ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 704/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Babadag, județul Tulcea, la 5 martie 2010, reclamantul I.M. Ștefan a chemat în judecată pe pârâta Primăria Orașului Babadag, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 și a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, precum și obligarea la cheltuieli de judecată și încuviințarea executării silite a acestor sume. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că, în anul 2006, prin dispoziția nr. 767 din 28 iunie s-a admis cererea sa de despăgubiri, stabilite prin dispoziția nr. 1585 din 26 ianuarie 2004 la suma de 382.516.000 lei, ce urma a fi actualizată și indexată.

A mai arătat că, prin adresa din 27 iulie 2006, pârâta a susținut că a trimis spre aprobare de plată instituției competente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Secretariatul Comisiei Centrale București, dosarul său împreună cu documentația legală. Reclamantul a mai arătat că, întrucât nu a primit niciun răspuns în acest sens, a făcut demersuri în urma cărora pârâta, prin adresele nr. 3384 din 6 iunie 2008 și nr. 01 din 13 ianuarie 2009, i-a comunicat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ar fi culpabilă de întârziere privind soluționarea dosarului său de despăgubiri. În această situație, s-a adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care i-a comunicat, prin adresa din 16 octombrie 2009, că în bază de date a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu figurează niciun dosar pe numele său.

Judecătoria Babadag, județul Tulcea, prin sentința civilă nr. 309 din 25 martie 2010, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Babadag și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secția contencios administrativ, în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2347 din 24 septembrie 2010, a respins cererea reclamantului ca nefondată, reținând că în cuprinsul dispoziției nr. 767 din 28 iunie 2006 a Primarului Orașului Babadag nu s-a menționat cuantumul despăgubirilor, însă acesta a fost determinat printr-un raport al Comisiei interne de evaluare la suma de 382.516.000 lei.

Această dispziție împreună cu documentația aferentă au fost înaintate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților – Secretariatul Comisiei Centrale, însă instituția pârâtă nu a făcut dovada expedierii acestei corespondențe. S-a apreciat că Primăria Babadag nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru că ar fi contrar dispozițiilor legale care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și procedurii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Sub aspectul daunelor morale, s-a apreciat că reclamantul nu a produs dovezi din care să reiasă că i-a fost afectată poziția în familie pentru nefinalizarea procedurii de obținere a despăgubirilor, pentru care fusese mandatat de rudele sale.

De asemenea, având în vedere că reclamantul nu are o hotărâre judecătorească care, investită cu formulă executorie, să poată fi pusă în executare, s-a considerat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 376 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul I.M.Ș., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru că nu a avut în vedere faptul că prin nefinalizarea procedurii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 247/2005, i-au fost afectate drepturile la despăgubiri, stabilite încă din anul 2006, prin dispozițiile nr. 767 din 28 iunie 2006 emisă de Primarul Orașului Babadag.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 210/ C din 16 martie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că prin dispoziția nr. 767/2006 s-a statuat în mod definitiv că acesta este îndreptățit la obținerea de măsuri reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 – Titlul VII.

S-a considerat că, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, unitatea administrativă investită cu soluționarea notificării este obligată ca, în ipoteza în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în această situație Comisiei Centrale, iar nu instanței de judecată, incumbându-i obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor și modalitatea de plată a acestora.

S-a avut în vedere, în acest sens, decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, asupra recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că prevederile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de art. 16 și urm. din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005). Per a contrario, s-a constatat că, în cazul dispozițiilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin care s-a stabilit îndreptățirea persoanei la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv și care nu mai pot fi restituite în natură, art. 16 din Legea nr. 297/2005, Titlul VII este deplin aplicabil, cuantumul despăgubirilor și modalităților de plată a acestora urmând a fi stabilite exclusiv de Comisia Centrală, după parcurgerea procedurii reglementate de noul act normativ.

Cum dispoziția nr. 767 din 28 iunie 2006 a fost emisă sub imperiul Legii nr. 24/2005, s-a considerat că dispozițiile acestei legi sunt deplin aplicabile în speță, situație în care instanța de judecată nu poate dispune obligarea unității administrativ teritoriale, în mod direct, la plata despăgubirilor pretinse de reclamant. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul I.M., solicitând casarea acesteia și acordarea sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale sau trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanță, având în vedere că nu s-a înțeles obiectul cererii sale. Prin motivele de recurs, reclamantul recurent a expus situația dosarului, precizând că Primăria Orașului Babadag a refuzat sistematic revizuirea dosarului de retrocedare, cu toate solicitările făcute de Instituția Prefectului.

Prin motivele de recurs nu a fost indicat niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Prin petiția depusă la 30 ianuarie 2012 la Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul I.M. Ștefan a precizat că înțelege să înainteze motivarea recursului și „concluziile la acțiunea sa”. La prima zi de înfățișare în recurs, Curtea, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 306 alin. (1) al. ultim C. proc. civ. Examinând excepția invocată din oficiu, Curtea va constata că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac și dezvoltarea lor.

Astfel, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul invocat. În cauză, recurentul reclamant nu s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 302 1 și 304 C. proc. civ., întrucât prin declarația de recurs nu a indicat niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar susținerile sale nu reprezintă critici coerente aduse deciziei atacate, neputând fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Simpla exprimare a nemulțumirii față de soluția pronunțată, cu solicitarea casării cu trimitere pentru o nouă judecată, nu permite instanței de recurs cenzurarea deciziei instanței de apel, nereprezentând o motivare în sensul procedural al termenului.

„Motivarea și concluziile scrise” depuse la 30 ianuarie 2012 au fost formulate cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi avute în vedere ca motive de recurs, cu atât mai mult cu cât nici acestea nu sunt structurate din punct de vedere juridic. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 306 al. ultim C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul I.M. împotriva deciziei nr. 210/ C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.