ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2251/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova, reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor București, a solicitat anularea Deciziei nr. 320 din 30

septembrie 2008, emisă pentru suma de 3.912.490 lei, reprezentând taxa pe

valoarea adăugată și accesorii aferente.

În motivarea

acțiunii, societatea reclamantă a susținut nelegalitatea Deciziei nr. 320 din 30

septembrie 2008, arătând că transferul de bunuri în patrimoniul Consiliului

Județean Prahova nu constituie livrare de bunuri în sensul dispozițiilor art. 128

din Legea nr. 571/2003.

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor București, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței

materiale a instanței.

Prin Sentința nr. 452

din 13 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetenței

materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Ploiești.

În cauză, instanța a

dispus admiterea și administrarea probei cu expertiză contabilă.

Prin Sentința nr. 114

din 6 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, a respins acțiunea formulată de

reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că Decizia de impunere nr. 247

din 16 iunie 2008 a fost emisă în baza Raportul de inspecție fiscală nr. 14242

din 11 iunie 2008, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de

plată a sumei de 3.906.508 lei, compusă din 1.826.739 lei taxă pe valoarea

adăugată și 2.079.769 lei, majorări de întârziere aferente.

Aceasta a contestat cele

două acte administrativ-fiscale, iar A.N.A.F. prin Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma

de 743.373 lei reprezentând T.V.A. de plată și ca nemotivată pentru suma de

3.163.135 lei reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente taxei pe

valoare adăugată.

Instanța de fond a

apreciat că obligațiile suplimentare de plată stabilite în sarcina societății

reclamante au fost dispuse în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 128 alin.

(1) și (5) din C. fisc., având în vedere că transferul bunurilor din

patrimoniul S.C. T.P. S.A. în proprietatea Consiliului Județean Prahova

constituie livrare de bunuri ce trebuie impozitată, baza de impozitare fiind

reprezentată de prețul de cost determinat la momentul livrării, potrivit art. 137

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Curtea, a înlăturat

apărările reclamantei, care se regăsesc și în raportul de expertiză, apreciind

că stabilirea bazei de impozitate privind TVA și plata acesteia nu este condiționată

de exercitarea sau neexercitarea dreptului de deducere a aceleiași taxe la

primirea bunurilor în patrimoniu sau de împrejurarea că respectivele materiale

aveau mișcare lentă.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, a declarat recurs reclamanta SC T.P. SA.

În motivarea căii de

atac se susține că instanța de fond în mod eronat a reținut că trecerea

bunurilor din patrimoniul SC T.P. SA în patrimoniul C.J. Prahova constituie

transfer de bunuri pentru care se calculează TVA conform art. 128 alin (1) și (5)

din C. fisc.

Se arată că

aplicabile în cauză erau prevederile C. fisc. de la data evenimentelor și nu de

la data judecării contestației.

O altă critică adusă

sentinței atacate este aceea potrivit căreia, în mod greșit instanța de fond nu

a ținut cont de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, conform

cărora bunurile trecute în patrimoniul C.J. Prahova aveau mișcare lentă, fiind

primite de SC T.P. SA la înființare de la SC T.P. SA București în anul 2002,

pentru care nu a dedus TVA, astfel că potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (5)

din Legea nr. 571/2003, nu avea obligația de a plăti TVA aferentă bazei de

calcul de 2.801.308 lei.

Deși nu se indică

temeiul legal al recursului, instanța de recurs apreciază că toate criticile

formulate pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ..

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă

din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă, atât cu ocazia

plângerii administrative prealabile cât și la instanța de fond a solicitat

anularea actelor administrative fiscale contestate, în sensul diminuării bazei

de impozitare privind taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar de

organele de inspecție fiscală, cu suma de 3.912.490 lei reprezentând

contravaloarea stocurilor de materiale distribuite de societatea reclamantă

către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, în anul 2004, și, implicit,

exonerarea de la plata TVA aferent.

Ulterior, prin

cererea de recurs, se solicită anularea în parte a actelor administrative fiscale

contestate, în sensul de a fi exonerată reclamanta de plata sumei de 532.248,52

lei reprezentând TVA aferentă bazei de calcul de impozitare de 2.801.308 lei,

contravaloare stocuri preluate de reclamantă de la SC T.P. SA București, pentru

care nu a dedus TVA.

Problema de drept de

a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei este aceea dacă valoarea bunurilor

distribuite din patrimoniul societății reclamante, reprezentând stocuri de

materiale, către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, intră în baza de

impozitare a TVA.

Potrivit art. 128 alin.

(1) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare, de la momentul distribuirii bunurilor, „prin livrare de bunuri se

înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la

proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acționează în

numele acestuia”.

Conform art. 128 alin.

(5) din același act normativ, „orice distribuire de bunuri din activele

societății comerciale către asociații sau acționarii săi, inclusiv o

distribuire de bunuri legată de lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a

societății, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată”.

Din cuprinsul

motivelor de recurs rezultă implicit că recurenta-reclamantă consimte că sunt

aplicabile speței dispozițiile art. 128 alin. (1) și (5) C. fisc., de la

momentul distribuirii, însă este în eroare cu privire la cuprinsul acestor

dispoziții, care este cel menționat anterior.

Din cuprinsul acestor

prevederi legale enunțate, rezultă că din punct de vedere al TVA distribuirea

de bunuri din activele unei societăți comerciale, cum este și

recurenta-reclamantă, către o altă persoană, în speță Consiliul Județean Prahova,

constituie livrare de bunuri dacă are loc un transfer al dreptului de

proprietate asupra bunurilor respective de la un proprietar la altul.

În consecință,

distribuirea de active sub forma stocurilor de materiale din patrimoniul

reclamantei către acționarul unic, Consiliul Județean Prahova constituie din

punct de vedere al TVA, livrare de bunuri efectuată cu plată ce trebuia impozitată

la data distribuirii bunurilor din patrimoniul său.

Deci, societatea

reclamantă trebuia să includă în baza de impozitare a TVA, în conformitate cu art.

137 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, atât valoarea mijloacelor circulante transferate

cât și valoarea activelor circulante de natura stocurilor de materiale, prețul

de cost fiind cel din momentul livrării, de altfel necontestat de

recurenta-reclamantă.

Reclamanta, pentru baza

de impozitare în care era inclusă și valoarea acestor stocuri, trebuia să

colecteze TVA aferentă.

Nu prezintă relevanță

faptul că suma de 2.801.308 lei reprezintă stocuri preluate de la SC T.P. SA

București pentru care reclamanta nu a dedus TVA.

Pe de o parte, după

momentul preluării stocurilor a luat fiind o nouă societate comercială cu

patrimoniu propriu, astfel că operațiunile anterioare nu prezintă relevanță în

cauză.

Mai mult, susținerile

recurentei nu au suport legal, întrucât potrivit dispozițiilor legale expuse,

stabilirea bazei de impozitare privind TVA nu este condiționată de exercitarea

sau neexercitarea dreptului de deducere a TVA la primirea acestora sau de

faptul că aceste materiale aveau mișcare lentă, prevederile legale menționate

ca incidente în cauză nefăcând vreo distincție cu privire la aceste aspecte.

În consecință, față

de cele expuse, soluția instanței de fond care a confirmat legalitatea și

temeinicia actelor administrative fiscale contestate în limitele investirii,

este corectă.

În altă ordine,

susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a ținut

seama de concluziile expertizei contabile judiciare sunt nefondate, întrucât

atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente în cauză

aparține instanței de judecată și nu expertului.

În concluzie, având

în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciază că nu este incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în

temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de SC T.P. SA împotriva sentinței nr. 114 din 6 mai 2010 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.