ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată 26 februarie 2008, reclamanții A.R.T.R.I., F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., A.F. și S.C., au chemat în judecată pe pârâții P.J.E.I., D.P. și SC I. SRL, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata echivalentului în RON a sumei de 206.500 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate reclamanților în afirmațiile calomnioase din cuprinsul articolelor în luna decembrie 2007, în publicația „T.M.”, suma constituită din 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele orale cauzate A.R.T.R.I.; 100.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate F.A.T.I.I.

A.R.T.R.I.; 4.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate condamnatului A.F.; 2.500 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate reclamantului S.C.; obligarea pârâților să asigure, pe cheltuiala acestora, publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian național de largă circulație; obligarea pârâților la oferirea în mod public a scuzelor pentru lezarea imaginii și prestigiului reclamantului, ca o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit și obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, constând în taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli de deplasare și orice alte cheltuieli necesare pentru desfășurarea și finalizarea procesului.

Prin sentința civilă nr. 200 F din 13 februarie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele: În numărul 10 din luna decembrie al publicației „T.M.” a fost publicat articolul intitulat „Fostul vice al F.A.T.I.I. A.R.T.R.I. face un bilanț al activității instituției” de consemnat de către pârâtul E.P. În cuprinsul articolului, jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea reclamanților, comentând modul în care au fost manageriate cele două instituții de către reclamantul A.F. în calitatea sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării scopului pentru care a fost înființată fundația, respectiv acela de a forma profesional cadre în domeniul transporturilor rutiere internaționale, al creării unei instituții de învățământ superior în domeniul managementului în transporturi, al amestecului reclamantului A.F.

în activitatea fundației prin schimbarea și înlăturarea din funcție a persoanelor de la conducerea fundației. Se mai arată în conținutul articolului că reclamantul A.F. a alocat la înființarea fundației milioane de euro fără acordul adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit președinte de onoare al fundației în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulației fondurilor, dispunând în mod necontrolat și de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat sedii pentru fundație din fondurile A.R.T.R.I. În ceea ce îl privește pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat” pe numitul I.I. de la conducerea fundației, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F. nereguli constatate în activitatea unității de la Cluj condusă de către C.F.

nu a adus un plus de performanță în activitatea fundației după ce a fost numit la conducerea acesteia de către A.F., îndepărtând fundația de la scopul pentru care a fost înființată, a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., ca acordarea de documente de atestare profesională se face contra unor sume de bani diferențiate de nivelul documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul A.F. Împotriva autorilor articolului, precum și împotriva celui ce a prezentat situația expusă în articol, respectiv pârâtul D.P., reclamanții au introdus prezenta acțiune, întemeindu-și cererea pe dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, SC I. SRL fiind chemat în judecată în calitatea lui de comitent.

În ceea ce privește autorul articolului contestat, respectiv pârâtul P.J.E.I., instanța reține că în temeiul art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Așa cum rezultă din norma legală menționată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.

Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologie al ziaristului potrivit căruia jurnaliștii au datoria primordială să relateze adevărul în informațiile pe care le prezintă cititorilor (art. 1), să dea publicității doar informațiile de a căror veridicitate sunt siguri, verificând, în prealabil, din mai multe surse credibile (art. 2), să nu prezinte opiniile personale drept fapte (art. 3), să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii (art. 4), să nu distorsioneze informația, să nu facă acuzații nefondate, să nu folosească neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art. 9 din Codul deontologie al ziaristului). De asemenea, trebuie luat în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană Drepturilor Omului.

Art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În ceea ce privește libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea libertății de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, paragraful al doilea al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție ca fiind un element al vieții private.

În ceea ce privește existența unei fapte ilicite în cauza de față, se reține că reclamanții consideră că le-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea, reputația și imaginea ca persoane publice în cazul reclamanților persoane fizice, cu consecințe negative în plan fizic și psihic, persoanele juridice fiind afectate din perspectiva credibilității în fața opiniei publice, a mediului transportatorilor. Așa cum rezultă din analiza practicii internaționale în materia drepturilor omului, cazurile privind libertatea presei este marcată de calificarea discursului autorilor ca referindu-se la fapte sau judecăți de valoare, precum și de atitudinea subiectivă a acestora.

Articolul publicat reprezintă analiza și opiniile autorilor cu privire la activitatea și acțiunile unei persoane implicate în viața publică, respectiv secretar general al A.R.T.R.I., având ca scop informarea publicului larg despre o problemă de interes general. Ca urmare, articolul conține imputații factuale dublate de judecăți de valoare, adevărul celor din urmă nefiind susceptibil de a fi dovedit. Astfel, chiar dacă în cadrul interviului acordat de pârâtul D.P. se fac referiri la înființarea F.A.T.I.I. la inițiativa reclamantului A.F., constituirea acestei fundații s-a făcut de către A.R.T.R.I., așa cum rezultă din statutul acesteia.

Ca urmare, articolul apărut nu a adus la cunoștința publicului interesat un eveniment necunoscut de către acesta, deci nu a avut efectul de a influența părerea și concepția publică, cu atât mai mult cu cât prin înființarea fundației se intenționa crearea de cursuri de pregătire în domeniul transporturilor, propunându-și a veni în sprijinul tuturor transportatorilor. Înainte de prezentarea aspectelor cuprinse în articol, semnatarul acestuia s-a adresat reclamantului A.F. în sensul expunerii de către acesta al propriului punct de vedere cu privire la mențiunile făcute în articol, în cauză nefăcându-se dovada că faptele descrise erau în totalitate false, nefondate și că serveau alimentării unei campanii de denigrare a reclamanților pentru a se putea reține răspunderea persoanelor care au redactat editorialul, din înscrisurile de la dosar rezultând ca reclamantul A.F.

ocupă funcții importante în conducerea celor două persoane juridice reclamante, că după intrarea României în U.E. cele două instituții la conducerea cărora se aflau reclamanții au suferit pierderi în plan financiar, fiind necesare disponibilizări de personal. Cu privire la celelalte afirmații cuprinse în articol și considerate ca fiind calomnioase de către reclamanți, instanța reține că profesia pârâților implică și exprimarea opiniilor cu privire la evenimentele din viața socială, economică și politică, în lumina jurisprudenței Curții Europene, acestea sunt considerate judecăți de valoare, nefiind susceptibile de a fi dovedite, însă, au la bază un eveniment larg mediatizat, nefiind lipsite de orice temei factual.

Respectând etica jurnalistică și acționând cu bună-credință, ziariștii au prerogativa de a-și exprima părerile și gândurile referitoare la acest aspect. Este adevărat că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de art. 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație a persoanei vizate, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției. De altfel, chiar și Codul deontologic impune jurnaliștilor să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii (art. 4). Însă, în cauza de față, pârâții nu au redat aspecte pur private ale persoanelor, ci au făcut referire la conduita lor profesională în perioada când se afla la conducerea unei instituții de transport internațional, publicul având dreptul de a lua cunoștință de acest aspect.

În concluzie, activitățile reclamanților țin de viața lor profesională și nu de cea privată, motiv pentru care interesul general și dreptul la informare protejate de art. 10 prevalează protecției oferite de art. 8 cei doi reclamanți colaborând în calitățile deținute în conducerea celor două instituții. În consecință, comentariile făcute se încadrează în limitele criticii admisibile care sunt mai largi în cazul persoanelor publice. Referitor la prejudiciul produs, reclamanții au afirmat că în urma apariției articolului li s-a adus atingere dreptului la onoare, demnitate și reputație, fiindu-le afectate, totodată, imaginea personală și cea profesională. De asemenea, s-a susținut în fața instanței că reclamanții persoane juridice au pierdut posibilitatea de a atrage noi clienți, precum și încrederea partenerilor de afaceri, aspecte care au condus la pierderi materiale.

Aceste susțineri sunt însă contrazise de probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor audiați la propunerea reclamanților, martorul F.V.C. arătând că după apariția articolului a scăzut numărul de carnete TIR eliberate, a scăzut numărul cursanților în cadrul F.A.T.I.I., însă din discuțiile purtate cu reclamanții aceștia nu au părut afectați de conținutul articolului, persoanele care au manifestat îndoieli cu privire la activitatea reclamanților cerând martorului lămuriri pe aspectele învederate în articol, desființarea unor puncte de lucru din teritoriu și intrarea României în U.E. atrăgând scăderea numărului de cereri în eliberarea carnetelor TIR, astfel că nu se poate reține crearea unui prejudiciu reclamanților ca urmare a apariției articolului.

În același sens s-au pronunțat și martorii B.C., A.M.N., aceștia arătând că nu și-au schimbat propria impresie despre reclamanți urmare apariției articolului, că discuțiile purtate cu terții interesați nu au fost de natură a duce la concluzia că se refuză colaborarea cu reclamanții ca urmare a apariției articolului, scăderea numărului de solicitări în eliberarea carnetelor TIR având ca posibile alte cauze. Instanța a constatat că nu a fost probată existența unui raport de cauzalitate între fapta pârâților și presupusa pierdere suferită pe plan profesional, material, a reclamanților, neexistând probe din care să rezulte că nu s-a apelat la serviciile reclamanților din cauza celor redate în articolul scris de pârâții, cum ar fi un refuz expres motivat pe reputația știrbită prin apariția articolului.

Declarațiile martorilor nu dovedesc faptul că dificultățile materiale ale reclamanților ar fi consecința apariției respectivului articol. Cu privire la vinovăția pârâților din prezenta cauză, se reține că potrivit dreptului comun în cazul răspunderii civile delictuale, nu interesează forma de vinovăție, răspunderea autorului putând fi angajată chiar și în cazul unei culpe „minore”. Așa cum prevede art. 998 C. civ., răspunde cel a cărui greșeală, „imprudență” sau „neglijență” a ocazionat prejudiciul. Gradul de vinovăție este luat în considerare la stabilirea întinderii obligației de reparare a prejudiciului. Aceste prevederi trebuie coroborate cu reglementările internaționale în materia protecției drepturilor omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, în virtutea dispozițiilor art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 din Constituție, este parte integrantă a sistemului român de drept și are aplicabilitate directă în dreptul intern.

Împrejurarea că pârâtul P.J.E.I. și SC I. SRL au acționat cu bună-credință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, circumstanțiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general, este de natură a exclude vinovăția acestora, prin răspunsul la interogatoriu SC I. SRL arătând că articolul a fost publicat în urma unui interviu. În temeiul acestor considerente, instanța a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată, în cauză neputând fi reținută existența condițiilor răspunderii civile delictuale. Judecata în apel Împotriva sentinței menționată anterior au declarat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 49/A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În ceea ce privește motivele prin care se susține greșita reținere de către prima instanță a neîndeplinirii condițiilor existenței faptei ilicite, Curtea a reținut că din scopul și obiectivele A.R.T.R.I. și ale F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., enunțate chiar de către apelanți rezultă că aceste persoane juridice, prima ca asociație emitentă și garantă a carnetelor TIR, în regimul Convenției TIR și prin afiliere la Uniunea Internațională a Transporturilor Rutiere, iar cea de-a doua furnizor de servicii de formare profesională în domeniul transporturilor rutiere, cunoscut ca centru de pregătire și perfecționare, în domeniul transporturilor rutiere, autorizat, prin activitatea desfășurată, au în mod evident implicații de interes public, general.

Așa cum susține pe site-ul său, A.R.T.R.I. este chiar o organizație profesională de interes comunitar. De asemenea, se susține că, potrivit statutului său, scopurile fundamentale ale A.R.T.R.I. sunt emiterea și garantarea față de autoritățile vamale a carnetelor TIR necesare transportului rutier internațional de mărfuri. În aceste condiții, este evident interesul general legat de activitatea sa, dar și a F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., care este fundația ce îi sprijină activitatea. În ceea ce privește persoanele fizice amintite în interviul în cauză, acestea au fost menționate în calitatea lor de persoane cu funcții de conducere importante în cadrul celor două persoane juridice, făcându-se referire la aspecte ce țin de viața lor profesională, iar nu de viața lor privată.

Astfel, sunt nefondate susținerile apelanților în sensul că prima instanță ar fi reținut că reclamanții în cauză ar fi persoane aflate în exercițiul unei demnități sau funcții publice. Prima instanță a reținut că reclamanții persoane fizice sunt „persoane implicate în viața publică”, arătând și de ce consideră acest lucru. De altfel, chiar în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că se consideră lezați „având în vedere calitatea reclamanților pe de o parte de persoane publice, iar pe de altă parte de instituții de renume în domeniul transporturilor”, perspectivă din care „orice afirmație cu privire la reclamanții persoane fizice sau orice măsura/activitate a A.R.T.R.I., F.A.T.I.I. A.R.T.R.I.

sunt atent urmărite de opinia publica și de instituțiile publice”, cu care „în virtutea relațiilor de serviciu, se află în contact permanent”. Aceste afirmații, chiar ale reclamanților, confirmă cele reținute anterior, legat de interesul public general referitor la aspectele ce țin de activitatea acestor asociații, iar în ceea ce privește persoanele fizice, așa cum s-a reținut anterior interviul a vizat aspecte care țin de activitatea profesională a acestora, în calitate de conducători la cel mai înalt nivel. În ceea ce privește limbajul concret folosit în interviul în cauză, Curtea a constatat că nu poate fi calificat ca jignitor sau insultător, ținând cont că, așa cum s-a reținut în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de exagerare sau de provocare.

Apelanții nu înțeleg în ce măsură au de a face cu informarea expresii precum „domnul A. ( ...) a deturnat total instituția de la scopurile și obiectivele generoase cu care pornise la drum”, „numirile arbitrare pe care le-a dispus acesta în cadrul fundației”, „domnul A. a reușit să se sustragă oricărei forme de control”, „au fost îndepărtați de A. uneori chiar brutal”, „domnul S. (...) a reușit contraperformanța (...) să nu dezvolte nimic”, „domnul S. (...) din interese personale obscure”, „sub conducerea domnului S. institutul s-a îndepărtat total de la obiectivele sale inițiale”, „dând dovadă de o docilitate desăvârșită (...) S. a devenit unul din favoriții acestuia”. Se poate observa că, așa cum corect a reținut prima instanță, acestea sunt judecăți de valoare, întemeiate pe o bază factuală suficientă, fără a se putea aprecia că afirmațiile ar fi în totalitate false.

Fiind vorba despre un interviu, este firesc ca ideile să fie exprimate într-un limbaj comun, specific persoanei intervievate și care exprimă opinia acestuia cu privire la comportamentul adoptat în funcțiile de conducere de către persoanele în cauză. Ideea acestui interviu este că, din cauza modului în care au fost conduse aceste societăți, orientat către alte scopuri decât cele inițiale, activitatea acestor asociații a fost afectată, fapt ce a dus la pierderi materiale, situație de fapt care a rezultat din probele administrate. Modul cum prima instanță a interpretat aceste probe nu este criticat prin motivele de apel, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel urmând să-și însușească această motivare.

Apelanții susțin că aceste afirmații nu pot fi crezute întrucât, în realitate, atât timp cât scopul și obiectivele unei fundații pot fi modificate numai prin modificarea actului constitutiv și a statutului fundației, printr-o procedură prevăzută de lege, astfel că o persoană fizică nu ar putea să deturneze scopul și obiectivele unei persoane juridice de tipul unei fundații; nu poate fi calificată ca arbitrară numirea în funcție dispusă de un superior ierarhic sau de un organ de conducere al unei persoane juridice, în condițiile în care aceștia au un drept discreționar de a numi și revoca în funcții și nu este natural a fi comentat public de cineva în asemenea manieră, etc. Or, dacă este așa cum susțin apelanții, adică în acest interviu s-au susținut idei pe care nu le crede nimeni, care sunt contrare oricărei logici minime a omului obișnuit, atunci în mod evident nu li s-a produs niciun prejudiciu.

În ceea ce privește interpretarea cuvintelor folosite în interviu, apelanții le dau un sens care nu transpare din acesta. Astfel din expresia „au fost îndepărtați de A. uneori chiar brutal”, nu se înțelege cu necesitate că s-ar fi folosit forța fizică. Pe de altă parte, cuvântul arbitrar este sinonim cu cuvântul discreționar, folosit de către apelanți pentru a explica legalitatea modului de numire în funcții practicată de către reclamantul A.F. După cum se poate observa, apelanții sunt mai mult nemulțumiți de alegerea cuvintelor din care deduc anumite sensuri considerate de ei jignitoare decât de ceea ce s-a dorit a se exprima în acest interviu. În ceea ce privește presupusa campanie de denigrare, în mod corect a apreciat prima instanță că nu a fost dovedită această situație de fapt, faptele prezentate de către apelanți, în sensul că intimatul-pârât D.P.

a dat concursul său unui salariat aflat în litigiu de muncă cu A.R.T.R.I., că publicația T.M. a devenit partenerul oficial al Uniunii Naționale a Transportatorilor Rutiere din România, o organizație concurentă apelantei-reclamante A.R.T.R.I., că, în publicația T.M., în numărul din martie anul curent, după pronunțarea sentinței din 13 februarie 2009, P.J.E.I. revine cu un articol intitulat „A.R.T.R.I. pune bir pe sistemul TIR”, că articolele publicației T.M. începând din 2007 erau cunoscute și de Uniunea Internațională a Transporturilor Rutiere, după cum reiese dintr-o scrisoare a acesteia din martie 2009, nu sunt de natură a duce la formarea unei astfel de prezumții, care să îndeplinească criteriile de temeinicie și puterea de a naște credibilitate.

Din coroborarea acestora nu decurge cu necesitate ceea ce susțin apelanții. Nu este fondată susținerea apelanților în sensul că în interviul în cauză nu s-ar întâlni elemente de critică profesională, ci doar afirmații defăimătoare de natură să lezeze onoarea, demnitatea și reputația persoanelor, având în vedere că, așa cum corect a reținut prima instanță, în cuprinsul articolului, jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea reclamanților, comentând modul în care au fost manageriate cele două instituții, de ce reclamantul A.F., în calitatea sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării scopului pentru care a fost înființată fundația, respectiv acela de a forma profesional cadre în domeniul transporturilor rutiere internaționale, de a crea o instituție de învățământ superior în domeniul managementului în transporturi, al amestecului reclamantului A.F.

în activitatea fundației prin schimbarea și înlăturarea din funcție a persoanelor de la conducerea fundației. Mai arată în conținutul articolului că reclamantul A.F. a alocat la înființarea fundației milioane de euro fără acordul adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit președinte de onoare al fundației, în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulației fondurilor, dispunând în mod necontrolat și de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat sedii pentru fundație din fondurile A.R.T.R.I. În ceea ce îl privește pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat” pe numitul I.I. de la conducerea fundației, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F.

nereguli constatate în activitatea unității de la Cluj condusă de către C.F., că nu a adus un plus de performanță în activitatea fundației după ce a fost numit la conducerea acesteia de către A.F., îndepărtând fundația de la scopul pentru care a fost înființată, a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., acordarea de documente de atestare profesională făcându-se contra unor sume de bani, diferențiate de nivelul documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul A.F. Ca atare, prin acest articol se critică activitatea profesională a reclamanților persoane fizice, nefiind vorba despre critici gratuite cu scopul evident de a leza onoarea, demnitatea și reputația persoanelor.

Astfel, în speță nu se poate reține exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici de către jurnalist și nici de către persoana intervievată. În ceea ce privește eventualul prejudiciu produs prin afirmațiile publicate în ziarul în speță, atât timp cât instanța a reținut că nu există faptă ilicită, libertatea de exprimare exercitându-se în limitele sale firești, nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu se mai pune problema existenței prejudiciului.

Faptul că persoanele fizice reclamante s-au simțit lezate moral prin exprimările utilizate în interviul în cauză nu poate duce la obligarea altor persoane să suporte acest eventual prejudiciu, care nu se încadrează în limitele de protecție oferite de stat, limite cauzate de necesitatea de a crea un echilibru în exercitarea drepturilor aflate în conflict, astfel încât niciunul dintre acestea să nu fie restrâns mai mult decât este necesar într-o societate democratică. De asemenea, dacă nu există faptă ilicită nu se pune problema existenței vinovăției. Nefiind îndeplinite condițiile pentru răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998, nu sunt îndeplinite nici cele pentru răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1000 alin. (3) C. civ.

Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții A.F. și S.C., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, iar, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâților în solidar la plata sumelor de 4.000 euro, respectiv 2.500 euro, la publicarea hotărârii judecătorești într-un cotidian de largă circulație, la cererea în mod public de scuze pentru lezarea imaginii și prestigiului reclamanților, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții reiau mai întâi afirmațiile pe care le consideră defăimătoare din cuprinsul articolului, despre care susțin că sunt de natură să lezeze onoarea, demnitatea și reputația persoanelor, nefiind elemente de critică profesională și nici dublate de judecăți de valoare, ci doar atacuri ad personae. De asemenea, reiau susținerile referitoare la aceste afirmații făcute în fața instanței de apel și arată că: Aprecierea formulată de Curtea de Apel București potrivit căreia, în speță, nu se poate reține exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nici de către jurnalist și nici de către persoana intervievată este eronată și contrazisă de probele administrate.

Jurisdicția europeană a precizat că art. 10 din Convenție nu garantează și libertatea de exprimare fără nicio restricție, chiar și atunci când este vorba despre acoperirea mediatică a unor probleme de interes serios. Curtea a arătat că exercițiul acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități care privesc presa și care pot căpăta o importanță deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputației unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altora. Aceleași îndatoriri și responsabilități inerente exercițiului libertății de exprimare se raportează și la obligația ziariștilor de a acționa cu bună-credință, în așa fel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale.

Ajungând la concluzia că nu există faptă ilicită și, prin urmare, nu se impune și analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ., Curtea de apel a pronunțat o hotărâre care încalcă legea și lipsește de protecție legală onoarea, demnitatea și reputația reclamanților, grav lezate prin fapta intimaților-pârâți. Recurenții solicită ca, pentru aceste considerente, Înalta Curte să pronunțe, fără citarea părților, o încheiere de admitere în principiu a recursului și să fixeze un termen pentru judecată, la care, reanalizând probele administrate în cauză și, încuviințându-le proba cu înscrisuri, să admită recursul în sensul celor arătate. Intimații D.P., SC I. SRL și P.J.E.I.

au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În recurs s-a depus la dosar conform art. 305 C. proc. civ., ca înscris nou, copia sentinței civile nr. 3243 din 28 aprilie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 București, secția civilă. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând, din punct de vedere procedural, Înalta Curte constată că solicitarea recurenților de a se pronunța o încheiere de admitere în principiu, fără citarea părților la care să se dispună asupra probatoriului și eventual asupra recursului este lipsită de orice fundament juridic în actuala reglementare a C. proc. civ., cu privire la calea de atac a recursului.

Așa fiind, recursul a fost dezbătut, cu citarea părților, în ședință publică, urmând a fi soluționat prin decizie, conform art. 309-316 C. proc. civ. De asemenea, solicitarea recurenților de reanalizare a probelor administrate în cauză este, de asemenea, inadmisibilă în raport de actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Textul de lege menționat prevede expres și limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere în recurs modificarea sau casarea hotărârii atacate, iar după abrogarea pct. 11 al art. 304 reaprecierea situației de fapt, pe baza reanalizării probelor administrate în fazele procesuale anterioare, de către instanța de recurs nu mai este permisă. Prin urmare, instanța de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situația de fapt astfel cum a fost reținută de către Curtea de apel au fost corect aplicate dispozițiile legale incidente în cauză.

De asemenea, în această verificare, Înalta Curte este ținută de criticile formulate de recurenți și care se pot subsuma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea de apel a stabilit, ca situație de fapt, că în interviul incriminat s-au adus critici la adresa reclamanților, critici care s-au făcut însă în considerarea calității lor de persoane cu funcții de conducere importante în cadrul unor persoane fizice ce prezintă un interes general și că aspectele la care s-a făcut referire privesc viața lor profesională și nu pe cea privată. S-a mai reținut că interviul conține judecăți de valoare care sunt întemeiate pe o bază factuală suficientă, fără a se putea considera că afirmațiile referitoare la activitatea defectuoasă a reclamanților ar fi în totalitate false.

Totodată, a considerat că limbajul concret folosit în interviu nu poate fi considerat ca jignitor sau insultător, dat fiind că limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de exagerare sau provocare. În final, Curtea a conchis că nu se poate reține în speță exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici de către jurnalist și nici de către persoana intervievată. Printr-o primă critică, recurenții susțin că această apreciere a Curții de apel este eronată și contrazisă de probele administrate. În ceea ce privește faptul că cele statuate de Curtea de apel ar fi contrazise de probele administrate, pentru motivele anterior arătate, Înalta Curte nu se va pronunța, deoarece aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate care să se poată încadra în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Cu privire la faptul că decizia instanței de apel este eronată, recurenții se limitează la a arăta, citând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că art. 10 din Convenție nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricție, că exercițiul acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități, iar în ceea ce-i privește pe ziariști îi obligă la a acționa cu bună-credință astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere. Din considerentele deciziei recurate nu rezultă însă că instanța de apel ar fi pornit de la premisa garantării fără nicio restricție a libertății de exprimare de către art. 10 din Convenție. Dimpotrivă, a analizat situația de fapt, prin prisma probelor administrate, ținând seama tocmai de limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, dar și de particularitățile exercitării acestui drept atunci când este vorba de activitatea jurnalistică.

În acest context, Curtea de apel nu a exonerat nici pe jurnalist, ca de altfel nici pe cel intervievat, de obligația de a acționa cu bună-credință, astfel încât să producă o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 998 C. civ. Buna-credință a pârâților a fost justificată de Curtea de apel prin prisma interesului public general urmărit prin publicarea interviului și de faptul că judecățile de valoare conținute în acesta au fost întemeiate pe o bază factuală suficientă, exagerările de limbaj fiind permise în activitatea jurnalistică. La situația de fapt reținută, Curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 998 C. civ. și dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Reținând inexistența faptei ilicite, ca o primă condiție de atragere a răspunderii civile delictuale, în mod corect Curtea de apel a considerat că nu se mai impune analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 998 C. civ. și, respectiv de art. 1000 alin. (3) C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să mențină decizia instanței de apel și în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.F. și S.C. împotriva deciziei nr. 49/A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 iunie 2011.