ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4597/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 22 iulie 2010, reclamantul T.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul de Finanțe, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 1789 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 3300 din 19 martie 2001, pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. 10668/2000, modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curții de Apel Constanța, s-a constatat că reclamantul, din considerente politice, nu și-a putut exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959. S-a reținut în hotărârea judecătorească menționată că reclamantul a avut domiciliu forțat în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959, în orașul Constanța, a fost trecut în rezervă pe motive politice, ceea ce l-a împiedicat să se angajeze corespunzător pregătirii sale, exercitând meseria de hamal, era urmărit în permanență și avea locuința supravegheată.

Reclamantul era licențiat în drept dar, tot din motive politice, nu a putut să ocupe o funcție corespunzătoare acestei pregătiri. În consecință, a reținut tribunalul, caracterul politic al măsurii trecerii în rezervă și a consecințelor ulterioare materializate în stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 3 ani, a fost stabilit prin hotărârea judecătorească menționată. Aceste măsuri administrative cu caracter politic au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa. Cu privire la cuantumul despăgubirii, tribunalul a stabilit că suma de bani cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima intr-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, substitutive, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Așa fiind, la determinarea cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, perioada scursă de la eveniment care constituie un factor de atenuare a intensității suferinței (peste 45 ani). De asemenea, instanța a avut în vedere și că reclamantul a beneficiat de o indemnizație acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 cu titlul de despăgubiri însă și nu de daune morale. În raport de toate aceste elemente tribunalul s-a orientat spre cuantumul maxim al sumei prevăzute de lege și a acordat reclamantului echivalentul în lei al sumei de 10.000 euro. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin ministerul Finanțelor publice prin D.G.F.P.

Constanța, care a susținut că acțiunea reclamantului trebuie respinsă pentru că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional. Prin încheierea din 30 martie 2011 instanța, constatând că hotărârea atacată a fost pronunțată la 9 noiembrie 2010, anterior modificărilor aduse Codului de procedură prin Legea nr. 202/2010, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 282 alin. (1) C. proc. civ., a calificat calea de atac formulată ca fiind apel. La același termen, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale pasive aparținând intimatului T.T.

către T.V., soție și T.I.G., fiu, ca urmare a decesului intimatului intervenit la 5 martie 2011. Prin Decizia nr. 218/ C din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat. Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/ sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamantul T.T.

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supus, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.

Împrejurarea că, în perioada 1957-1959 reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența, atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de reclamantă de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea de apel a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții T.V. și T.I.G., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că Legea nr. 221/2009 are ca scop recunoașterea caracterului politic al condamnărilor suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca urmare a împotrivirii la regimul existent în perioada în discuție și a măsurilor cu caracter administrativ luate. De asemenea, trebuie avut în vedere că prin art. 5 se acordau daune morale celor care au suferit condamnări sau față de care s-au luat măsurile administrative cu caracter politic.

Raportându-ne atât la scopul și obiectul legii, cât și definiția daunelor morale, vom ajunge la concluzia că acestea se cuvin foștilor deținuți politici, dar și celor care au suferit măsuri ce au avut ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, aceste daune găsindu-și atât un fundament constituțional, cât și unul moral. Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial, nefiind susceptibile de evaluare bănească. De ce să nu recunoști un drept la daune morale, dacă acestea au un suport legal? De ce există o discriminare între cei care sunt condamnați în mod legal și sunt despăgubiți în baza art. 504-505 C. proc.

pen. și foștii condamnați politic? Consideră recurenții că nu există nicio diferență între aceste două categorii. Se știe foarte bine că măsurile luate împotriva deținuților politici erau ilegale. Astfel că, nu se impune ca cererile pentru acoperirea daunelor morale să fie respinse, ca inadmisibile. Curtea Constituționala își motivează hotărârea prin faptul că "aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate". Însa trebuie să avem în vedere că persoanele în cauză nu sunt cu nimic mai diferite decât cele pe care le are în vedere art. 504-505 C. proc.

pen. Temeiul ilegal al condamnării există, persoana în cauză nu numai că a fost închisă fără un motiv întemeiat în drept și în fapt, dar a fost supusă și unor suferințe greu de suportat. Totodată, recurenții au arătat că în mod corect instanța de fond, în considerentele motivării sale, a reținut faptul că reclamantul T.T., prin sentința civilă nr. 3300 din 19 martie 2001 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. 10669/2000, modificată prin decizia civilă nr. 1885 din 30 ianuarie 2001 a Curții de Apel Constanța a făcut dovada faptului că, din considerente politice nu și-a putut exercita profesia pentru care a avut pregătire profesională, în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959. S-a reținut și faptul că, prin aceeași hotărâre judecătorească mai sus menționată, reclamantul T.T.

a avut domiciliul forțat în perioada 20 mai 1957 - 20 decembrie 1959 în orașul Constanta, a fost trecut în rezervă și nevoit să se angajeze în meseria de hamal, era urmărit în permanență și avea locuința supravegheată. Astfel, in mod corect consideră reclamanții că instanța de fond a reținut faptul că reclamantul T.T. a făcut dovada, prin hotărârea judecătorească, caracterului politic al măsurii trecerii în rezervă și a consecințelor ulterioare, materializate în stabilirea domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 3 ani, aceste măsuri administrative, cu caracter politic au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale sale, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând suferințe pe plan moral și social atât lui, cât și familiei sale.

La termenul de judecată din 19 iunie 2012 , Înalta Curte a invocat nulitatea recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța va analiza cu prioritate această excepție. Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În speță, reclamanții T.V. și T.I.G. nu s-au conformat exigențelor cerute de art. 302 1 și art. 304 C. proc. civ., deoarece criticile nu vizează decizia Curții de Apel Constanța. Așadar, recurenții - reclamanți au invocat numai formal motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., deoarece nu au formulat critici privind greșita interpretare și aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanței de apel.

Astfel, recurenții nu s-au conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii. Ca urmare, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții T.V. și T.I.G. împotriva deciziei nr. 218 C din data de 30 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.