ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4780/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin cererea înregistrată 26 februarie 2008, reclamanții

A.R.T.R.I., F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., A.F. și S.C., au chemat în judecată pe pârâții

P.J.E.I., D.P. și SC I. SRL, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata

echivalentului în RON a sumei de 206.500 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru

daunele morale cauzate reclamanților în afirmațiile calomnioase din cuprinsul articolelor

în luna decembrie 2007, în publicația „T.M.”, suma constituită din 100.000 euro,

cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele orale cauzate A.R.T.R.I.; 100.000

euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate F.A.T.I.I. A.R.T.R.I.;

4.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate condamnatului

A.F.; 2.500 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate reclamantului

S.C.; obligarea pârâților să asigure, pe cheltuiala acestora, publicarea hotărârii

judecătorești într-un cotidian național de largă circulație; obligarea pârâților

la oferirea în mod public a scuzelor pentru lezarea imaginii și prestigiului reclamantului,

ca o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit și obligarea acestora

la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, constând în taxe

judiciare de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli de deplasare și orice alte cheltuieli

necesare pentru desfășurarea și finalizarea procesului.

Prin sentința civilă

nr. 200 F din 13 februarie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca nefondată, acțiunea.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

În numărul 10 din luna

decembrie al publicației „T.M.” a fost publicat articolul intitulat „Fostul vice

al F.A.T.I.I. A.R.T.R.I. face un bilanț al activității instituției” de consemnat

de către pârâtul E.P.

În cuprinsul articolului,

jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea reclamanților, comentând modul

în care au fost manageriate cele două instituții de către reclamantul A.F. în calitatea

sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării scopului pentru care a fost

înființată fundația, respectiv acela de a forma profesional cadre în domeniul transporturilor

rutiere internaționale, al creării unei instituții de învățământ superior în domeniul

managementului în transporturi, al amestecului reclamantului A.F. în activitatea

fundației prin schimbarea și înlăturarea din funcție a persoanelor de la conducerea

fundației.

Se mai arată în conținutul

articolului că reclamantul A.F. a alocat la înființarea fundației milioane de euro

fără acordul adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit președinte de onoare

al fundației în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulației

fondurilor, dispunând în mod necontrolat și de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat

sedii pentru fundație din fondurile A.R.T.R.I.

În ceea ce îl privește

pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat” pe numitul I.I.

de la conducerea fundației, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F. nereguli

constatate în activitatea unității de la Cluj condusă de către C.F. nu a adus un

plus de performanță în activitatea fundației după ce a fost numit la conducerea

acesteia de către A.F., îndepărtând fundația de la scopul pentru care a fost înființată,

a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., ca acordarea de documente

de atestare profesională se face contra unor sume de bani diferențiate de nivelul

documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul

A.F.

Împotriva autorilor

articolului, precum și împotriva celui ce a prezentat situația expusă în articol,

respectiv pârâtul D.P., reclamanții au introdus prezenta acțiune, întemeindu-și

cererea pe dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, SC I.

SRL fiind chemat în judecată în calitatea lui de comitent.

În ceea ce privește autorul

articolului contestat, respectiv pârâtul P.J.E.I., instanța reține că în temeiul

art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional

izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport

persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Așa

cum rezultă din norma legală menționată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții:

trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între

faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.

Caracterul ilicit al faptei

trebuie analizat având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologie al

ziaristului potrivit căruia jurnaliștii au datoria primordială să relateze adevărul

în informațiile pe care le prezintă cititorilor (art. 1), să dea publicității doar

informațiile de a căror veridicitate sunt siguri, verificând, în prealabil, din

mai multe surse credibile (art. 2), să nu prezinte opiniile personale drept fapte

(art. 3), să respecte viața privată a cetățenilor, să evite detalierea unor vicii

(art. 4), să nu distorsioneze informația, să nu facă acuzații nefondate, să nu folosească

neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art. 9 din Codul deontologie al ziaristului).

De asemenea, trebuie luat

în considerare și dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare

garantată de art. 30 din Constituție, precum și de Convenția Europeană Drepturilor

Omului. Art. 10 din Convenție prevede că orice persoană are dreptul la libertatea

de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea

de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În ceea ce privește libertatea

de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea

libertății de exprimare a opiniilor, a judecăților de valoare în legătură cu diverse

subiecte.

În conformitate cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut,

paragraful al doilea al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia

în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor

valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar

să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare

și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție

ca fiind un element al vieții private.

În ceea ce privește existența

unei fapte ilicite în cauza de față, se reține că reclamanții consideră că le-au

fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea,

reputația și imaginea ca persoane publice în cazul reclamanților persoane fizice,

cu consecințe negative în plan fizic și psihic, persoanele juridice fiind afectate

din perspectiva credibilității în fața opiniei publice, a mediului transportatorilor.

Așa cum rezultă din analiza

practicii internaționale în materia drepturilor omului, cazurile privind libertatea

presei este marcată de calificarea discursului autorilor ca referindu-se la fapte

sau judecăți de valoare, precum și de atitudinea subiectivă a acestora. Articolul

publicat reprezintă analiza și opiniile autorilor cu privire la activitatea și acțiunile

unei persoane implicate în viața publică, respectiv secretar general al A.R.T.R.I.,

având ca scop informarea publicului larg despre o problemă de interes general. Ca

urmare, articolul conține imputații factuale dublate de judecăți de valoare, adevărul

celor din urmă nefiind susceptibil de a fi dovedit.

Astfel, chiar dacă în

cadrul interviului acordat de pârâtul D.P. se fac referiri la înființarea F.A.T.I.I.

la inițiativa reclamantului A.F., constituirea acestei fundații s-a făcut de către

A.R.T.R.I., așa cum rezultă din statutul acesteia.

Ca urmare, articolul apărut

nu a adus la cunoștința publicului interesat un eveniment necunoscut de către acesta,

deci nu a avut efectul de a influența părerea și concepția publică, cu atât mai

mult cu cât prin înființarea fundației se intenționa crearea de cursuri de pregătire

în domeniul transporturilor, propunându-și a veni în sprijinul tuturor transportatorilor.

Înainte de prezentarea

aspectelor cuprinse în articol, semnatarul acestuia s-a adresat reclamantului A.F.

în sensul expunerii de către acesta al propriului punct de vedere cu privire la

mențiunile făcute în articol, în cauză nefăcându-se dovada că faptele descrise erau

în totalitate false, nefondate și că serveau alimentării unei campanii de denigrare

a reclamanților pentru a se putea reține răspunderea persoanelor care au redactat

editorialul, din înscrisurile de la dosar rezultând ca reclamantul A.F. ocupă funcții

importante în conducerea celor două persoane juridice reclamante, că după intrarea

României în U.E. cele două instituții la conducerea cărora se aflau reclamanții

au suferit pierderi în plan financiar, fiind necesare disponibilizări de personal.

Cu privire la celelalte

afirmații cuprinse în articol și considerate ca fiind calomnioase de către reclamanți,

instanța reține că profesia pârâților implică și exprimarea opiniilor cu privire

la evenimentele din viața socială, economică și politică, în lumina jurisprudenței

Curții Europene, acestea sunt considerate judecăți de valoare, nefiind susceptibile

de a fi dovedite, însă, au la bază un eveniment larg mediatizat, nefiind lipsite

de orice temei factual. Respectând etica jurnalistică și acționând cu bună-credință,

ziariștii au prerogativa de a-și exprima părerile și gândurile referitoare la acest

aspect.

Este adevărat că trebuie

să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat

de art. 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație a persoanei vizate,

care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției. De altfel,

chiar și Codul deontologic impune jurnaliștilor să respecte viața privată a cetățenilor,

să evite detalierea unor vicii (art. 4). Însă, în cauza de față, pârâții nu au redat

aspecte pur private ale persoanelor, ci au făcut referire la conduita lor profesională

în perioada când se afla la conducerea unei instituții de transport internațional,

publicul având dreptul de a lua cunoștință de acest aspect.

În concluzie, activitățile

reclamanților țin de viața lor profesională și nu de cea privată, motiv pentru care

interesul general și dreptul la informare protejate de art. 10 prevalează protecției

oferite de art. 8 cei doi reclamanți colaborând în calitățile deținute în conducerea

celor două instituții.

În consecință, comentariile

făcute se încadrează în limitele criticii admisibile care sunt mai largi în cazul

persoanelor publice.

Referitor la prejudiciul

produs, reclamanții au afirmat că în urma apariției articolului li s-a adus atingere

dreptului la onoare, demnitate și reputație, fiindu-le afectate, totodată, imaginea

personală și cea profesională. De asemenea, s-a susținut în fața instanței că reclamanții

persoane juridice au pierdut posibilitatea de a atrage noi clienți, precum și încrederea

partenerilor de afaceri, aspecte care au condus la pierderi materiale.

Aceste susțineri sunt

însă contrazise de probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor

audiați la propunerea reclamanților, martorul F.V.C. arătând că după apariția

articolului a scăzut numărul de carnete TIR eliberate, a scăzut numărul cursanților

în cadrul F.A.T.I.I., însă din discuțiile purtate cu reclamanții aceștia nu au părut

afectați de conținutul articolului, persoanele care au manifestat îndoieli cu privire

la activitatea reclamanților cerând martorului lămuriri pe aspectele învederate

în articol, desființarea unor puncte de lucru din teritoriu și intrarea României

în U.E. atrăgând scăderea numărului de cereri în eliberarea carnetelor TIR, astfel

că nu se poate reține crearea unui prejudiciu reclamanților ca urmare a apariției

articolului.

În același sens s-au pronunțat

și martorii B.C., A.M.N., aceștia arătând că nu și-au schimbat propria impresie

despre reclamanți urmare apariției articolului, că discuțiile purtate cu terții

interesați nu au fost de natură a duce la concluzia că se refuză colaborarea cu

reclamanții ca urmare a apariției articolului, scăderea numărului de solicitări

în eliberarea carnetelor TIR având ca posibile alte cauze.

Instanța a constatat că

nu a fost probată existența unui raport de cauzalitate între fapta pârâților și

presupusa pierdere suferită pe plan profesional, material, a reclamanților, neexistând

probe din care să rezulte că nu s-a apelat la serviciile reclamanților din cauza

celor redate în articolul scris de pârâții, cum ar fi un refuz expres motivat pe

reputația știrbită prin apariția articolului.

Declarațiile martorilor

nu dovedesc faptul că dificultățile materiale ale reclamanților ar fi consecința

apariției respectivului articol.

Cu privire la vinovăția

pârâților din prezenta cauză, se reține că potrivit dreptului comun în cazul răspunderii

civile delictuale, nu interesează forma de vinovăție, răspunderea autorului putând

fi angajată chiar și în cazul unei culpe „minore”. Așa cum prevede art. 998 C.

civ., răspunde cel a cărui greșeală, „imprudență” sau „neglijență” a ocazionat prejudiciul.

Gradul de vinovăție este luat în considerare la stabilirea întinderii obligației

de reparare a prejudiciului.

Aceste prevederi trebuie

coroborate cu reglementările internaționale în materia protecției drepturilor omului,

respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, în virtutea dispozițiilor

art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 din Constituție, este parte integrantă a

sistemului român de drept și are aplicabilitate directă în dreptul intern.

Împrejurarea că pârâtul

P.J.E.I. și SC I. SRL au acționat cu bună-credință în exercitarea dreptului la liberă

exprimare, circumstanțiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general,

este de natură a exclude vinovăția acestora, prin răspunsul la interogatoriu SC

I. SRL arătând că articolul a fost publicat în urma unui interviu.

În temeiul acestor considerente,

instanța a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată, în cauză neputând fi reținută

existența condițiilor răspunderii civile delictuale.

Judecata în apel

Împotriva sentinței menționată

anterior au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă

nr. 49/A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește motivele

prin care se susține greșita reținere de către prima instanță a neîndeplinirii condițiilor

existenței faptei ilicite, Curtea a reținut că din scopul și obiectivele A.R.T.R.I.

și ale F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., enunțate chiar de către apelanți rezultă că aceste

persoane juridice, prima ca asociație emitentă și garantă a carnetelor TIR, în regimul

Convenției TIR și prin afiliere la Uniunea Internațională a Transporturilor Rutiere,

iar cea de-a doua furnizor de servicii de formare profesională în domeniul transporturilor

rutiere, cunoscut ca centru de pregătire și perfecționare, în domeniul transporturilor

rutiere, autorizat, prin activitatea desfășurată, au în mod evident implicații de

interes public, general.

Așa cum susține pe site-ul

său, A.R.T.R.I. este chiar o organizație profesională de interes comunitar. De asemenea,

se susține că, potrivit statutului său, scopurile fundamentale ale A.R.T.R.I. sunt

emiterea și garantarea față de autoritățile vamale a carnetelor TIR necesare transportului

rutier internațional de mărfuri.

În aceste condiții, este

evident interesul general legat de activitatea sa, dar și a F.A.T.I.I. A.R.T.R.I.,

care este fundația ce îi sprijină activitatea.

În ceea ce privește persoanele

fizice amintite în interviul în cauză, acestea au fost menționate în calitatea lor

de persoane cu funcții de conducere importante în cadrul celor două persoane juridice,

făcându-se referire la aspecte ce țin de viața lor profesională, iar nu de viața

lor privată.

Astfel, sunt nefondate

susținerile apelanților în sensul că prima instanță ar fi reținut că reclamanții

în cauză ar fi persoane aflate în exercițiul unei demnități sau funcții publice.

Prima instanță a reținut că reclamanții persoane fizice sunt „persoane implicate

în viața publică”, arătând și de ce consideră acest lucru.

De altfel, chiar în motivarea

acțiunii reclamanții au arătat că se consideră lezați „având în vedere calitatea

reclamanților pe de o parte de persoane publice, iar pe de altă parte de instituții

de renume în domeniul transporturilor”, perspectivă din care „orice afirmație cu

privire la reclamanții persoane fizice sau orice măsura/activitate a A.R.T.R.I.,

F.A.T.I.I. A.R.T.R.I. sunt atent urmărite de opinia publica și de instituțiile publice”,

cu care „în virtutea relațiilor de serviciu, se află în contact permanent”.

Aceste afirmații, chiar

ale reclamanților, confirmă cele reținute anterior, legat de interesul public general

referitor la aspectele ce țin de activitatea acestor asociații, iar în ceea ce privește

persoanele fizice, așa cum s-a reținut anterior interviul a vizat aspecte care țin

de activitatea profesională a acestora, în calitate de conducători la cel mai înalt

nivel.

În ceea ce privește limbajul

concret folosit în interviul în cauză, Curtea a constatat că nu poate fi calificat

ca jignitor sau insultător, ținând cont că, așa cum s-a reținut în practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de

exagerare sau de provocare.

Apelanții nu înțeleg în

ce măsură au de a face cu informarea expresii precum „domnul A. ( ...) a deturnat

total instituția de la scopurile și obiectivele generoase cu care pornise la drum”,

„numirile arbitrare pe care le-a dispus acesta în cadrul fundației”, „domnul A.

a reușit să se sustragă oricărei forme de control”, „au fost îndepărtați de A. uneori

chiar brutal”, „domnul S. (...) a reușit contraperformanța (...) să nu dezvolte

nimic”, „domnul S. (...) din interese personale obscure”, „sub conducerea domnului

S. institutul s-a îndepărtat total de la obiectivele sale inițiale”, „dând dovadă

de o docilitate desăvârșită (...) S. a devenit unul din favoriții acestuia”.

Se poate observa că, așa

cum corect a reținut prima instanță, acestea sunt judecăți de valoare, întemeiate

pe o bază factuală suficientă, fără a se putea aprecia că afirmațiile ar fi în totalitate

false. Fiind vorba despre un interviu, este firesc ca ideile să fie exprimate într-un

limbaj comun, specific persoanei intervievate și care exprimă opinia acestuia cu

privire la comportamentul adoptat în funcțiile de conducere de către persoanele

în cauză.

Ideea acestui interviu

este că, din cauza modului în care au fost conduse aceste societăți, orientat către

alte scopuri decât cele inițiale, activitatea acestor asociații a fost afectată,

fapt ce a dus la pierderi materiale, situație de fapt care a rezultat din probele

administrate. Modul cum prima instanță a interpretat aceste probe nu este criticat

prin motivele de apel, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel urmând să-și însușească această motivare.

Apelanții susțin că aceste

afirmații nu pot fi crezute întrucât, în realitate, atât timp cât scopul și obiectivele

unei fundații pot fi modificate numai prin modificarea actului constitutiv și a

statutului fundației, printr-o procedură prevăzută de lege, astfel că o persoană

fizică nu ar putea să deturneze scopul și obiectivele unei persoane juridice de

tipul unei fundații; nu poate fi calificată ca arbitrară numirea în funcție dispusă

de un superior ierarhic sau de un organ de conducere al unei persoane juridice,

în condițiile în care aceștia au un drept discreționar de a numi și revoca în funcții

și nu este natural a fi comentat public de cineva în asemenea manieră, etc.

Or, dacă este așa cum

susțin apelanții, adică în acest interviu s-au susținut idei pe care nu le crede

nimeni, care sunt contrare oricărei logici minime a omului obișnuit, atunci în mod

evident nu li s-a produs niciun prejudiciu.

În ceea ce privește interpretarea

cuvintelor folosite în interviu, apelanții le dau un sens care nu transpare din

acesta. Astfel din expresia „au fost îndepărtați de A. uneori chiar brutal”, nu

se înțelege cu necesitate că s-ar fi folosit forța fizică. Pe de altă parte, cuvântul

arbitrar este sinonim cu cuvântul discreționar, folosit de către apelanți pentru

a explica legalitatea modului de numire în funcții practicată de către reclamantul

A.F.

După cum se poate observa,

apelanții sunt mai mult nemulțumiți de alegerea cuvintelor din care deduc anumite

sensuri considerate de ei jignitoare decât de ceea ce s-a dorit a se exprima în

acest interviu.

În ceea ce privește presupusa

campanie de denigrare, în mod corect a apreciat prima instanță că nu a fost dovedită

această situație de fapt, faptele prezentate de către apelanți, în sensul că intimatul-pârât

D.P. a dat concursul său unui salariat aflat în litigiu de muncă cu A.R.T.R.I.,

că publicația T.M. a devenit partenerul oficial al Uniunii Naționale a Transportatorilor

Rutiere din România, o organizație concurentă apelantei-reclamante A.R.T.R.I., că,

în publicația T.M., în numărul din martie anul curent, după pronunțarea sentinței

din 13 februarie 2009, P.J.E.I. revine cu un articol intitulat „A.R.T.R.I. pune

bir pe sistemul TIR”, că articolele publicației T.M. începând din 2007 erau cunoscute

și de Uniunea Internațională a Transporturilor Rutiere, după cum reiese dintr-o

scrisoare a acesteia din martie 2009, nu sunt de natură a duce la formarea unei

astfel de prezumții, care să îndeplinească criteriile de temeinicie și puterea de

a naște credibilitate. Din coroborarea acestora nu decurge cu necesitate ceea ce

susțin apelanții.

Nu este fondată susținerea

apelanților în sensul că în interviul în cauză nu s-ar întâlni elemente de critică

profesională, ci doar afirmații defăimătoare de natură să lezeze onoarea, demnitatea

și reputația persoanelor, având în vedere că, așa cum corect a reținut prima instanță,

în cuprinsul articolului, jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea

reclamanților, comentând modul în care au fost manageriate cele două instituții,

de ce reclamantul A.F., în calitatea sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării

scopului pentru care a fost înființată fundația, respectiv acela de a forma profesional

cadre în domeniul transporturilor rutiere internaționale, de a crea o instituție

de învățământ superior în domeniul managementului în transporturi, al amestecului

reclamantului A.F. în activitatea fundației prin schimbarea și înlăturarea din funcție

a persoanelor de la conducerea fundației. Mai arată în conținutul articolului că

reclamantul A.F. a alocat la înființarea fundației milioane de euro fără acordul

adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit președinte de onoare al fundației,

în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulației fondurilor,

dispunând în mod necontrolat și de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat sedii pentru

fundație din fondurile A.R.T.R.I.

În ceea ce îl privește

pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat” pe numitul I.I.

de la conducerea fundației, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F. nereguli

constatate în activitatea unității de la Cluj condusă de către C.F., că nu a adus

un plus de performanță în activitatea fundației după ce a fost numit la conducerea

acesteia de către A.F., îndepărtând fundația de la scopul pentru care a fost înființată,

a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., acordarea de documente

de atestare profesională făcându-se contra unor sume de bani, diferențiate de nivelul

documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul

A.F.

Ca atare, prin acest articol

se critică activitatea profesională a reclamanților persoane fizice, nefiind vorba

despre critici gratuite cu scopul evident de a leza onoarea, demnitatea și reputația

persoanelor. Astfel, în speță nu se poate reține exercitarea cu rea-credință a dreptului

la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nici de către jurnalist și nici de către persoana intervievată.

În ceea ce privește eventualul

prejudiciu produs prin afirmațiile publicate în ziarul în speță, atât timp cât instanța

a reținut că nu există faptă ilicită, libertatea de exprimare exercitându-se în

limitele sale firești, nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative ale răspunderii

civile delictuale, nu se mai pune problema existenței prejudiciului.

Faptul că persoanele fizice

reclamante s-au simțit lezate moral prin exprimările utilizate în interviul în cauză

nu poate duce la obligarea altor persoane să suporte acest eventual prejudiciu,

care nu se încadrează în limitele de protecție oferite de stat, limite cauzate de

necesitatea de a crea un echilibru în exercitarea drepturilor aflate în conflict,

astfel încât niciunul dintre acestea să nu fie restrâns mai mult decât este necesar

într-o societate democratică.

De asemenea, dacă nu există

faptă ilicită nu se pune problema existenței vinovăției.

Nefiind îndeplinite condițiile

pentru răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998, nu sunt îndeplinite nici

cele pentru răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1000

alin. (3) C. civ.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții A.F. și S.C., solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, iar, pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâților în solidar la

plata sumelor de 4.000 euro, respectiv 2.500 euro, la publicarea hotărârii judecătorești

într-un cotidian de largă circulație, la cererea în mod public de scuze pentru lezarea

imaginii și prestigiului reclamanților, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții își întemeiază

cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile

art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs invocat, recurenții reiau mai întâi afirmațiile pe care le consideră defăimătoare

din cuprinsul articolului, despre care susțin că sunt de natură să lezeze onoarea,

demnitatea și reputația persoanelor, nefiind elemente de critică profesională și

nici dublate de judecăți de valoare, ci doar atacuri ad personae.

De asemenea, reiau susținerile

referitoare la aceste afirmații făcute în fața instanței de apel și arată că:

Aprecierea formulată de

Curtea de Apel București potrivit căreia, în speță, nu se poate reține exercitarea

cu rea-credință a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nici de către jurnalist și nici de către persoana

intervievată este eronată și contrazisă de probele administrate.

Jurisdicția europeană

a precizat că art. 10 din Convenție nu garantează și libertatea de exprimare fără

nicio restricție, chiar și atunci când este vorba despre acoperirea mediatică a

unor probleme de interes serios. Curtea a arătat că exercițiul acestei libertăți

comportă îndatoriri și responsabilități care privesc presa și care pot căpăta o

importanță deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputației unor

persoane, punând astfel în pericol drepturile altora. Aceleași îndatoriri și responsabilități

inerente exercițiului libertății de exprimare se raportează și la obligația ziariștilor

de a acționa cu bună-credință, în așa fel încât să furnizeze informații exacte și

demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale.

Ajungând la concluzia

că nu există faptă ilicită și, prin urmare, nu se impune și analiza celorlalte condiții

prevăzute de art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ., Curtea de apel a pronunțat o hotărâre

care încalcă legea și lipsește de protecție legală onoarea, demnitatea și reputația

reclamanților, grav lezate prin fapta intimaților-pârâți.

Recurenții solicită ca,

pentru aceste considerente, Înalta Curte să pronunțe, fără citarea părților, o încheiere

de admitere în principiu a recursului și să fixeze un termen pentru judecată, la

care, reanalizând probele administrate în cauză și, încuviințându-le proba cu înscrisuri,

să admită recursul în sensul celor arătate.

Intimații D.P., SC I.

SRL și P.J.E.I. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului

ca nefondat.

În recurs s-a depus la

dosar conform art. 305 C. proc. civ., ca înscris nou, copia sentinței civile

nr. 3243 din 28 aprilie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 București, secția civilă.

Recursul este nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, din punct

de vedere procedural, Înalta Curte constată că solicitarea recurenților de a se

pronunța o încheiere de admitere în principiu, fără citarea părților la care să

se dispună asupra probatoriului și eventual asupra recursului este lipsită de orice

fundament juridic în actuala reglementare a C. proc. civ., cu privire la calea de

atac a recursului.

Așa fiind, recursul a

fost dezbătut, cu citarea părților, în ședință publică, urmând a fi soluționat prin

decizie, conform art. 309-316 C. proc. civ.

De asemenea, solicitarea

recurenților de reanalizare a probelor administrate în cauză este, de asemenea,

inadmisibilă în raport de actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ.

Textul de lege menționat

prevede expres și limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere în

recurs modificarea sau casarea hotărârii atacate, iar după abrogarea pct. 11 al

art. 304 reaprecierea situației de fapt, pe baza reanalizării probelor administrate

în fazele procesuale anterioare, de către instanța de recurs nu mai este permisă.

Prin urmare, instanța

de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situația de fapt astfel cum

a fost reținută de către Curtea de apel au fost corect aplicate dispozițiile legale

incidente în cauză.

De asemenea, în această

verificare, Înalta Curte este ținută de criticile formulate de recurenți și care

se pot subsuma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea de apel a stabilit,

ca situație de fapt, că în interviul incriminat s-au adus critici la adresa reclamanților,

critici care s-au făcut însă în considerarea calității lor de persoane cu funcții

de conducere importante în cadrul unor persoane fizice ce prezintă un interes general

și că aspectele la care s-a făcut referire privesc viața lor profesională și nu

pe cea privată.

S-a mai reținut că interviul

conține judecăți de valoare care sunt întemeiate pe o bază factuală suficientă,

fără a se putea considera că afirmațiile referitoare la activitatea defectuoasă

a reclamanților ar fi în totalitate false.

Totodată, a considerat

că limbajul concret folosit în interviu nu poate fi considerat ca jignitor sau insultător,

dat fiind că limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de exagerare sau provocare.

În final, Curtea a conchis

că nu se poate reține în speță exercitarea cu rea-credință a dreptului la liberă

exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

nici de către jurnalist și nici de către persoana intervievată.

Printr-o primă critică,

recurenții susțin că această apreciere a Curții de apel este eronată și contrazisă

de probele administrate.

În ceea ce privește faptul

că cele statuate de Curtea de apel ar fi contrazise de probele administrate, pentru

motivele anterior arătate, Înalta Curte nu se va pronunța, deoarece aceasta nu reprezintă

o critică de nelegalitate care să se poată încadra în dispozițiile art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.

Cu privire la faptul că

decizia instanței de apel este eronată, recurenții se limitează la a arăta, citând

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că art. 10 din Convenție

nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricție, că exercițiul acestei

libertăți comportă îndatoriri și responsabilități, iar în ceea ce-i privește pe

ziariști îi obligă la a acționa cu bună-credință astfel încât să furnizeze informații

exacte și demne de încredere.

Din considerentele deciziei

recurate nu rezultă însă că instanța de apel ar fi pornit de la premisa garantării

fără nicio restricție a libertății de exprimare de către art. 10 din Convenție.

Dimpotrivă, a analizat

situația de fapt, prin prisma probelor administrate, ținând seama tocmai de limitele

exercitării dreptului la liberă exprimare, dar și de particularitățile exercitării

acestui drept atunci când este vorba de activitatea jurnalistică.

În acest context, Curtea

de apel nu a exonerat nici pe jurnalist, ca de altfel nici pe cel intervievat, de

obligația de a acționa cu bună-credință, astfel încât să producă o încălcare a dispozițiilor

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 998 C.

civ.

Buna-credință a pârâților

a fost justificată de Curtea de apel prin prisma interesului public general urmărit

prin publicarea interviului și de faptul că judecățile de valoare conținute în acesta

au fost întemeiate pe o bază factuală suficientă, exagerările de limbaj fiind permise

în activitatea jurnalistică.

La situația de fapt reținută,

Curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 998 C. civ. și dispozițiile

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reținând inexistența faptei

ilicite, ca o primă condiție de atragere a răspunderii civile delictuale, în mod

corect Curtea de apel a considerat că nu se mai impune analiza celorlalte condiții

prevăzute de art. 998 C. civ. și, respectiv de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte urmează să mențină decizia instanței de apel și în baza art. 312

C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții

A.F. și S.C.

împotriva

deciziei nr. 49/A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 iunie 2011.