ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4597/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4597/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 22 iulie 2010,

reclamantul T.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin

Ministerul de Finanțe, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata

echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

1789 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului

și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 euro către

reclamant, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 3300

din 19 martie 2001, pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. 10668/2000,

modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curții de Apel

Constanța, s-a constatat că reclamantul, din considerente politice, nu și-a

putut exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională în perioada

20 mai 1957 - 20 decembrie 1959.

S-a reținut în

hotărârea judecătorească menționată că reclamantul a avut domiciliu forțat în

perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959, în orașul Constanța, a fost trecut în

rezervă pe motive politice, ceea ce l-a împiedicat să se angajeze corespunzător

pregătirii sale, exercitând meseria de hamal, era urmărit în permanență și avea

locuința supravegheată. Reclamantul era licențiat în drept dar, tot din motive

politice, nu a putut să ocupe o funcție corespunzătoare acestei pregătiri.

În consecință, a

reținut tribunalul, caracterul politic al măsurii trecerii în rezervă și a

consecințelor ulterioare materializate în stabilirea domiciliului obligatoriu

pe o perioadă de 3 ani, a fost stabilit prin hotărârea judecătorească

menționată.

Aceste măsuri administrative

cu caracter politic au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale reclamantului, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a

produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa.

Cu privire la

cuantumul despăgubirii, tribunalul a stabilit că suma de bani cu titlu de daune

morale are drept scop nu atât de a repune victima intr-o situație similară cu

cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral,

substitutive, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Așa fiind, la

determinarea cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere perioada

stabilirii domiciliului obligatoriu, perioada scursă de la eveniment care

constituie un factor de atenuare a intensității suferinței (peste 45 ani).

De asemenea, instanța

a avut în vedere și că reclamantul a beneficiat de o indemnizație acordată în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 cu titlul de despăgubiri însă și nu de

daune morale.

În raport de toate aceste

elemente tribunalul s-a orientat spre cuantumul maxim al sumei prevăzute de

lege și a acordat reclamantului echivalentul în lei al sumei de 10.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin ministerul Finanțelor

publice prin D.G.F.P. Constanța, care a susținut că acțiunea reclamantului

trebuie respinsă pentru că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat neconstituțional.

Prin încheierea din

30 martie 2011 instanța, constatând că hotărârea atacată a fost pronunțată la 9

noiembrie 2010, anterior modificărilor aduse Codului de procedură prin Legea nr.

202/2010, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 282 alin.

(1) C. proc. civ., a calificat calea de atac formulată ca fiind apel.

La același termen,

instanța a luat act de transmiterea calității procesuale pasive aparținând

intimatului T.T. către T.V., soție și T.I.G., fiu, ca urmare a decesului

intimatului intervenit la 5 martie 2011.

Prin Decizia

nr. 218/ C din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de pârât și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile

potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește

cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/ sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul

T.T. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor

administrative la care a fost supus, prejudiciul fiind însă raportat - sub

aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele

sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra

persoanei reclamantului.

Ori, nici la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010,

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.

Împrejurarea că, în

perioada 1957-1959 reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența, atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată

durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de

reclamantă de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor

și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano

recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și

asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu

în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută

susținerea reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranță

legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate

neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea de apel a

reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată

nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de

legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea

normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci

aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni

normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia,

situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi

devenit iluzorie.

Soluția este în acord

cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea

din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie

2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009)

instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere

în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura

repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar

anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să

se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra

Cehiei).

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții T.V. și T.I.G., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că Legea nr. 221/2009 are ca scop

recunoașterea caracterului politic al condamnărilor suferite în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca urmare a împotrivirii la regimul existent

în perioada în discuție și a măsurilor cu caracter administrativ luate. De

asemenea, trebuie avut în vedere că prin art. 5 se acordau daune morale celor

care au suferit condamnări sau față de care s-au luat măsurile administrative

cu caracter politic.

Raportându-ne atât la

scopul și obiectul legii, cât și definiția daunelor morale, vom ajunge la

concluzia că acestea se cuvin foștilor deținuți politici, dar și celor care au

suferit măsuri ce au avut ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, aceste daune găsindu-și atât un fundament constituțional, cât

și unul moral.

Prejudiciile morale

sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial,

nefiind susceptibile de evaluare bănească.

De ce să nu recunoști

un drept la daune morale, dacă acestea au un suport legal? De ce există o

discriminare între cei care sunt condamnați în mod legal și sunt despăgubiți în

baza art. 504-505 C. proc. pen. și foștii condamnați politic?

Consideră recurenții

că nu există nicio diferență între aceste două categorii. Se știe foarte bine că

măsurile luate împotriva deținuților politici erau ilegale. Astfel că, nu se impune

ca cererile pentru acoperirea   daunelor morale să fie respinse, ca inadmisibile.

Curtea

Constituționala își motivează hotărârea prin faptul că "aceste despăgubiri

sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor

drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani

suferința persoanelor persecutate". Însa trebuie să avem în vedere că

persoanele în cauză nu sunt cu nimic mai diferite decât cele pe care le are în

vedere art. 504-505 C. proc. pen.

Temeiul ilegal al

condamnării există, persoana în cauză nu numai că a fost închisă fără un motiv

întemeiat în drept și în fapt, dar a fost supusă și unor suferințe greu de

suportat.

Totodată, recurenții

au arătat că în mod corect instanța de fond, în considerentele motivării sale,

a reținut faptul că reclamantul T.T., prin sentința civilă nr. 3300 din 19

martie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. 10669/2000,

modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curții de Apel

Constanța a făcut dovada faptului că, din considerente politice nu și-a putut

exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională, în perioada 20 mai

1957 - 20 decembrie 1959.

S-a reținut și faptul

că, prin aceeași hotărâre judecătorească mai sus menționată, reclamantul T.T. a

avut domiciliul forțat în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959 în orașul

Constanta, a fost trecut în rezervă și nevoit să se angajeze în meseria de

hamal, era urmărit în permanență și avea locuința supravegheată.

Astfel, in mod corect

consideră reclamanții că instanța de fond a reținut faptul că reclamantul T.T.

a făcut dovada, prin hotărârea judecătorească, caracterului politic al măsurii

trecerii în rezervă și a consecințelor ulterioare, materializate în stabilirea

domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 3 ani, aceste măsuri administrative,

cu caracter politic au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale sale, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând

suferințe pe plan moral și social atât lui, cât și familiei sale.

La termenul de

judecată din 19 iunie 2012

, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului și, având

în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța va analiza cu

prioritate această excepție.

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în

condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de

recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În speță, reclamanții

T.V. și T.I.G. nu s-au conformat exigențelor cerute de art. 302

1

și art.

304 C. proc. civ., deoarece criticile nu vizează decizia Curții de Apel Constanța.

Așadar, recurenții - reclamanți

au invocat numai formal motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., deoarece nu au formulat critici privind greșita interpretare și

aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanței de

apel.

Astfel,

recurenții nu s-au

conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil

controlul hotărârii.

Ca urmare, Înalta

Curte va aplica sancțiunea nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C.

proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții T.V. și T.I.G. împotriva deciziei nr. 218 C din data de

30 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.