ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5755/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1040 din 16 iunie 2010 Tribunalul București

- secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta G.L. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General;

a obligat pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție prin care să acorde

măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanta G.L. pentru apartamentul de

la parterul imobilului situat în str. A. București, apartament alcătuit din 3 camere

de locuit și dependințe (vestibul, bucătărie, baie, hol, cămară, WC, oficiu, debara,

balcon și pivniță) și vândut prin contractele de vânzare cumpărare și a respins

ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu precum

și cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești reprezentând

echivalentul la valoarea de circulație a bunului în litigiu.

Analizând actele și lucrările cauzei civile de față, tribunalul

a reținut următoarele:

Reclamanta este legatara universală a lui B.G. decedat

la data de 6 septembrie 1993, conform certificatului de moștenitor din 14

decembrie 1993.

B.G. a fost coproprietarul apartamentului de la parter

și de la etajul 1 precum și a 2 încăperi din pivnița imobilului situat în str. A.

împreună cu B.N., aceștia dobândind dreptul de proprietate prin contractul de vânzare

autentificat din 29 noiembrie 19944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

B.G. a fost condamnat prin sentința penală nr. 79 din

14 aprilie 1959 la 8 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de omisiunea

denunțării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de art. 228 C.

pen., prin aceeași sentință dispunându-se și confiscarea totală a averii acestuia.

Prin sentința civilă nr. 646 din 10 februarie 1966 Tribunalul

Popular al raionului N.B. a dispus partajarea imobilului situat în București

str. A. aflat în coproprietatea lui B.N. și B.G., prin atribuirea apartamentului

de la etaj lui B.N., iar apartamentul de parter plus cele două boxe de la subsol

către raion N.B., care administra bunul ca efect al confiscării de la B.G.

Așa fiind, Tribunalul, a constatat că reclamanta are calitatea

de moștenitoare a fostului proprietar al ap. de la parterul imobilului din str.

A. având astfel calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile Legii nr. 10/2001

pentru a formula notificarea conform dispozițiilor acestei legi.

Tribunalul a mai reținut că preluarea de către stat a

imobilului de la B.G., respectiv a apartamentului de la parterul imobilului împreună

cu cele două boxe de la subsol a avut caracter abuziv în sensul dispozițiilor

art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece condamnarea penală pentru infracțiunea

de omisiunea denunțării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de

art. 228 C. pen. din anul 1936 reprezintă o condamnare cu caracter politic.

Întrucât restituirea în natură a imobilului nu mai este

posibilă, în cauza de față, deoarece apartamentul de la parterul imobilului din

str. A. împreună cu cele două boxe de la subsol au fost înstrăinate prin contractele

de vânzare cumpărare (cumpărător M.D.) și (cumpărător M.S.) Tribunalul a dispus

obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent către reclamantă pentru imobilul în litigiu.

În ceea ce privește solicitarea privind obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul valorii de circulație

a imobilului în litigiu, Tribunalul, a constatat că acest capăt de cerere apare

ca neîntemeiat deoarece potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

citat mai sus, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă din cauza

vânzării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare are doar competența

de a stabili dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, urmând ca în procedura

prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 să fie stabilită valoarea de circulație

a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură și acordate despăgubirile de

autoritățile competente și potrivit regulilor stabilite de acest ultim act normativ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta

G.L. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea apelului declarat de reclamantă s-a arătat

că sentința este nelegală doar sub aspectul respingerii cererii de obligare a pârâtului

la plata despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

A susținut că dispozițiile Decizia nr. XX119.03.2007 emisă de Înalta Curte de Casație

și Justiție - Secțiile Unite privind soluționarea recursului în interesul legii

cu privire la Dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și spetei

de fată.

În motivarea acestei decizii se arată că .,,... din moment

ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a

notiticărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot ti atacate

la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din

Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească

este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire

în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare

să emită o altă decizie dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța

judecătorească cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire

în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii,

o va anula, dispunând ea însăși restituirea imobilului preluat de către stat.

Arată apelanta - reclamantă că o astfel de soluție se

impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea

în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției

pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului

ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu

date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței de judecată de a soluționa calea

de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire

în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte dispoziții/decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în

cadrul plenitudinii de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție

legală, sa dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul

litigiului.

Pârâtul a susținut, în motivarea apelului, că din actele

ce au stat la baza emiterii dispoziției contestate rezulta faptul că, preluarea

imobilul în litigiu în proprietatea statului nu constituie preluare abuziva și nu

face obiectul Legii nr. 10/2001, proprietarul imobilului fiind condamnat penal pentru

săvârșirea infracțiunii de necedare de aur, conform sentinței penale nr. 1324/1959,

având ca pedeapsa complimentară confiscarea averii, inclusiv a imobilului solicitat.

Ca atare, în speță nu sunt întrunite condițiile impuse

de art. 2 alin. (1) lit b) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea vorbi de preluare

abuzivă.

Curtea de Apel București, secția a IlI-a, prin decizia

nr. 731 A din 6 octombrie 2011, a respins ambele apeluri.

Referitor la apelul pârâtului instanța de apel a reținut

că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoriile exceptate la art 1.3 lit

c din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că în mod corect

a reținut prima instanță faptul că imobilul ce formează obiectul notificării formulate

de reclamantă în condițiile legii speciale, constituie o preluare abuzivă ce intră

sub incidența acestei legi reparatorii, cu toate consecințele ce decurg din această

calificare juridică.

În ceea ce privește apelul reclamantei, din examinarea

cererii de declarare a acestei căi de atac, s-a reținut că aceasta a înțeles să

critice hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor

deciziei civile pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție într-un recurs

în interesul legii. în esență, reclamanta apelantă, pornind de la considerentele

acestei decizii (prin care instanța supremă învedera că instanța învestită cu cenzurarea

deciziei sau a dispoziției contestate, nu este limitată doar la posibilitatea de

a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție sau decizie de restituire

în natură, ci poate dispune ea înseși retrocedarea imobilului) susține ca în mod

greșit prima instanță a dat eficiență prevederilor Legii nr. 247/2005 și a obligat

Primăria Municipiului București să emită o nouă dispoziție cu propunerea de acordare

a măsurilor reparatori prin echivalent de către Comisia Centrală, în loc să dispună

obligarea directă a unității deținătoare la plata valorii de circulație a imobilului,

ce nu poate fi restituit în natură.

Tribunalul învestit cu o contestație, în temeiul art 26

din Legea nr. 10/2001, exercitată împotriva unei decizii sau a unei dispoziție verifică

legalitatea și temeinicia acesteia, iar în cazul în care constată că se impune anularea

ei, ia măsurile reparatorii în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Acesta

este și raționamentul primei instanței, care a obligat Primăria Municipiului București

la emiterea unei dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii, corespunzător

situației juridice a imobilului și normelor legale aplicabile, nefiind posibilă

obligarea directă a unității deținătoare la plata despăgubirilor, din moment ce

dispoziția contestată a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs

reclamanta și pârâtul, ambele recursuri fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În recursul declarat de reclamantă s-a susținut că plenitudinea

de jurisdicție conferită de decizia în interesul Legii nr. 20/2007, potrivit căreia

instanța poate să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului, poate fi

interpretată prin analogie și prezentei spețe pentru a nu se mai relua procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii 247/2005 și ca instanța să soluționeze

notificarea în întregime, putând obliga pârâtul la restituirea în echivalent a contravalorii

de piață a imobilului.

În motivarea recursului formulat de pârât s-a arătat că

reclamanta nu a depus toate actele doveditoare ale proprietății și calității de

moștenitor în faza administrativă.

Recursurile nu sunt fondate.

Referitor la recursul reclamantei.

Potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație, derogatorii

de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara

obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție

(acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii) inaplicabilă în cauză.

Conform art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, dacă restituirea

în natură nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării

este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII - Legea nr.

247/2005: deciziile/dispozițiile emise de unitățile investite cu soluționarea notificărilor

în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe

bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

După intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr.

247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătorești pronunțate

în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite (în care, conform dispozițiilor

pct. 16.5 alin. (3) se consemnează și sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor

îndreptățite), cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005), urmând a fi înaintate C.C.S.D. în vederea evaluării finale și emiterii

titlurilor de proprietate.

Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație, a statuat că instanța învestită cu o cerere privind refuzul nejustificat

al entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de către persoana

îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, poate soluționa pe fond cererea acestei

persoane. Nu se poate susține că aceste statuări îndreptățesc instanța să stabilească

despăgubiri bănești în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă

deoarece aceasta nu se regăsește între modalitățile de acordare a măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se prevede posibilitatea

de a fi obligată entitatea deținătoare la plata unor despăgubiri bănești, legea

reținând doar două posibilități de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea

în natură sau prin echivalent.

Deoarece în cauza de față nu s-au putut acorda măsuri

reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, rezultă

că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii este aceea prin echivalent,

în condițiile prevederilor speciale conținute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

De altfel, statuările deciziei în interesul Legii nr.

20/2007 nu pot fi aplicate prin analogie prezentei spețe deoarece ele vizează doar

situația în care nu s-a emis dispoziția motivată, or, în cazul reclamantei G.L.

s-a emis o astfel de dispoziție.

Critica inserată în motivarea recursului pârâtului este

formulată omisso medio, întrucât ea nu a fost supusă analizei instanței de apel.

În argumentarea acestei constatări este de precizat că

exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar

îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și

este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129

din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele

acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce

se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut

analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de

apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași

parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din

aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că,

efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs

pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se

respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară,

s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate

pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta

G.L. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 731A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012.