ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4424/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4424/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 66/CA/2010-PI din 15

februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul V.V. în

contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii

Satu Mare

, reținând, în esență, următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de apel, ca urmare a declinării de competență prin sentința civilă

nr. 610/CA din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului Satu Mare, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri de soluționare a cererii sale, în

sensul admiterii acesteia și stabilirii faptului că se află în situația prevăzută

de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/2009, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare,

ca urmare a strămutării sale pe motive etnice din localitatea Lucăceni, comuna Berveni,

în localitatea Ardud, județul Satu Mare, în perioada 1942-1945, și stabilirii indemnizației

lunare pentru fiecare an de refugiu. Fără cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a reținut

că, prin cererea din 12 februarie 2001, petentul V.V. a solicitat acordarea drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cererea sa fiind respinsă de

Casa Județeană

de Pensii

Satu Mare

prin hotărârea nr.

2072 din 24 octombrie 2002 cu motivarea că documentele depuse în probațiune au fost

neconcludente. Contestația formulată de V.V. împotriva hotărârii nr. 2072 din

24 octombrie 2002 a fost respinsă prin sentința nr. 153 din 07 aprilie 2003 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 882/CA/2003.

Ulterior, V.V. a formulat

o nouă contestație împotriva hotărârii nr. 2072 din 24 octombrie 2002, care a format

obiectul Dosarului nr. 4186CA/2004 al Curții de Apel Oradea, contestația fiind respinsă

prin sentința civilă nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004, ca urmare a admiterii de către

instanță a excepției autorității de lucru judecat. Sentința pronunțată de Curtea

de apel a rămas definitivă și irevocabilă, prin respingerea, ca tardiv formulat,

a recursului declarat de V.V.

Prin cererea din 01

august 2005, petentul V.V. a solicitat din nou acordarea drepturilor prevăzute de

O.G. nr. 105/1999, depunând în susținere declarațiile a doi martori, iar prin referatul

Comisiei de aplicare a prevederilor Legii nr. 189/2000, în temeiul art. 10 din O.G.

nr. 27/2002, s-a procedat la clasarea cererii, petentul luând la cunoștință de acest

fapt la data de 01 august 2005.

Prin cererea din 27

aprilie 2009, petentul V.V. a reiterat solicitarea de acordare a drepturilor prevăzute

de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000,

și a depus în probațiune declarațiile a doi martori, având același conținut cu cele

depuse în susținerea cererii din 01 august 2005.

În consecință, reținând

că cererea din 27 aprilie 2009 are același obiect cu cererile din 12 februarie 2001

și din 01 august 2005, prin adresa din 11 mai 2009, instituția pârâtă i-a adus la

cunoștință petentului că cererea sa a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G.

nr. 27/2002.

Împotriva sentinței civile

nr. 66/CA/2010-PI din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul V.V., solicitând

admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței atacate pentru motivul

că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar,

în secundar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de

judecată în fond și recurs.

Prin motivele de recurs,

recurentul-reclamant

susține, în esență, următoarele:

C

ererea din 27 aprilie

2009 a fost formulată în baza noilor probe descoperite, respectiv a martorilor T.I.

și C.A., deși anterior a fost respinsă definitiv și irevocabil contestația sa împotriva

hotărârii nr. 2072/2002 emisă de

Casa Județeană de Pensii

Satu Mare

, instanțele reținând că nu a făcut dovada

calității de refugiat.

Instanța de fond, în mod

greșit, a reținut că cererea din 27 aprilie 2009 are același obiect cu cererile

din 12 februarie 2001 și din 01 august 2005 și că, prin adresa din 11 mai 2009,

în mod corect pârâta i-a fost adus la cunoștință faptul că cererea sa a fost clasată

în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.

Reiterând istoricul cererilor

depuse la

Casa Județeană de Pensii

Satu Mare

și modalitatea de soluționare a acestora,

recurentul-reclamant susține că hotărârea

nr.

2072 din 12 februarie 2001 prin care i-a fost respinsă cererea inițială din 2001,

cu motivarea că nu rezultă faptul ca s-a născut în refugiu și pentru faptul că probele

erau neconcludente, chiar dacă a fost menținută prin hotărâri judecătorești, nu

poate genera un efect imuabil, de neînlocuit, având în vedere că a descoperit acte

și elemente noi care dovedesc faptul că s-a născut în refugiu, astfel că, susține

V.V., avea posibilitatea legală de a formula o nouă cerere în baza căreia să se

aprecieze îndeplinirea condițiilor de acordare a îndemnizației de refugiu.

Recurentul-reclamant

mai susține că sentința

nr. 153/2003 a Curții de Apel Oradea nu poate înlătura dreptul său recunoscut de

lege de a beneficia de indemnizația de refugiat, în condițiile în care, ulterior,

putea face dovada, cu probe concludente, a faptului că părinții săi erau refugiați

la data nașterii sale și că s-a născut în refugiu.

Mai susține

recurentul-reclamant

că cererea sa de acordare a drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, fiind supusă unei reglementări speciale, nu reprezintă o petiție în

sensul O.G. nr. 27/2002, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile acestei ordonanțe,

motiv pentru care adresa din 11 mai 2009, prin care a fost informat cu privire la

clasarea cererii sale din 27 aprilie 2009 reprezintă un abuz de drept, deoarece

cererea respectivă putea fi soluționată doar de către autoritatea competentă și

numai printr-o hotărâre.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Este necontestat faptul

că reclamantul a învestit

Casa Județeană de Pensii Satu

Mare

în anul 2001 cu o cerere de acordare a calității de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, care

i-a fost respinsă prin hotărârea nr. 2072 din 24 octombrie 2002.

De asemenea, este necontestat

faptul că

recurentul-reclamant

a formulat, pe cale

judiciară, două contestații împotriva hotărârii nr. 2072 din 24 octombrie 2002 a

Casei Județene de Pensii

Satu Mare, care au fost respinse, prin

sentința nr.

153 din 07 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 882/CA/2003,

respectiv prin sentința civilă nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004 pronunțată de aceeași

instanță în Dosarul nr. 4186CA/2004, reținându-se existența autorității de lucru

judecat față de prima sentință.

Este, de asemenea, necontestat

faptul că reclamantul a adresat pârâtei

Casa Județeană

de Pensii

Satu Mare

o nouă cerere – cererea

din 01 august 2005 – pentru acordarea beneficiului O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cerere care a fost clasată în

temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.

Ulterior,

recurentul-reclamant

a adresat Casei Județene de Pensii

o nouă cerere – cererea din 27 aprilie 2009 – clasată de instituția publică în temeiul

art. 10 din O.G. nr. 27/2002, cu motivarea că avea același obiect cu cererile

din 12 februarie 2001 și din 01 august 2005, iar petentului V.V. i s-a comunicat

acest fapt prin adresa din 11 mai 2009.

În esență, prin motivele

de recurs,

recurentul-reclamant

susține că, în

privința cererilor adresate Casei Județene de Pensii pentru acordarea calității

de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 189/2000, nu sunt aplicabile prevederilor O.G. nr. 27/2002, motiv

pentru care reprezintă, în opinia sa, un abuz de drept răspunsul primit prin adresa

din 11 mai 2009 în sensul clasării cererii sale din 27 aprilie 2009.

Înalta Curte reține că

cererea din 27 aprilie 2009 prin care petentul a solicitat pârâtei

Casa Județeană de Pensii

Satu

Mare

să îi acorde calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, este o cerere în sensul

dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare

a petițiilor, conform cărora: „î

n sensul prezentei ordonanțe,

prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată

în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal

constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale,

serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale,

companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean

sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții

publice”.

Astfel fiind,

faptul că cererea respectivă a fost formulată de V.V. în considerarea dispozițiilor

O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000,

nu este de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 27/2002,

conform cărora:

Art. 10

alin.

„

(1)

În cazul în care un petiționar adresează

aceleiași autorități sau instituții publice mai multe petiții, sesizând aceeași

problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns

care trebuie să facă referire la toate petițiile primite.

(2)

Dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție

de la același petiționar ori de la o autoritate sau instituție publică greșit sesizată,

cu același conținut, aceasta se clasează, la numărul inițial făcându-se mențiune

despre faptul că s-a răspuns

.”

În cauză, rezultă cu evidență din lucrările dosarului faptul

că recurentul-reclamant

V.V.

a

învestit

intimat

a

-pârât

ă

Casa Județeană de Pensii

Satu

Mare cu trei cereri

–

cererile din 12 februarie 2001, din 01 august 2005 și din

27 aprilie 2009 – toate având ca obiect stabilirea calității sale de beneficiar

al drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și faptul

că cererea din anul 2001 a fost soluționată, în procedura administrativă, prin hotărârea

nr. 2072 din 24 octombrie 2002 a

Casei Județene de Pensii

Satu Mare și, în procedura judiciară, prin sentințele civile

nr.

153 din 07 aprilie 2003 și nr. 40/CA din 18 ianuarie 2004 pronunțate

de Curtea de Apel Oradea, astfel că cererea din 2005, cu aplicarea corectă a legii,

a fost clasată în temeiul art. 10 din O.G. nr. 27/2002.

Pe cale de consecință,

măsura de clasare a cererii petentului

din 27 aprilie 2009 dispusă în temeiul art. 10

din O.G. nr. 27/2002, adusă la cunoștința reclamantului prin adresa din 11 mai 2009,

este la rândul său întemeiată și legală, iar sentința pronunțată de Curtea de apel

este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de V.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de V.V.

împotriva sentinței civile nr. 66/CA/2010-PI din 15 februarie 2010 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.