D. și U.C.A. împotriva dispoziției de menținere a stării de arest a acestora din Încheierea pronunțată la 22 septembrie 2009 de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009. Potrivit art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva aceleiași încheieri a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, cu privire la dispoziția de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc.

pen. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.O.D. și U.C.A. împotriva dispoziției de menținere a stării de arest a acestora din încheierea pronunțată la 22 septembrie 2009 de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva aceleiași încheieri a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, cu privire la dispoziția de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen. Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 septembrie 2009.