ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2251/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2251/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Prahova, reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta
Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor București, a solicitat anularea Deciziei nr. 320 din 30
septembrie 2008, emisă pentru suma de 3.912.490 lei, reprezentând taxa pe
valoarea adăugată și accesorii aferente.
În motivarea
acțiunii, societatea reclamantă a susținut nelegalitatea Deciziei nr. 320 din 30
septembrie 2008, arătând că transferul de bunuri în patrimoniul Consiliului
Județean Prahova nu constituie livrare de bunuri în sensul dispozițiilor art. 128
din Legea nr. 571/2003.
Pârâta Agenția
Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a
Contestațiilor București, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței
materiale a instanței.
Prin Sentința nr. 452
din 13 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, a admis excepția necompetenței
materiale invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei
în favoarea Curții de Apel Ploiești.
În cauză, instanța a
dispus admiterea și administrarea probei cu expertiză contabilă.
Prin Sentința nr. 114
din 6 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, a respins acțiunea formulată de
reclamanta SC T.P. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de
Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că Decizia de impunere nr. 247
din 16 iunie 2008 a fost emisă în baza Raportul de inspecție fiscală nr. 14242
din 11 iunie 2008, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de
plată a sumei de 3.906.508 lei, compusă din 1.826.739 lei taxă pe valoarea
adăugată și 2.079.769 lei, majorări de întârziere aferente.
Aceasta a contestat cele
două acte administrativ-fiscale, iar A.N.A.F. prin Direcția Generală de
Soluționare a Contestațiilor a respins ca neîntemeiată contestația pentru suma
de 743.373 lei reprezentând T.V.A. de plată și ca nemotivată pentru suma de
3.163.135 lei reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente taxei pe
valoare adăugată.
Instanța de fond a
apreciat că obligațiile suplimentare de plată stabilite în sarcina societății
reclamante au fost dispuse în mod legal, cu respectarea dispozițiilor art. 128 alin.
(1) și (5) din C. fisc., având în vedere că transferul bunurilor din
patrimoniul S.C. T.P. S.A. în proprietatea Consiliului Județean Prahova
constituie livrare de bunuri ce trebuie impozitată, baza de impozitare fiind
reprezentată de prețul de cost determinat la momentul livrării, potrivit art. 137
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Curtea, a înlăturat
apărările reclamantei, care se regăsesc și în raportul de expertiză, apreciind
că stabilirea bazei de impozitate privind TVA și plata acesteia nu este condiționată
de exercitarea sau neexercitarea dreptului de deducere a aceleiași taxe la
primirea bunurilor în patrimoniu sau de împrejurarea că respectivele materiale
aveau mișcare lentă.
Împotriva sentinței
pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie, a declarat recurs reclamanta SC T.P. SA.
În motivarea căii de
atac se susține că instanța de fond în mod eronat a reținut că trecerea
bunurilor din patrimoniul SC T.P. SA în patrimoniul C.J. Prahova constituie
transfer de bunuri pentru care se calculează TVA conform art. 128 alin (1) și (5)
din C. fisc.
Se arată că
aplicabile în cauză erau prevederile C. fisc. de la data evenimentelor și nu de
la data judecării contestației.
O altă critică adusă
sentinței atacate este aceea potrivit căreia, în mod greșit instanța de fond nu
a ținut cont de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, conform
cărora bunurile trecute în patrimoniul C.J. Prahova aveau mișcare lentă, fiind
primite de SC T.P. SA la înființare de la SC T.P. SA București în anul 2002,
pentru care nu a dedus TVA, astfel că potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (5)
din Legea nr. 571/2003, nu avea obligația de a plăti TVA aferentă bazei de
calcul de 2.801.308 lei.
Deși nu se indică
temeiul legal al recursului, instanța de recurs apreciază că toate criticile
formulate pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ..
Înalta Curte,
analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la
dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este
nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă
din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă, atât cu ocazia
plângerii administrative prealabile cât și la instanța de fond a solicitat
anularea actelor administrative fiscale contestate, în sensul diminuării bazei
de impozitare privind taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar de
organele de inspecție fiscală, cu suma de 3.912.490 lei reprezentând
contravaloarea stocurilor de materiale distribuite de societatea reclamantă
către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, în anul 2004, și, implicit,
exonerarea de la plata TVA aferent.
Ulterior, prin
cererea de recurs, se solicită anularea în parte a actelor administrative fiscale
contestate, în sensul de a fi exonerată reclamanta de plata sumei de 532.248,52
lei reprezentând TVA aferentă bazei de calcul de impozitare de 2.801.308 lei,
contravaloare stocuri preluate de reclamantă de la SC T.P. SA București, pentru
care nu a dedus TVA.
Problema de drept de
a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei este aceea dacă valoarea bunurilor
distribuite din patrimoniul societății reclamante, reprezentând stocuri de
materiale, către acționarul unic Consiliul Județean Prahova, intră în baza de
impozitare a TVA.
Potrivit art. 128 alin.
(1) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările
ulterioare, de la momentul distribuirii bunurilor, „prin livrare de bunuri se
înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la
proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acționează în
numele acestuia”.
Conform art. 128 alin.
(5) din același act normativ, „orice distribuire de bunuri din activele
societății comerciale către asociații sau acționarii săi, inclusiv o
distribuire de bunuri legată de lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a
societății, constituie livrare de bunuri efectuată cu plată”.
Din cuprinsul
motivelor de recurs rezultă implicit că recurenta-reclamantă consimte că sunt
aplicabile speței dispozițiile art. 128 alin. (1) și (5) C. fisc., de la
momentul distribuirii, însă este în eroare cu privire la cuprinsul acestor
dispoziții, care este cel menționat anterior.
Din cuprinsul acestor
prevederi legale enunțate, rezultă că din punct de vedere al TVA distribuirea
de bunuri din activele unei societăți comerciale, cum este și
recurenta-reclamantă, către o altă persoană, în speță Consiliul Județean Prahova,
constituie livrare de bunuri dacă are loc un transfer al dreptului de
proprietate asupra bunurilor respective de la un proprietar la altul.
În consecință,
distribuirea de active sub forma stocurilor de materiale din patrimoniul
reclamantei către acționarul unic, Consiliul Județean Prahova constituie din
punct de vedere al TVA, livrare de bunuri efectuată cu plată ce trebuia impozitată
la data distribuirii bunurilor din patrimoniul său.
Deci, societatea
reclamantă trebuia să includă în baza de impozitare a TVA, în conformitate cu art.
137 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările
și completările ulterioare, atât valoarea mijloacelor circulante transferate
cât și valoarea activelor circulante de natura stocurilor de materiale, prețul
de cost fiind cel din momentul livrării, de altfel necontestat de
recurenta-reclamantă.
Reclamanta, pentru baza
de impozitare în care era inclusă și valoarea acestor stocuri, trebuia să
colecteze TVA aferentă.
Nu prezintă relevanță
faptul că suma de 2.801.308 lei reprezintă stocuri preluate de la SC T.P. SA
București pentru care reclamanta nu a dedus TVA.
Pe de o parte, după
momentul preluării stocurilor a luat fiind o nouă societate comercială cu
patrimoniu propriu, astfel că operațiunile anterioare nu prezintă relevanță în
cauză.
Mai mult, susținerile
recurentei nu au suport legal, întrucât potrivit dispozițiilor legale expuse,
stabilirea bazei de impozitare privind TVA nu este condiționată de exercitarea
sau neexercitarea dreptului de deducere a TVA la primirea acestora sau de
faptul că aceste materiale aveau mișcare lentă, prevederile legale menționate
ca incidente în cauză nefăcând vreo distincție cu privire la aceste aspecte.
În consecință, față
de cele expuse, soluția instanței de fond care a confirmat legalitatea și
temeinicia actelor administrative fiscale contestate în limitele investirii,
este corectă.
În altă ordine,
susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a ținut
seama de concluziile expertizei contabile judiciare sunt nefondate, întrucât
atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente în cauză
aparține instanței de judecată și nu expertului.
În concluzie, având
în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciază că nu este incident
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în
temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul
formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul
declarat de SC T.P. SA împotriva sentinței nr. 114 din 6 mai 2010 a Curții de
Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 aprilie 2011.