ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5755/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1040 din 16 iunie 2010 Tribunalul București - secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta G.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General; a obligat pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanta G.L. pentru apartamentul de la parterul imobilului situat în str. A. București, apartament alcătuit din 3 camere de locuit și dependințe (vestibul, bucătărie, baie, hol, cămară, WC, oficiu, debara, balcon și pivniță) și vândut prin contractele de vânzare cumpărare și a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu precum și cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul la valoarea de circulație a bunului în litigiu.

Analizând actele și lucrările cauzei civile de față, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta este legatara universală a lui B.G. decedat la data de 6 septembrie 1993, conform certificatului de moștenitor din 14 decembrie 1993. B.G. a fost coproprietarul apartamentului de la parter și de la etajul 1 precum și a 2 încăperi din pivnița imobilului situat în str. A. împreună cu B.N., aceștia dobândind dreptul de proprietate prin contractul de vânzare autentificat din 29 noiembrie 19944 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. B.G. a fost condamnat prin sentința penală nr. 79 din 14 aprilie 1959 la 8 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de omisiunea denunțării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de art. 228 C. pen., prin aceeași sentință dispunându-se și confiscarea totală a averii acestuia.

Prin sentința civilă nr. 646 din 10 februarie 1966 Tribunalul Popular al raionului N.B. a dispus partajarea imobilului situat în București str. A. aflat în coproprietatea lui B.N. și B.G., prin atribuirea apartamentului de la etaj lui B.N., iar apartamentul de parter plus cele două boxe de la subsol către raion N.B., care administra bunul ca efect al confiscării de la B.G. Așa fiind, Tribunalul, a constatat că reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului proprietar al ap. de la parterul imobilului din str. A. având astfel calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru a formula notificarea conform dispozițiilor acestei legi.

Tribunalul a mai reținut că preluarea de către stat a imobilului de la B.G., respectiv a apartamentului de la parterul imobilului împreună cu cele două boxe de la subsol a avut caracter abuziv în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece condamnarea penală pentru infracțiunea de omisiunea denunțării tentativei la crima de trădare de patrie prevăzută de art. 228 C. pen. din anul 1936 reprezintă o condamnare cu caracter politic. Întrucât restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, în cauza de față, deoarece apartamentul de la parterul imobilului din str. A. împreună cu cele două boxe de la subsol au fost înstrăinate prin contractele de vânzare cumpărare (cumpărător M.D.) și (cumpărător M.S.) Tribunalul a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent către reclamantă pentru imobilul în litigiu.

În ceea ce privește solicitarea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului în litigiu, Tribunalul, a constatat că acest capăt de cerere apare ca neîntemeiat deoarece potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 citat mai sus, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă din cauza vânzării bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, unitatea deținătoare are doar competența de a stabili dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, urmând ca în procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 să fie stabilită valoarea de circulație a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură și acordate despăgubirile de autoritățile competente și potrivit regulilor stabilite de acest ultim act normativ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta G.L. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. În motivarea apelului declarat de reclamantă s-a arătat că sentința este nelegală doar sub aspectul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilului. A susținut că dispozițiile Decizia nr. XX119.03.2007 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite privind soluționarea recursului în interesul legii cu privire la Dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și spetei de fată. În motivarea acestei decizii se arată că .,,...

din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notiticărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot ti atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși restituirea imobilului preluat de către stat.

Arată apelanta - reclamantă că o astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței de judecată de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte dispoziții/decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, sa dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Pârâtul a susținut, în motivarea apelului, că din actele ce au stat la baza emiterii dispoziției contestate rezulta faptul că, preluarea imobilul în litigiu în proprietatea statului nu constituie preluare abuziva și nu face obiectul Legii nr. 10/2001, proprietarul imobilului fiind condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunii de necedare de aur, conform sentinței penale nr. 1324/1959, având ca pedeapsa complimentară confiscarea averii, inclusiv a imobilului solicitat. Ca atare, în speță nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 2 alin. (1) lit b) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea vorbi de preluare abuzivă. Curtea de Apel București, secția a IlI-a, prin decizia nr. 731 A din 6 octombrie 2011, a respins ambele apeluri.

Referitor la apelul pârâtului instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu nu se încadrează în categoriile exceptate la art 1.3 lit c din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că în mod corect a reținut prima instanță faptul că imobilul ce formează obiectul notificării formulate de reclamantă în condițiile legii speciale, constituie o preluare abuzivă ce intră sub incidența acestei legi reparatorii, cu toate consecințele ce decurg din această calificare juridică. În ceea ce privește apelul reclamantei, din examinarea cererii de declarare a acestei căi de atac, s-a reținut că aceasta a înțeles să critice hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor deciziei civile pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

în esență, reclamanta apelantă, pornind de la considerentele acestei decizii (prin care instanța supremă învedera că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției contestate, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție sau decizie de restituire în natură, ci poate dispune ea înseși retrocedarea imobilului) susține ca în mod greșit prima instanță a dat eficiență prevederilor Legii nr. 247/2005 și a obligat Primăria Municipiului București să emită o nouă dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatori prin echivalent de către Comisia Centrală, în loc să dispună obligarea directă a unității deținătoare la plata valorii de circulație a imobilului, ce nu poate fi restituit în natură.

Tribunalul învestit cu o contestație, în temeiul art 26 din Legea nr. 10/2001, exercitată împotriva unei decizii sau a unei dispoziție verifică legalitatea și temeinicia acesteia, iar în cazul în care constată că se impune anularea ei, ia măsurile reparatorii în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Acesta este și raționamentul primei instanței, care a obligat Primăria Municipiului București la emiterea unei dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii, corespunzător situației juridice a imobilului și normelor legale aplicabile, nefiind posibilă obligarea directă a unității deținătoare la plata despăgubirilor, din moment ce dispoziția contestată a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul, ambele recursuri fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În recursul declarat de reclamantă s-a susținut că plenitudinea de jurisdicție conferită de decizia în interesul Legii nr. 20/2007, potrivit căreia instanța poate să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului, poate fi interpretată prin analogie și prezentei spețe pentru a nu se mai relua procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii 247/2005 și ca instanța să soluționeze notificarea în întregime, putând obliga pârâtul la restituirea în echivalent a contravalorii de piață a imobilului. În motivarea recursului formulat de pârât s-a arătat că reclamanta nu a depus toate actele doveditoare ale proprietății și calității de moștenitor în faza administrativă.

Recursurile nu sunt fondate. Referitor la recursul reclamantei. Potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație, derogatorii de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție (acordarea în compensație a altor bunuri sau servicii) inaplicabilă în cauză. Conform art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII - Legea nr. 247/2005: deciziile/dispozițiile emise de unitățile investite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale. După intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite (în care, conform dispozițiilor pct. 16.5 alin. (3) se consemnează și sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptățite), cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate C.C.S.D.

în vederea evaluării finale și emiterii titlurilor de proprietate. Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație, a statuat că instanța învestită cu o cerere privind refuzul nejustificat al entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de către persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, poate soluționa pe fond cererea acestei persoane. Nu se poate susține că aceste statuări îndreptățesc instanța să stabilească despăgubiri bănești în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă deoarece aceasta nu se regăsește între modalitățile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se prevede posibilitatea de a fi obligată entitatea deținătoare la plata unor despăgubiri bănești, legea reținând doar două posibilități de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent.

Deoarece în cauza de față nu s-au putut acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, rezultă că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii este aceea prin echivalent, în condițiile prevederilor speciale conținute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. De altfel, statuările deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 nu pot fi aplicate prin analogie prezentei spețe deoarece ele vizează doar situația în care nu s-a emis dispoziția motivată, or, în cazul reclamantei G.L. s-a emis o astfel de dispoziție. Critica inserată în motivarea recursului pârâtului este formulată omisso medio, întrucât ea nu a fost supusă analizei instanței de apel.

În argumentarea acestei constatări este de precizat că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită. Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.

Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.L. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 731A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012.