ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2052/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 17 mai 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în temeiul art. 300 1 C. proc. pen., a constatat legală și temeinică măsura arestării inculpatului P.V., măsură preventivă pe care a menținut-o. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut - în sinteză - că măsura arestării inculpatului a fost luată în condiții de legalitate și temeinicie și, de asemenea, că această măsură preventivă trebuie menținută fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege [ art. 143 și art. 148 lit. f) din C. proc. pen. ] . Împotriva încheierii, inculpatul P.V. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a hotărârii.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: Inculpatul a fost reținut la data de 30 martie 2010, și apoi arestat cu începere din data de 31 martie 2010, până la data de 28 aprilie 2010. Măsura arestării a fost prelungită pentru perioada 20 aprilie 2010 - 18 mai 2010, inclusiv. Înainte de expirarea arestării, la data de 06 mai 2010 prin rehizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, art. 254 alin. (2) cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 246 C. pen., art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raționat la art. 290 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 17 mai 20 10 (recurată în prezent), instanța învestită cu judecarea în fond a cauzei penale a menținut starea de arest a inculpatului. Potrivit art. 300 1 C. proc. pen. după înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile care au determinai arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii și prelungirii măsurii arestării se mențin și impun în continuare privare de libertate, menținerea acestei măsuri fiind necesară și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind respectate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că arestarea preventivă poate fi justificată, printre altele, și de necesitatea prezervării ordinii publice, cel puțin o perioadă de timp, în cazul presupusei săvârșiri a unor fapte de corupție, pe fondul posibilei implicări a unor persoane ce exercită funcții de înaltă autoritate, așa încât să nu fie pusă în discuție încrederea societății cu privire la înfăptuirea justiției în astfel de cauze. Astfel, art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite privările de libertate dispuse în contextul dreptului penal, referindu-se la perioada arestării preventive. Convenția Europeană condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârșit sau că se va săvârși o infracțiune sau că autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni.

Noțiunea de „motive verosimile" a fost interpretată de Curtea Europeană în sensul „existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit acea infracțiune". De asemenea, s-a arătat că „aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie într-un final și acuzată sau trimisă în judecată". Scopul arestării este să se continue cercetările ori judecata, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al arestării. De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că persistența motivelor plauzibile de a bănui pe persoana arestată de comiterea unei infracțiuni este o condiție „sine qua non" de regularitate a menținerii detenției.

Este adevărat că această ultimă condiție, care nu poate fi definită în abstract, poate deveni insuficientă pentru menținerea arestării. Înalta Curte constată însă că timpul scurs de la luarea măsurii arestării și până în prezent, dar și evoluția procesuală a cauzei - sub aspect probatoriu - până la soluționarea acestui recurs, nu este de natură, deocamdată, să justifice concluzia că nu ar mai fi îndeplinite condițiile menținerii arestării ori că s-ar fi depășit o durată rezonabilă a acestei măsuri. Așa cum s-a menționat deja, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, jurisprudențial, că în măsura în care și dreptul național prevede, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp.

Împrejurările invocate de apărare (că arestarea „nu mai este oportună", că probatoriul ar fi insuficient și nu ar confirma decât, cel mult, doar grave abateri de la normele deontologice ale profesiei de judecător, că evoluția procesuală a cauzei penale ar sugera ca însăși măsura arestării a fost luată cu anumite „ezitări") nu constituie argumente suficiente, cel puțin până în prezent, care să justifice concluzia dispariției temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurii preventive. De asemenea, împrejurarea că inculpatul P.V. (judecător la Judecătoria Petroșani), a negat - total sau parțial - săvârșirea faptelor, nu este, singular privită, suficientă pentru justificarea, dispariției temeiurilor arestării.

Nu în ultimul rând, începerea și desfășurarea cercetării judecătorești - prin administrarea probelor în acuzare și în apărare - poate conduce la infirmarea ori confirmarea susținerilor apărării potrivit căreia temeiurile arestării nu ar mai subzista, elementele probatorii existente în dosar, până în acest moment, neinfirmând rezonabilitatea săvârșirii presupuselor faptelor, în sensul art. 143 și art. 68 1 C. proc. pen. și, respectiv, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sfârșit, potrivit art. (1) alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituție, (exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii).

În prezenta cauză, în contextul calității profesionale a inculpatului P.V., cât și a specificului faptelor presupus a fi fost săvârșite de acesta, corect a concluzionat instanța de fond că lăsarea în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, pe fondul scurgerii unui interval de timp relativ scurt de la declanșarea cercetărilor, perioadă în care a fost menținută starea de arest și care, în opinia Înaltei Curți, nu a depășit durata rezonabilă, instanța de fond a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi de natură să inducă societății un sentiment de nesiguranță („de tulburare a societății") cu privire la capacitatea organelor judiciare de a instaura ordinea de drept în cazul anumitor infracțiuni de corupție.

În final, Înalta Curte constată că instanța de fond a argumentat atât existența probelor și indiciilor temeinice (art. 143 C. proc. pen.) din care rezultă „existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit acea infracțiune" (în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), cât și existența cazului de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. („în măsura în care și dreptul național prevede, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp" - în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), nefiind necesară reluarea referirilor la argumentele de natură probatorie.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Încheierii din 17 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. 603/57/20 10. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 25 mai 2010.