ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3800/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3800/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 670 din 02 aprilie 2010, a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanta R.M., în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța, Consiliul Local Eforie și Orașul Eforie, prin Primar.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

In cauză, dreptul

reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească să invoce, în prezent, dreptul

său sau o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului la a cărei jurisprudență face trimitere chiar

reclamanta în cererea de chemare în judecată a statuat (cauza Poenaru c. României)

că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranță legitimă.

Reclamanta nu a

folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că

devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normative potrivit

cu care nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării ,,atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.”Acest text se coroborează și cu prevederile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor

preluate fără titlu (cum este cazul din speță) este permisa în condițiile

dreptului comun, cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească

modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Nu s-a putut susține

că, prin soluția prefigurată, reclamantei i s-a încălcat accesul liber la justiție

de vreme ce pretențiile sale au fost analizate de către o instanță în raport de

actele normative și legislația statului în vigoare în materie de restituire a

proprietăților preluate de către stat. Dreptul de acces la justiție nu este un

drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept

este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de

apreciere. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare,

nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, cale însă pe

care reclamanta nu a parcurs-o.

Reținând că dreptul

reclamantei de a cerere recunoașterea dreptului său s-a stins și aceasta nu are

un bun sau o speranță legitimă în înțelesul Convenției, Tribunalul a respins,

ca nefondată, acțiunea.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 167/C din 08 septembrie 2010, a respins apelul

formulat de apelanta-reclamantă R.M., împotriva sentinței civile nr. 670 din 02

aprilie 2010 a Tribunalului Constanța în contradictoriu cu intimații-pârâți

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța, Consiliul Local Eforie și Orașul Eforie, prin Primar, ca

neîntemeiat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, acțiunea în

revendicare este acea acțiune în justiție formulată de reclamantul-proprietar,

care a pierdut posesia bunului, împotriva pârâtului-neproprietar, dar care

posedă bunul, prin care se urmărește restituirea către reclamant a bunului pe

care pârâtul îl ține.

Din definiție rezultă

caracterele juridice ale acțiunii în revendicare: acțiune reală și petitorie;

această ultimă trăsătură semnifică faptul că acțiunea în revendicare poate fi

exercitată doar de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat, prin ea tinzând a se stabili direct existența dreptului de proprietate

al reclamantei, redobândirea posesiei fiind numai un efect accesoriu al

acțiunii.

Temeiul juridic al

unei acțiuni în revendicare îl poate constitui numai prevederile art. 480 C. civ., potrivit căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limita deținută de lege. Textul

determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea

atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i culege fructele

și dreptul de a dispune de acesta.

Atributul folosinței

presupune exercitare de către titularul dreptului de proprietate a unei

stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit

prin putere proprie și în interes propriu.

De aici, caracterul

petitoriu al acțiunii în revendicare pentru că, dovedindu-se dreptul de

proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al

recunoașterii (și nu stabilirii „ex tunc”) dreptului de proprietate, în

plenitudinea atributelor sale.

Recurenta, cu toate

că și-a întemeiat acțiunea introductivă pe dispozițiile art. 480 C. civ., a pretins că dreptul său de proprietate există în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001; mai mult, deși se întemeiază pe dreptul comun, a solicitat acordarea

unor despăgubiri stabilite doar prin legea specială.

Curtea a amintit că Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, stabilește cadrul acordării unor

măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în favoarea persoanelor care

dovedesc calitatea de proprietari ai imobilelor, la data preluării lor în mod

abuziv.

Fie că este vorba de

„imobile preluate fără titlu” [situație prevăzută de art. 2 alin. (2)] fie de

„imobile preluate în mod abuziv” [pentru această categorie s-au edictat art. 25

alin. (4) și art. 26 alin. (3) și (4)], persoanele îndreptățite își vor putea

exercita „calitatea de proprietar” (legiuitorul a avut în vedere dreptul de

proprietate) după primirea deciziei/dispoziției motivate sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor Legea nr. 10/2001 – într-o

formulare a legii care se aplică cererii formulată de reclamantă.

S-a stabilit astfel

caracterul constitutiv, și nu recognitiv, al actelor de autoritate prin care

s-au stabilit măsuri reparatorii (după scurgerea procedurii de restituire

administrative și/sau judiciare).

Din cele expuse a rezultat,

în mod evident, că nu poate fi concepută o acțiune în revendicare întemeiată pe

Legea nr. 10/2001.

Acțiunea în

revendicare formulată în baza Legii nr. 10/2001 este un nonsens juridic pentru

că, de esența unei astfel de acțiuni, este dovedirea unui drept de proprietate

preexistent, iar de esența cererilor prevăzute de această lege este caracterul

constitutiv al procedurilor reglementate de acest actul normativ cu caracter

special; neprevăzând, în conținutul ei (așa cum s-a arătat anterior),

posibilitatea recurgerii la o acțiune în revendicare, Legea nr. 10/2001 a

limitat accesul și la acțiunea de revendicare cu dreptul comun (întemeiată pe

disp. art. 480 C. civ.), fiind permisă numai calea sistemul reparator prevăzut

în norma specială.

Reclamanta nu a urmat

calea procedurii administrative deschisă de Legea nr. 10/2001, deși nimic nu o

împiedica să o facă, cu atât mai mult că, astfel cum pretinde în prezenta acțiune,

terenurile erau libere, iar o dispoziție a primarului era mult mai ușor de

obținut; deși a pierdut termenul de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001,

reclamanta a formulat prezenta cerere în revendicare după aproape 6 ani de la

finalizarea termenului de depunere a notificărilor.

Asupra temeiniciei

acțiunii în revendicare bazată pe dispozițiile art. 480 C. civ., curtea a

reținut că, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, dar, în alin.

(2) al aceluiași articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul

a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar

imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanții trebuiau să urmeze

procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia aveau posibilitatea să-și

valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește

incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, s-a avut în vedere că, potrivit art. 2 alin.

(1), în special lit. h) și i), aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele

preluate de stat; ca urmare, este evident că și imobilul în cauză face obiectul

acestei legi, din moment ce, din chiar cuprinsul acțiunii, rezultă că a fost

preluat de stat fără drept/abuziv.

Potrivit art. 15 alin.

(2) din Constituție, legea civilă dispune pentru viitor, complinitor, art. 1 C.

civ. prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.

Rezultă că legea nouă

este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra

situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice

trecute; referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată

aplicare, ele formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul

legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de

ineficacitatea actelor de preluare.

Premergător intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio în integrum, ca efect al

ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al

revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480–481 C. civ., ori al

responsabilității civile dedus din art. 998 C. civ., ambele aparținând legii

vechi.

Dreptul comun, deși

avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și

conservator prin câmpul său de aplicare (restrâns la actele de preluare fără

titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art. 1169 C. civ.) și

prescriptibilitate în cazul acțiunilor personale, a fost părăsit de Legea nr.

10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură

administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde

câmpul de aplicare al restitutio în integrum și, totodată, diversifică amplu

gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice

dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.

Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl

subordonează controlului judecătoresc.

Cum reglementările

cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea

publică, rezultă că sunt de imediată aplicare; soluția a fost anticipată

legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 .

În contextul arătat, a

rezultat că, ulterior datei de 14 februarie 2001 - când a intrat în vigoare

Legea nr. 10/2001 -, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă

întemeiată pe dreptul comun, art. 480–481 C. civ., nu mai este posibilă, iar o

acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea

procedurii administrative (obligatorii), prealabil sesizării instanțelor

judecătorești.

În concepția legii

noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare,

eliminat.

Punerea în aplicare a

Legii nr. 10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este

obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât privește

controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul

procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin

echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

Prima etapă,

procedura administrativă prealabilă, are caracter obligatoriu (art. 22 și art.

47 din lege) ceea ce înseamnă că, de la intrarea în vigoare a legii, cererile

de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare

a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor

juridice deținătoare direct la instanțele judecătorești competente sunt

inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ.] dacă nu se face dovada

parcurgerii procedurii prealabile, prevăzute de această lege (art. 22 și urm.).

S-a avut în vedere

că, potrivit art. 44 alin. (1) fraza a II-a din Constituție, dar și art. 480 C.

civ., conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.

O astfel de limitare

rezultă din litera și spiritul Legii nr. 10/2001, opțiunea legiuitorului fiind,

prin această lege, să se instituie un mecanism special pentru recunoașterea

dreptului de proprietate privată și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate

de stat în mod abuziv.

Astfel, prin

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut nu numai că

„persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării” ci s-a adăugat și mențiunea că

această calitate de proprietar va fi exercitată „după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești de restituire, conform prezentei legi”; așadar, decizia

sau hotărârea judecătorească de restituire presupune parcurgerea procedurii

prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 au o dublă valență, în concordanță cu prevederile

constituționale evocate anterior.

Pe de o parte, ele nu

prevăd un mod special de expropriere în favoarea statului sau altei autorități

publice, astfel încât nu sunt încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din

Constituție.

Curtea

Constituțională a statuat în Decizia nr. 373/2006 că Legea nr. 10/2001

recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv

calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a

imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în

urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității

administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească,

în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție. Astfel, dispunând

că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru

viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire,

legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile

în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului

juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua

din Legea fundamentală.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc un anumit mod de

exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul juridic al dreptului

de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin

reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiție.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de

proprietate nu mai este acțiunea în revendicare, câmpul de aplicare al

prevederilor art. 480 C. civ. pentru cererile de restituire a imobilelor

preluate abuziv dispărând în acest fel, ci procedura prevăzută de acest act

normativ; ceastă concluzie este în mod expres prevăzută și în art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998.

Aceasta rezultă și

din aceea că numai cu titlu de excepție, art. 46 din Legea nr. 10/2001 prevede

posibilitatea continuării acțiunilor introduse anterior adoptării acesteia.

De altfel, a admite

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar mai fi temeinice acțiunile

în revendicare întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., ar însemna golirea

de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie, dar

și termene anume care trebuie respectate, termene succesiv prelungite, de unde

și importanța lor, și a căror nerespectare, atrage decăderea din dreptul de a

mai solicita măsuri reparatorii.

Sancțiunea este

menită să asigure securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea,

la un moment, dat a procedurilor, și prin eliminarea incertitudinii cu privire

la situația unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora

și interesele eventualilor dobânditori de bună credință, incertitudine care ar

fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acțiune în

revendicare.

Acest scop al legii

și caracterul ei de excepție, necesar pentru atingerea scopului său, rezultă în

ansamblu și din alte prevederi, cum ar fi prevederile art. 45 alin. (5) din

lege, care instituie un termen de prescripție de numai un an inclusiv pentru

introducerea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a

unor acte juridice, deși în dreptul comun se admite că astfel de acțiuni sunt

imprescriptibile.

Procedându-se astfel,

nu se încalcă prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale privind liberul acces la justiție și dreptul

la un proces echitabil; numai că, reclamanții trebuie să parcurgă mai întâi

procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială, lucru care nu

înseamnă că reclamanții nu au acces la justiție și la un proces echitabil.

În acest sens, nu

poate fi vorba nici de o denegare de dreptate căci, după parcurgerea fazei

prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost

finalizată, o poate ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita

căile legale de atac.

Aceasta întrucât,

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar

indiferent de modul în care se finalizează. Mai mult, Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, admițând recursul în

interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

De asemenea, prin Decizia

nr. IX din 20 martie 2006, admițându-se recursul în interesul legii, s-a

stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile

formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a

imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură

sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a

tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică

respectivă.

Ca urmare, există

toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii,

pentru a asigura accesul la justiție al persoanelor interesate, pentru a supune

unui control jurisdicțional atât soluția dată în procedura administrativă

prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 dar și refuzul de a da o astfel de

soluție.

Articolul 6

paragraful 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu obligă statele membre să supună litigiile civile

unei proceduri judiciare în fiecare etapă; intervenția anterioară a unor

organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative

jurisdicționale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse

controlului unei instanțe cu jurisdicție deplină care garantează drepturile

prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție (Cauza Buzescu contra României).

De altfel, o asemenea

procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv,

ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil,

principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa, din prevederile Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Netemeinicia

rezultând din suprimarea aplicabilității unui text în cazul reglementării unor

soliții legale speciale nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o

instanță, ci numai un mijloc de disciplinare procesuală a părților, care

trebuie să aleagă calea prevăzută de lege pentru a-și valorifica dreptul.

Această soluție se

păstrează și raportat la cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, a pronunțat decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

conținând următoarea soluție: „concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În cauză, nu s-a

putut reține că reclamanta nu a avut nicio posibilitate de a se adresa unei

instanțe și nici faptul că dreptul lor de acces la o instanță ar fi afectat în

substanța sa, întrucât, așa cum s-a arătat, puteau urma procedurile judiciare

după parcurgerea procedurii administrative sau puteau chema în judecată direct

statul, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului.

Apoi, soluția de

obligare a pârâților la plata unor despăgubiri este evident contrară spiritului

acțiunii în revendicare, ce este mijloc principal de apărare al proprietății și

pentru care restituirea bunului în natura sa este de esență.

Ca și pentru

justificarea în drept a acțiunii (motivată pe prevederile art. 480 C. civ. dar

prin care se solicită și despăgubiri bănești – prin definiție o acțiune în

răspundere civilă) reclamanta a creat o mixtură de norme legale încercând calea

acțiunii în revendicare (acțiune imprescriptibilă) repararea prejudiciului

bănesc (cerere esențialmente supusă prescripției extinctive).

Aceasta deoarece,

dacă ar fi echitabil să se considere că statul a comis acte abuziv samavolnice

de preluare a unor bunuri proprietate, practic săvârșind astfel acte ilice,

este firesc să se aplice întreg corpul normativ legat de răspunderea civilă

delictuală întemeiat în principal pe dispozițiile art. 998 – 999 C. civ.,

privind răspunderea autorului faptei și nu altei persoane; nimic nu

îndreptățește concluzia că s-ar putea folosi o

lex tertia

în care

reclamanta să invoce dispozițiile favorabile din anumite instituții de drept

(imprescriptibilitatea, scutirea de taxă judiciară de timbru, răspunderea

autorului faptei ilicite și nu a posesorului etc.), căci în acest fel s-ar nega

existența și aplicarea unor principii constituționale fără de care statul de

drept nu poate fi închipuit, în principal cel privind supremația legii.

În fine, Curtea a

observat că, deși a invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recurenta a dat o interpretare eronată noțiunii de „bun” reglementată de această

dispoziție legală.

După cum a precizat

în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că art. 1

din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: „prima, care se exprimă în

prima teză a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul

respectării proprietății; a doua, figurând în a doua teză a aceluiași alineat,

se referă la privațiunea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea

ce o privește pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște

statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în

conformitate cu interesul general (...).

Totuși, între aceste

reguli există o interdependență: cea de a doua și a treia regulă se referă la

exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecință,

trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima (Cauza

James și alții împotriva Regatului Unit, Cauza Sporrong și Lönnroth împotriva

Suediei, Cauza Sfintele Mânăstiri împotriva Greciei și Cauza latridis împotriva

Greciei).

Lipsa unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a reieșit din situația că reclamantei nu îi

fusese recunoscut un drept de proprietate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, înaintea introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Tribunalul Constanța la 06 noiembrie 2009, cu atât mai mult cu cât aceasta putea obține

despăgubiri doar în temeiul Legii nr. 10/2001.

În cazul în speță,

este incidentă jurisprudența Curții referitoare la „speranță legitimă”, din

moment ce s-a constatat că, formulând cererile de restituire la instanțele

interne, reclamanta a vrut să i se recunoască un drept de proprietate asupra

imobilului în litigiu; în consecință, nici aceste cereri, nici procedurile pe

care le-au generat nu se raportau la un „bun actual” al reclamanților.

Conform art. 1 al

Protocolului nr. 1, așa cum este interpretat de jurisprudența Curții, noțiunea

de „bun” poate acoperi atât „bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale,

inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficierea efectivă de un drept de

proprietate (cauza Kopecky împotriva Slovaciei). Curtea Europeană a afirmat

deja că o creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” din

moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este

confirmată de o jurisprudență bine stabilită de tribunale; de asemenea, poate

căpăta o anumită pertinență în această privință problema de a ști dacă, în

contextul procedurii pentru care s-a formulat cerere în fața Curții,

reclamantul putea pretinde că are o „speranță legitimă” de a obține beneficierea

efectivă de bunul său .

În mod constant,

Curtea a considerat că doar anumite împrejurări faptice și/sau juridice care

caracterizează situația reclamanților pot fi calificate „speranță legitimă” în

accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, s-a constatat

că o sentință definitivă poate crea, în beneficiul reclamantului, „speranța

legitimă” de a se vedea efectiv pus în posesia terenului identificat printr-o

decizie administrativă și de a obține, ulterior, titlul administrativ de

proprietate (cauza Abăluță împotriva României, cauza Georgi împotriva României,

cauza Tacea împotriva României); de asemenea, Curtea a stabilit că o decizie definitivă

prin care o instanță a constatat nelegalitatea naționalizării unor bunuri în

hotărârile a avut drept efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor în cauză (cauza

Athanasiu Marshall împotriva României); apoi, au un „bun” reclamanții nu au

dorit recunoașterea continuării unui drept vechi de proprietate, ci

beneficierea de un drept de proprietate pe care l-au moștenit de la părinții

lor în conformitate cu certificatul de moștenitor pentru care au plătit taxa

funciară pentru imobil și teren și au închiriat un apartament unei societăți

comerciale (cauza Bock și Palade împotriva României) ș.a.

Dimpotrivă, este pe

deplin aplicabilă jurisprudența Curții (cauza Caracaș împotriva României) care

a stabilit că, în cazul când se constată că, creanța, de a cărei restituire

reclamanții se puteau prevala eventual, era, încă de la început, o creanță

condiționată, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se

restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare,

pe care le-au demarat, această creanță nu putea fi considerată, în momentul

sesizării instanțelor interne, suficient de bine stabilită pentru a se

constitui într-o „valoare patrimonială” susceptibilă de protecția art. 1 al

Protocolului nr. 1 (cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraf 58 aplicată,

spre ex., în Cauza Smoleanu împotriva României paragraful 49).

Aceasta deoarece, ca

urmare a exproprierii, nici autorii reclamantei, nici reclamanta însăși, în

calitatea sa de moștenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de

proprietate asupra bunului; în consecință, nu se putea considera, din

perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamanta a conservat

un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat

ca o „speranță legitimă”, în sensul jurisprudenței Curții (Cauza Costandache

împotriva României sau Cauza Smoleanu împotriva României).

De asemenea, în

măsura în care reclamanta a susținut imposibilitatea de a obține despăgubiri

pentru imobilul său conform dreptului român, și au fost avute în vedere

dispozițiile art. 480 C. civ. iar nu cele ale Legii nr. 10/2001, Curtea a

stabilit (tot în Cauza Costandache împotriva României) că nu este garantat de

Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu

constituie o încălcare a Convenției (și Cauza Mayer și alții împotriva

Germaniei).

În fine, s-a mai

amintit că s-a stabilit (Cauza Viașu împotriva României) că, atunci când un

stat contractant, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1,

adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi

considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire;același

principiu se poate aplica în ceea ce privește dispozițiile de restituire sau de

despăgubire stabilite în temeiul unei legislații adoptate înainte de

ratificarea convenției în cazul în care o asemenea legislație rămâne în vigoare

după ratificarea Protocolului nr. 1 .

În același context,

Curtea a hotărât că, atunci când principiul de restituire a proprietăților

confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este de

legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de către

autorități, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în

absența unei reacții coerente și rapide a statului, o neîndeplinire din partea

acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficierea efectivă de

dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea

Broniowski citată anterior, pct. 151; Păduraru împotriva României, pct. 92 și

112,).

Or, analiza cauzei de

față nu putea conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de

practicile adoptate de către autorități la aplicarea noii legislații de

restituirea a bunurilor prelate abuziv de stat într-un regim anterior, ci

datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înțeles să se

folosească de aceste prevederi legale speciale și derogatorii de la dreptul

comun.

Observația care se

impune referitor la existența unui „bun” este aceea că, atunci când se solicită

restituirea unui imobil în raport cu care dreptul de proprietate nu a mai fost

exercitat o lungă perioadă de timp, reclamantul nu are un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1; este și situația reclamantului care invocă prevederile

art. 480 C. civ. privind dreptul de proprietate, și continuarea folosirii

acestui drept după decesul tatăl său.

Împotriva deciziei

mai sus menționată a declarat recurs reclamanta R.M., criticând-o ca fiind

nelegală, invocând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece:

- Obiectul cererii îl

constituie revendicarea loturilor nr. 52, nr. 91, nr. 99, nr. 100 situate în

fosta comună Techirghiol, imobile ce au trecut în proprietatea Statului Român

fără titlu valabil, de la autorul reclamantei.

- Nici instanța de

fond și nici cea de apel nu s-au pronunțat asupra primului capăt din acțiune,

respectiv constatarea că imobilele din litigiu au trecut în proprietatea

statului, fără titlu valabil, și în mod abuziv.

- Instanțele de fond

și apel nu au avut în vedere solicitările cuprinse în acțiune, precum șu

temeiurile de drept invocate, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recursul declarat de

reclamanta R.M. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a chemat

în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Consiliul

Local Eforie, reprezentat prin Primar, pentru a se dispune, potrivit acțiunii

precizate, obligarea acestora să lase în deplină proprietate și posesie

imobilele-terenuri, reprezentând loturile nr. 52, 91, 99, 92, 100 situate în fosta

comună Techirghiol.

În argumentarea cererii

de chemare în judecată, reclamanta a susținut că este unica moștenitoare a

defunctului Matei Gheorghe și că terenul în suprafață de 2938 mp a trecut în

proprietatea Statului Român, fără titlu valabil. Că, deși a formulat notificare

în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta a apreciat că are

deschisă și calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ.

Legea nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație, se aplică în toate situațiile în care se constată o

preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Aplicarea legii mai

sus enunțată este prioritară, astfel cum a statuat în mod obligatoriu Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secțiile Unite,

în cazul unui eventual concurs între Legea nr. 10/2001 și aplicarea

dispozițiilor art. 480 C. civ..

Așadar, înaintea

oricărei analize a îndreptățirii reclamantei la compararea titlurilor de

proprietate, în lumina deciziei obligatorii a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și al dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional al

C.E.D.O., trebuie analizat dacă reclamanta are un bun și dacă dreptul său de a

cere revendicarea nu a fost pierdut.

În speță, dreptul

reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, care să o îndreptățească să invoce dreptul său, sau

speranța legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

Reclamanta nu a

folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că

sunt aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit

cu care nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării, atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

Nu se poate susține

că prin soluția prefigurată reclamantei i s-a încălcat accesul liber la

justiție, de vreme ce pretențiile sale sunt analizate de către o instanță în

raport cu actele normative și legislația statului în vigoare în materie de

restituire a proprietăților preluate de stat.

Analiza cauzei de

față nu poate conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de

practicile adoptate de către autorități la aplicarea noii legislații de

restituire a bunurilor preluate abuziv de stat într-un regim anterior, ci

datorită, exclusiv, atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înțeles să se

folosească de aceste prevederi legale speciale și derogatorii de la dreptul

comun.

Prin urmare,

reclamanta nu a acționat în virtutea unor prevederi legale ( Legea nr. 10/2001)

ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile generale în virtutea cărora nu se

mai poate considera că aceasta mai are un bun, astfel că, în lipsa dreptului de

proprietate, întregul suport juridic creat de reclamantă în cererea sa cade,

neexistând o situație juridică care să reclame protecție.

Așadar, față de cele

reținute, se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 167 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta R.M. (decedată) și continuat de moștenitorul M.C.R.

împotriva deciziei nr. 167/C din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 28 mai 2012.