ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2052/2010

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 mai 2010, Curtea de

Apel Alba Iulia, secția penală, în temeiul art. 300

1

C. proc. pen.,

a constatat legală și temeinică măsura arestării inculpatului P.V., măsură

preventivă pe care a menținut-o.

Pentru a dispune în

acest sens, prima instanță a reținut - în sinteză - că măsura arestării

inculpatului a fost luată în condiții de legalitate și temeinicie și, de

asemenea, că această măsură preventivă trebuie menținută fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de lege

[

art.

143 și art. 148 lit. f) din C. proc. pen.

]

.

Împotriva încheierii,

inculpatul P.V. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în

partea introductivă a hotărârii.

Recursul inculpatului

va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Inculpatul a fost

reținut la data de 30 martie 2010, și apoi arestat cu începere din data de 31

martie 2010, până la data de 28 aprilie 2010.

Măsura arestării a

fost prelungită pentru perioada 20 aprilie 2010 - 18 mai 2010, inclusiv.

Înainte de expirarea

arestării, la data de 06 mai 2010 prin rehizitoriul D.N.A. - Serviciul

Teritorial Alba Iulia, inculpatul a fost trimis în judecată pentru

infracțiunile prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, art. 257 C.

pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen, art. 254 alin. (2) cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la

art. 246 C. pen., art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raționat la art. 290 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de

17 mai 20 10 (recurată în prezent), instanța învestită cu judecarea în fond a

cauzei penale a menținut starea de arest a inculpatului.

Potrivit art. 300

1

C. proc. pen. după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată

în stare de

arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei

arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive

și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că

temeiurile care au determinai arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.

Analizând actele și

lucrările dosarului, se constată că temeiurile avute în vedere la momentul

dispunerii și prelungirii măsurii arestării se mențin și impun în continuare

privare de libertate, menținerea acestei măsuri fiind necesară și pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind respectate dispozițiile art.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în materie a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, în

acord cu prima instanță, apreciază că arestarea preventivă poate fi

justificată, printre altele, și de necesitatea prezervării ordinii publice, cel

puțin o perioadă de timp, în cazul presupusei săvârșiri a unor fapte de

corupție, pe fondul posibilei implicări a unor persoane ce exercită funcții de

înaltă autoritate, așa încât să nu fie pusă în discuție încrederea societății

cu privire la înfăptuirea justiției în astfel de cauze.

Astfel, art. 5 parag.

1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite privările de

libertate dispuse în contextul dreptului penal, referindu-se la perioada

arestării preventive. Convenția Europeană condiționează legalitatea privării de

libertate de existența unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârșit sau

că se va săvârși o infracțiune sau că autorul va fugi după săvârșirea unei

infracțiuni. Noțiunea de „motive verosimile" a fost interpretată de Curtea

Europeană în sensul „existenței unor date, informații care să convingă un

observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit acea

infracțiune". De asemenea, s-a arătat că „aceste date nu trebuie să aibă

aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a

formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie într-un final și acuzată

sau trimisă în judecată". Scopul arestării este să se continue cercetările

ori judecata, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie

temei al arestării.

De asemenea,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că persistența

motivelor plauzibile de a bănui pe persoana arestată de comiterea unei

infracțiuni este o condiție „sine qua non" de regularitate a menținerii

detenției. Este adevărat că această ultimă condiție, care nu poate fi definită

în abstract, poate deveni insuficientă pentru menținerea arestării.

Înalta Curte constată

însă că timpul scurs de la luarea măsurii arestării și până în prezent, dar și

evoluția procesuală a cauzei - sub aspect probatoriu - până la soluționarea

acestui recurs, nu este de natură, deocamdată, să justifice concluzia că nu ar

mai fi îndeplinite condițiile menținerii arestării ori că s-ar fi depășit o

durată rezonabilă a acestei măsuri.

Așa cum s-a menționat

deja, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut,

jurisprudențial, că în măsura în care și dreptul național prevede, prin

gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor,

anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o

detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp.

Împrejurările

invocate de apărare (că arestarea „nu mai este oportună", că probatoriul

ar fi insuficient și nu ar confirma decât, cel mult, doar grave abateri de la

normele deontologice ale profesiei de judecător, că evoluția procesuală a

cauzei penale ar sugera ca însăși măsura arestării a fost luată cu anumite

„ezitări") nu constituie argumente suficiente, cel puțin până în prezent,

care să justifice concluzia dispariției temeiurilor care au fost avute în

vedere la luarea și menținerea măsurii preventive.

De asemenea,

împrejurarea că inculpatul P.V. (judecător la Judecătoria Petroșani), a negat -

total sau parțial - săvârșirea faptelor, nu este, singular privită, suficientă

pentru justificarea, dispariției temeiurilor arestării.

Nu în ultimul rând,

începerea și desfășurarea cercetării judecătorești - prin administrarea

probelor în acuzare și în apărare - poate conduce la infirmarea ori confirmarea

susținerilor apărării potrivit căreia temeiurile arestării nu ar mai subzista,

elementele probatorii existente în dosar, până în acest moment, neinfirmând rezonabilitatea

săvârșirii presupuselor faptelor, în sensul art. 143 și art. 68

1

C.

proc. pen. și, respectiv, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. În sfârșit, potrivit art. (1) alin. (2) C.

proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea

ordinii de drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituție,

(exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre

altele, pentru apărarea ordinii).

În prezenta cauză, în

contextul calității profesionale a inculpatului P.V., cât și a specificului

faptelor presupus a fi fost săvârșite de acesta, corect a concluzionat instanța

de fond că lăsarea în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea

publică. Astfel, pe fondul scurgerii unui interval de timp relativ scurt de la

declanșarea cercetărilor, perioadă în care a fost menținută starea de arest și

care, în opinia Înaltei Curți, nu a depășit durata rezonabilă, instanța de fond

a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi de natură să inducă

societății un sentiment de nesiguranță („de tulburare a societății") cu

privire la capacitatea organelor judiciare de a instaura ordinea de drept în

cazul anumitor infracțiuni de corupție.

În final, Înalta Curte constată că instanța de fond

a argumentat atât existența probelor și indiciilor temeinice (art. 143 C. proc.

pen.) din care rezultă „existența unor date, informații care să convingă un

observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit acea

infracțiune" (în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului), cât și existența cazului de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) din

C. proc. pen. („în măsura în care și dreptul național prevede, prin gravitatea

lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite

infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o

detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp" - în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), nefiind necesară reluarea

referirilor la argumentele de natură probatorie.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul

inculpatului.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Încheierii din 17 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr.

603/57/20 10.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 25 mai 2010.