ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4219/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4219/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 19 din 23 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul

Teleorman, secția penală, în Dosarul nr. 2727/87/2009, s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a

faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu

aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 -

175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 75 lit. c) C.

pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul B.C.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., art. 75 lit. c) C. pen. și art.

74-76 C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C., la pedeapsa închisorii de 1 (un)

an și 6 (șase) luni închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ,în condițiile art. 65 C. pen., pe o

perioadă de 2 ani, potrivit dispozițiilor art. 53 C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 9 și urm. C. pen., art. 74 - 76 C. pen., a condamnat

pe inculpatul S.V.G., la pedeapsa închisorii de 1 (un) an.

S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

S-a dedus starea de reținere și arestare preventivă a

inculpaților, de la 9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpaților.

S-a luat act că partea vătămată P.A. nu s-a constituit parte

civilă în procesul penal.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea vătămată

Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați

inculpații, în solidar, inculpatul minor și în solidar cu partea responsabilă

civilmente la plata sumei de 1.218,70 RON, cu titlu de despăgubiri civile și

dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și

până la achitarea efectivă.

S-a luat act că părțile civile Spitalul Județean de Urgență

Alexandria și Serviciul Județean de Ambulanță Teleorman nu s-au constituit

părți civile în procesul penal.

Au fost obligați inculpații la câte 800 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare statului, iar pe inculpatul minor în solidar cu părțile

responsabile civilmente.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a

fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

următoarea situație de fapt:

Prin Rechizitoriul din 15 iulie 2009, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Teleorman a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a

inculpatului S.V.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C.

pen. și trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului B.C., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175

lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

S-a reținut în rechizitoriu că la data de 26 martie 2009,

partea vătămată și concubina sa au mers la o suprafață de teren unde a găsit

turma de oi și capre ce aparține inculpatului B.C. pășunând, supravegheată de

inculpatul S.V.G.

Între inculpatul B.C. și partea vătămată a avut loc un

schimb de replici, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu palmele peste față

și i-a adresat cuvinte și expresii indecente.

Pe fondul acestei discuții, inculpatul B:C: a luat un arac

cu care a lovit partea vătămată în zona capului și aceasta a căzut la pământ,

unde a continuat să fie lovită de către inculpatul B.C., cât și de către

inculpatul S.V.G., concomitent, împreună și cu arac și cu ciomag.

A concluzionat parchetul că faptele inculpaților întrunesc

în drept elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Totodată, a reținut parchetul că față de inculpatul B.C.

sunt aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. întrucât a agresat

victima, la scurt timp după ce aceasta a manifestat o atitudine de natură să-i

genereze o stare de puternică tulburare psihică.

Analizând întregul material probator de la dosar, și anume:

plângerea persoanei vătămate, certificatul medico-legal eliberat de S.M.L.

Teleorman, acte medicale, declarațiile martorilor, declarația părții vătămate,

toate coroborate cu declarațiile inculpaților, instanța a reținut următoarea

situație de fapt:

La data de 26 martie 2009, inculpatul S.V.G. a fost surprins

de către partea vătămată pășunând, pe terenul ce-i aparține, turma de oi și

capre al cărui proprietar este inculpatul B.C.

În momentul în care a fost surprins, inculpatul S.V.G. l-a

sunat pe inculpatul B.C., relatându-i acest aspect, acesta din urmă înțelegând

că primul va avea probleme cu partea vătămată, s-a deplasat la locul incidentului.

Între partea vătămată și inculpatul B.C. a avut loc o

discuție, proprietarul terenului reproșându-i inculpatului că pășunează oile și

că i-a distrus cultura, apoi i-a adresat cuvinte și expresii indecente și l-a

lovit cu palmele peste față.

Imediat, inculpatul a luat un arac dintr-o vie și a lovit

partea vătămată cu acesta în zona capului.

Partea vătămată a căzut la pământ, iar inculpații B.C. și

S.V.G. au lovit-o concomitent, cu corpuri dure - arac și ciomag - pe diferite

zone ale corpului.

Așa cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat de

S.M.L. Teleorman, victimei i-au fost cauzate leziuni ce au necesitat pentru

vindecare 120 zile îngrijiri medicale și i-au pus în primejdie viața.

Faptele inculpaților, așa cum au fost descrise, întrunesc în

drept elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate, instanța având în

vedere dispozițiile art. 52 și 72 C. pen., a ținut cont atât de împrejurările concrete

în care a fost săvârșită fapta, de modalitatea în care a fost comisă - ambii

inculpați au lovit partea vătămată, concomitent, cu corpuri dure -, dar și de

circumstanțele personale ale inculpaților.

Astfel, inculpatul S.V.G. nu este cunoscut cu antecedente

penale, este minor, așa încât prin condamnarea la pedeapsa închisorii de un an,

ca efect al aplicării circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 C.

pen., va putea fi atins atât scopul educativ, cât și cel preventiv al legii

penale.

Cu referire la inculpatul B.C., instanța, în baza art. 334

C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 C. pen. raportat

la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art.

20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73

lit. b) C. pen. și art. 75 lit. c) C. pen., întrucât a săvârșit fapta împreună

cu inculpatul minor.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului B.C.,

instanța a avut în vedere atât gradul de pericol social al faptei, împrejurările

în care aceasta a fost comisă - pe fondul unei puternice tulburări generată de

faptul că partea vătămată l-a lovit cu palmele peste față și i-a adresat

expresii indecente -, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care

este cunoscut cu antecedente penale, însă a dat dovadă de stăruință pentru a

înlătura rezultatul infracțiunii, dându-i părții vătămate o sumă de bani pe

care să o poată folosi în vederea vindecării, așa încât în cauză sunt incidente

dispozițiile privitoare la circumstanțele atenuante.

A constatat instanța că inculpatul a săvârșit infracțiunea

în stare de provocare întrucât a agresat victima la scurt timp după ce aceasta

a manifestat o atitudine de natură să-i genereze o stare de puternică

tulburare, întrucât i-a adresat expresii indecente, amenințări și apoi l-a

lovit cu palmele peste față.

Constatând că în cauză există un concurs între cauzele de

agravare și atenuare, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 80 în ceea ce-l

privește pe inculpatul B.C. și s-a apreciat că prin condamnarea la pedeapsa

închisorii de un an și jumătate va putea fi atins scopul legii penale.

Instanța a interzis inculpatului B.C. drepturile prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C.

pen. și aceleași drepturi, potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen., pe o

perioadă de 2 ani, stabilită potrivit dispozițiilor art. 53 C. pen.

Totodată, instanța a interzis inculpatului S.V.G. drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art.

71 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 88 C. pen., instanța a dedus din

pedepsele aplicate inculpatului durata reținerii și arestării preventive, de la

9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010, și în temeiul art. 350 C. proc. pen., a

menținut starea de arest preventiv.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 14, 346 C. proc. pen. și

art. 998 și 999 C. civ., instanța a admis acțiunea civilă formulată de Spitalul

Clinic de Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați inculpații, în

solidar, și pe inculpatul minor și în solidar cu părțile responsabile

civilmente, la plata sumei de 1.218,70 RON,cu titlu de despăgubiri civile și

dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și

până la achitarea efectivă.

Totodată, instanța a luat act că partea vătămată P.A.,

Spitalul Județean de Urgență Alexandria și Serviciul Județean de Ambulanță

Teleorman nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

Potrivit dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., instanța a

obligat inculpații la câte 800 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar pe

inculpatul minor, în solidar cu părțile responsabile civilmente.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a

fost avansat din fondurile Ministerului Justiției, potrivit dispozițiilor art.

192 alin. (6) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul și

condițiile legii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, inculpații și

partea civilă P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub

următoarele aspecte:

Parchetul, vizând pedeapsa aplicată inculpatului B.C. în

condițiile reținerii circumstanțelor atenuante și a provocării, sub limita

legală de 2 ani și 6 luni, conform dispozițiilor art. 76 alin. (3) C. pen.,

aplicarea nelegală a pedepsei complementare față de pedeapsa principală mai

mică de 2 ani la care s-a orientat prima instanță, nearătarea circumstanțelor

atenuante judiciare reținute conform art. 74 C. pen. în condițiile în care

inculpații nu și-au recunoscut faptele, greșita obligare la despăgubiri civile

a inculpatului B.C. către spital atâta timp cât prin reținerea scuzei

provocării și partea vătămată P.A. ar avea o culpă la derularea evenimentelor,

în sfârșit, instanța de control judiciar să reaprecieze întreg probatoriul și

să constate că mai întâi a existat o acțiune provocatoare din partea

inculpatului S.V.G., care a pătruns cu o turmă de animale pe tarlaua părții

vătămate provocând distrugerea culturii de grâu, iar partea vătămată a acționat

pe acest fond, întreg probatoriul demonstrând fără tăgadă că ambii inculpați au

lovit cu un arac și un corp contondent pe partea vătămată, provocându-i leziuni

pentru care a necesitat 120 zile de îngrijiri medicale.

Mai mult, în sarcina inculpatului minor S.V.G. nu ar trebui

reținute circumstanțe atenuante întrucât nu a recunoscut săvârșirea faptei și,

conform referatului de evaluare aflat la dosar, acesta are carențe

educaționale, necesită o îndrumare specializată și sprijin familial, iar

inculpatul B.C. are la activ fapte comise în minorat.

Inculpații apelanți au apreciat că se impune reținerea

circumstanței atenuante a provocării în condițiile în care partea vătămată a

fost cea care a lovit și înjurat prima pe inculpatul B.C., iar depozițiile

martorei P.I., concubina părții vătămate, trebuie înlăturate ca nesincere și făcute

pro causa, contradictorii în a arăta că a perceput evenimentul de la câteva

sute de metri sau dimpotrivă, că nici nu l-ar fi văzut.

Inculpatul B.C. și-a recunoscut în fața instanței de control

judiciar faptele comise, în timp ce minorul S.V.G. și-a menținut poziția de

nerecunoaștere a lor.

Partea vătămată P.A., prin avocat ales, a solicitat, în

apelul formulat, majorarea pedepselor aplicate inculpaților și se raliază

concluziilor procurorului de înlăturare a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 121/A din 25 mai 2010, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Teleorman și partea vătămată P.A.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și

rejudecând, în fond: în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b), 74 lit. b) și c) C. pen., 75 lit. c) C.

pen. și 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C. la 2 ani și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat.

A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen., în baza

art. 65 C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzută de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea

pedepsei principale.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 -

999 C. civ., a obligat pe inculpatul B.C., în solidar, cu inculpatul S.V.G. și

acesta, în solidar, cu părțile responsabile civilmente, la 974,76 RON

despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni din

București și pe partea vătămată P.A., la 273,74 RON cu același titlu, reținând

și culpa celei din urmă în proporție de 20% la repararea prejudiciului, cu

dobânda aferentă de la data rămânerii definitive până la achitarea integrală a

debitului.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați.

A dedus arestarea preventivă a inculpaților, de la 9 iunie

2009 la zi, și a menținut starea lor de arest.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale

atacate.

Au fost obligați inculpații B.C. la 200 RON, cheltuieli

judiciare statului și inculpatul S.V.G., în solidar cu părțile responsabile

civilmente la 500 RON cheltuieli judiciare statului, din care 300 RON onorariu

avocat oficiu din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control

judiciar a apreciat corect reținută de instanța de fond vinovăția celor 2

inculpați, ca de altfel și situația de fapt.

De asemenea, s-a apreciat că inculpatul B.C. a acționat sub

stăpânirea unei puternice tulburări, motiv pentru care au fost aplicate

dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea pedepsei au fost avute

în vedere atât circumstanțele reale, cât și cele personale ale inculpatului

B.C.

Au fost apreciate ca nefondate apelurile inculpaților.

Întrucât a fost reținută acțiunea provocatoare a părții

vătămate, s-a reținut în sarcina acesteia o culpă de 20 %, iar la recuperarea

prejudiciului de către partea civilă Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni a fost

obligată proporțional cu culpa sa.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpatul B.C. și

partea vătămată P.A.

În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a criticat soluția pentru greșita reținere a dispozițiilor art. 73

lit. b) C. pen., în cazul inculpatului B.C. (385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.) pentru greșita obligare a părții vătămate la plata

despăgubirilor către spital (art. 385

9

pct. 17

1

C. proc.

pen.) și greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților B.C. și

S.V.G. (art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Partea vătămată P.A. a considerat că pedepsele stabilite

pentru cei 2 inculpați sunt mult prea reduse în raport de gravitatea faptei,

solicitând mărirea cuantumului acestora (art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen.).

Inculpatul B.C. a invocat cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea unei pedepse

într-un cuantum scăzut prin acordarea unei mai mari eficiențe circumstanțelor

atenuante.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile

declarate prin prisma motivelor invocate și din oficiu, consideră fondate

recursurile parchetului și ale părții vătămate, și nefondat recursul

inculpaților pentru următoarele considerente:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator a

rezultat că instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la

rândul ei, în baza propriului examen, a stabilit vinovăția inculpaților pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit.

i) C. pen.

Înalta Curte consideră că în cauză prima instanță de control

judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

referitoare la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpaților, care la

26 martie 2009, pe drum public au exercitat concomitent, în mod repetat, acte

de violență cu corpuri dure (ciomag, rangă) asupra victimei P.A. (38 ani),

cauzându-i leziuni care au necesitat 120 zile îngrijiri medicale, au pus în

primejdie viața victimei, după care și-au însușit suma de 200 RON, întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat

la art. 174, 175 lit. i) C. pen. și art. 211 alin. (2) lit. a), b) C. pen. cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Din actele și lucrările dosarului a reieșit că actul

provocator inițial a aparținut inculpaților, care au distrus cultura de grâu a

părții vătămate, iar din modul în care aceștia au reacționat a rezultat o

disproporție vădită între actul reținut drept provocator al părții vătămate

(insulte și două palme aplicate inculpatului B.C.) și fapta acestora de a o

lovi cu un corp dur, ce i-au provocat fractură temporală stânga cu înfundare,

hematom epidural, contuzii toraco-abdominale, leziuni care i-au pus viața în

primejdie și au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale, astfel încât

Înalta Curte apreciază că în mod greșit a fost reținută circumstanța atenuantă

legală a provocării în cazul inculpatului B.C.

Instanțele au reținut că inculpatul B.C. a acționat și sub

stăpânirea unei puternice tulburări provocate de partea vătămată, care l-a

insultat și lovit cu palmele peste față, în condițiile în care ambii au

acționat pentru a-și proteja avutul, nedovedindu-se că inculpatul S.V.G.

(cioban) a condus intenționat animalele pe cultura de grâu.

Din probele administrate rezultă că fapta s-a comis în luna

martie a anului 2009, într-o perioadă în care cultura de grâu poate fi ușor

distrusă, iar partea vătămată, având locuința în imediata apropiere, constatase

anterior că inculpatul S.V.G. obișnuia să permită animalelor să intre pe

această suprafață, acesta fiind motivul pentru care s-a deplasat la locul

respectiv, unde a constatat că fapta s-a repetat, respectiv turma de 60 de

capre se afla pe terenul său, cultivat cu grâu. În aceste condiții, indiferent

dacă inculpatul S.V.G. a intenționat sau nu să conducă turma pe acel teren,

faptul că, fiind însărcinat cu paza acesteia, a permis animalelor să distrugă

cultura, constituie o împrejurare cert prejudiciabilă pentru partea vătămată,

această situație fiind cea care a declanșat conflictul.

Inculpatul S.V.G. l-a contactat telefonic pe inculpatul

B.C., spunându-i că a fost prins cu caprele în grâu, iar acesta s-a deplasat

imediat la fața locului, cu un motoscuter. În acest timp, partea vătămată a încercat

să îndepărteze turma de pe terenul său, fără a aduce atingere în niciun fel

niciunui animal, astfel încât este greșit să se aprecieze că inculpatul a

acționat pentru a-și apăra avutul.

În aceste condiții, s-ar explica atitudinea părții vătămate

de a insulta și de a lovi cu palmele (împrejurare relevată de partea vătămată

abia după ce s-a împăcat cu inculpatul, inițial declarând că a fost lovită

intempestiv, din spate, fără motiv), inculpatul B.C. având obligația, în

calitate de proprietar, să se asigure că animalele sale nu sunt pășunate pe un

teren cultivat, astfel încât acțiunea părții vătămate nu poate constitui

provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

Partea vătămată a reacționat la o acțiune ilicită a

inculpatului, cerându-i explicații și încercând a preîntâmpina, astfel,

repetarea faptelor păgubitoare.

În doctrină, s-a arătat că nu poate fi reținută provocarea

atunci când inculpatul, prin propriul act provocator, a determinat riposta

victimei, căreia el i-a răspuns prin săvârșirea infracțiunii (C. Bulai, Manual

de drept penal. Partea generală, ediția 1997, pag. 371), făcându-se trimitere

la o situație în care, în practică, s-a stabilit că nu poate fi recunoscută

circumstanța provocării atunci când lovirea de către victimă a inculpatului a

constituit urmarea faptului că acesta din urmă a început să ridice pe nedrept

fânul cosit de ea (Tribunalul Suprem, secția penală, Decizia nr. 6439/1970).

În cauză nu este astfel îndeplinită condiția ca starea de

tulburare să aibă drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate,

esențială pentru reținerea art. 73 lit. b) C. pen.

Astfel, s-a reținut că partea vătămată a adresat

inculpatului „cuvinte indecente" fără a fi menționat în ce au constat și

l-a lovit cu palmele peste față, în timpul urmăririi penale inculpatul

susținând că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept.

În raport de această atitudine a părții vătămate, acțiunea

inculpatului de a lovi cu un corp dur în zona capului, cu intensitate,

determinând căderea părții vătămate, apoi de a continua să o lovească împreună

cu inculpatul S.V.G., ambii folosind obiecte contondente, provocându-i leziuni

ce i-au pus viața în primejdie și au necesitat 120 zile de îngrijiri medicale,

constituie o ripostă în vădită disproporție cu actul pretins provocator.

În practica judiciară s-a arătat că, pentru a se reține

circumstanța atenuantă a provocării nu este suficient ca partea vătămată să

aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare; pentru incidența art. 73 lit.

b) C. pen. se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă

comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o

stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină

de la o ripostă prin săvârșirea de infracțiuni; legea nu cere ca fapta provocatorului

să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existența unei

puternice tulburări sau emoții se presupune, de regulă, ca faptele celor în

cauză să aibă o apropiată semnificație (Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, Decizia nr. 4038/2005).

Instanța de apel a reținut că atât inculpații, cât și partea

vătămată au dat declarații diferite pe parcursul procesului penal, partea

vătămată relatând în final că ea a provocat incidentul.

Schimbarea declarației părții vătămate se datorează faptului

că s-a împăcat cu inculpatul, primind de la acesta suma de 30.000 RON, la data

de 15 iulie 2009.

Până la acest moment, partea vătămată a arătat că, întrucât

terenul cultivat cu grâu fusese în repetate rânduri distrus prin pășunare, s-a

deplasat neînarmată la fața locului, a constatat că inculpatul S.V.G. avea

caprele la păscut pe terenul respectiv, iar inculpatul B.C. - chemat telefonic

de inculpatul S.V.G., a venit având asupra sa o rangă, fiind urmat de

inculpatul S.V.G., ce purta un ciomag.

Partea vătămată a relatat că, fără a exista vreo altercație

și fără a se aștepta, a fost lovită din spate de inculpatul B.C., cu ranga în

cap, declarația sa coroborându-se cu cea a martorei oculare P.I.

Ulterior, după momentul împăcării, partea vătămată a

declarat că, după ce l-a surprins pe inculpatul S.V.G. cu caprele în grâu, i-a

reproșat cele întâmplate inculpatului B.C., venit în scurt timp la fața

locului, i-a adresat cuvinte indecente, i-a aplicat două palme peste față și,

după ce s-a întors cu spatele, inculpatul B.C. a lovit-o cu un arac în zona

capului, urmare acestui fapt căzând la pământ.

Declarația sa nu se coroborează cu cele susținute de

inculpat anterior, respectiv că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept,

fapt ce este de natură să creeze un dubiu cu privire la sinceritatea părții

vătămate asupra acestui aspect, în realitate scopul său fiind acela de a

minimaliza gravitatea faptei sale.

Având în vedere că primele declarații ale părții vătămate se

coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declarațiile

martorei P.I., certificatul medico-legal și actele medicale aflate la dosar,

Înalta Curte apreciază că acestea corespund realității, partea vătămată fiind

lovită de inculpatul B.C. în mod intempestiv.

Inculpatul a lovit partea vătămată cu un corp dur, care i-a

provocat fractură temporală stânga cu înfundare, leziune ce este puțin probabil

a fi produsă prin lovirea cu un arac de lemn, subțire, de natura acelora cu

privire la care s-au realizat fotografii judiciare, astfel încât, și sub acest

aspect, declarațiile inițiale ale părții vătămate, în sensul că a fost lovită

cu o „rangă", sunt plauzibile.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în mod greșit au

fost reținute dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. în rechizitoriu și

hotărârile instanțelor de fond și de apel, motiv pentru care, ca urmare a

admiterii recursurilor parchetului și al părții vătămate, va dispune

înlăturarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Instanța de apel a reținut culpa părții vătămate în proporție

de 20% în producerea prejudiciului părții civile Spitalul de Urgență Bagdasar

Arseni din București și a dispus obligarea acesteia, alături de inculpați, la

plata sumei de 273,74 RON, cu dobânda aferentă, către partea civilă,

corespunzător acestei culpe, aplicând astfel, în mod greșit, dispozițiile care

reglementează soluționarea laturii civile în procesul penal.

Potrivit art. 14 alin. (1) și (2) C. proc. pen., acțiunea

civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a

părții responsabile civilmente și poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul

procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea penală are

ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor a care au săvârșit

infracțiuni.

Obligarea părții vătămate la plata despăgubirilor civile

către spital, care reprezintă cheltuieli de spitalizare, nu are temei legal

întrucât nu există o acțiune civilă executorie împotriva părții vătămate,

alăturată unei acțiuni penale îndreptate, de asemenea, împotriva acesteia.

Astfel, va înlătura și dispoziția privind obligarea părții

vătămate la plata despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar

Arseni, aplicată de instanță.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepsele greșit individualizate) invocat

în motivele de recurs ale parchetului și ale părții civile, Înalta Curte îl

consideră nefondat.

Pedepsele aplicate celor 2 inculpați au fost corect individualizate,

în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se majorarea

sau micșorarea cuantumului acestora.

Astfel, în raport de fapta săvârșită, de modalitatea

concretă de comitere, de scopul urmărit și rezultatul produs, de persoana inculpaților

(S.V.G. este minor, B.C. a ajutat victima material după săvârșirea faptei),

Înalta Curte apreciază că o pedeapsă orientată spre limita minimului special

prevăzut de lege este suficientă și de natură să conducă la reeducarea

inculpaților și la realizarea scopului de prevenție generală, pe care îl are

sancțiunea penală.

Este adevărat că infracțiunile pentru care inculpații au

fost trimiși în judecată sunt infracțiuni de pericol și de larg impact și că,

în principiu, s-ar putea susține că acestea, datorită pericolului social

abstract și generic pe care îl conțin prin simpla încălcare a normei penale,

prezintă întotdeauna gradul de pericol social necesar aplicării unei sancțiuni

mai ferme, totuși, în speța dedusă judecății nu se pot neglija împrejurările

concrete în care inculpații au comis faptele și care au fost pe larg expuse,

împrejurări care concură și conturează un pericol social redus, iar cercetarea

acestor aspecte se impune și pentru stabilirea întregului complex de

împrejurări care au creat ambianța faptică, de o anumită semnificație, proprie,

cu implicații în evaluarea gravității acesteia.

În primul rând, pericolul social concret al faptelor se

stabilește în raport de întregul complex de împrejurări, stări, situații,

întâmplări, în care s-au comis și care pot avea influență asupra gravității

infracțiunii, care concretizează și individualizează fapta, făcând-o să se

deosebească de celelalte infracțiuni concrete de același tip și aceasta este

rațiunea pentru care instanța constată că în această speță concretă

infracțiunea de pericol comisă de inculpați prezintă un grad de pericol social

redus.

În acest context se mai impune și analiza evaluării

cuantumului pedepselor ce vor fi aplicate inculpaților și care ar fi eficiența

acestora, în raport de scopul general și special al prevenției penale și urmând

linia acestui raționament, instanța are a observa că sistemul pedepselor în

vigoare, deși a marcat un progres în evoluția dreptului penal român,

evidențiază la un examen critic numărul redus al pedepselor principale și mai

ales caracterul accentuat represiv al acestora, ceea ce explică preocuparea

prezentă a legiuitorului ca pedepsele de bază să fie dublate de sancțiuni

alternative, iar mijloacele de individualizare și de executare a pedepselor să

fie diversificate, potrivit standardelor europene.

Din acest punct de vedere, rolul prioritar al pedepsei este

acțiunea de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni și nu acela al

represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în

ce privește adaptarea conduitei destinatarilor legii penale, în dezvoltarea

conștiinței juridice și morale a membrilor societății și numai dacă obiectiv,

atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se

repete, trebuie utilizată constrângerea.

Din perspectiva rolului și scopului pedepsei trebuie

precizat că pentru a-și îndeplini rolul de factor inhibitor în declanșarea

activităților infracționale, pedeapsa trebuie să prezinte un anumit grad de

severitate, ținând seama și de faptul că, pentru a acționa asupra conștiinței

celui condamnat, pentru a-l determina să-și modifice comportamentul, să adopte

conștient o altă atitudine față de regulile conviețuirii sociale, constrângerea

trebuie să fie rațională și echitabilă, proporțională cu pericolul social al

faptei, exercitându-se doar în formele și limitele necesare pentru ca pedeapsa

să-și îndeplinească funcția principală, aceea de reeducare.

Acest deziderat poate fi atins numai prin promovarea

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

care cuprinde principii generoase și naționale, atât în raport cu persoana care

a comis o faptă penală, cât și în raport cu ceilalți membri ai societății, care

au respectat legea, iar apărarea valorilor sociale ocrotite nu înseamnă

aplicarea pedepselor cu aceeași intransigență, doar cu fermitate, prin

fermitate înțelegându-se dacă o anumită pedeapsă este în măsură să-și atingă

principalul scop, nu o pedeapsă severă; conceptul și cerința fermității în

sensul dreptului penal impun descoperirea infracțiunilor și judecarea

făptuitorilor cu promptitudine, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra

imperativului descoperirii adevărului și respectării riguroase a legii.

Prin urmare, necesitatea aplicării unei pedepse și evaluarea

cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității care, în

acest domeniu, nu înseamnă neapărat aplicarea unei pedepse severe, ci a unui

tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și

persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea

educativ-preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se

arată că „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului" rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a

pedepsei, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică

încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei; măsura de constrângere, în

sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din

mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență

a pedepsei, este însăși pedeapsa.

Or, dacă indiscutabil constrângerea constituie esența

conținutului pedepsei, ea nu poate fi în același timp și o funcție a acesteia,

deoarece esența și funcțiile pedepsei sunt noțiuni distincte. Funcțiile sunt

legate de esența pedepsei, își trag valoarea și eficiența din constrângerea pe

care o implică orice pedeapsă, se realizează prin și în cadrul constrângerii,

dar nu se confundă cu ea.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială,

adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârși din nou o

infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea

ambelor sale funcții: reeducarea și intimidarea. Intimidarea își produce

efectul imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea

își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit

tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în

conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcția de reeducare se realizează încă din momentul

condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoștință de constrângerea la

care va fi supus, ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația

exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în

societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată.

Față de cele reținute, Înalta Curte apreciază că nu se

impune modificarea modalității de executare a pedepsei pentru inculpatul B.C.,

scopul acesteia putând fi atins numai în regim de detenție, regim care să

contribuie în mod pozitiv la influențarea conștiinței, caracterului și

deprinderilor inculpatului, să-l determine a respecta din convingere exigențele

vieții în societate fără a intra în conflict cu ceilalți oameni, motiv pentru

care recursul inculpatului B.C. apare ca nefondat.

Față de cele reținute conform art. 385

15

pct. 2

lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București și de partea vătămată P.A.; va casa în parte decizia,

cât și sentința, va înlătura dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. reținute în

favoarea inculpatului B.C.

Va înlătura obligația părții vătămate la plata

despăgubirilor civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

Conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

va respinge ca nefondat recursul inculpatului B.C.

În baza art. 88 C. pen., va deduce prevenția, de la 9 iunie

2009 la 23 februarie 2010.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

petiționarul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și de partea vătămată P.A. împotriva Deciziei penale nr. 121

A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează, în parte, atât decizia penală atacată, cât și

Sentința penală nr. 19 din 23 septembrie 2009 a Tribunalului Teleorman și,

rejudecând:

Înlătură dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., reținute în

favoarea inculpatului B.C.

Înlătură obligarea părții vătămate la plata despăgubirilor

civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.

împotriva aceleiași decizii penale.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.C. durata

reținerii și arestării preventive, de la 9 iunie 2009 la 25 noiembrie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON,

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul

inculpat S.V.G., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.