ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4219/2010

Asupra cauzei penale de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 19 din 23 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală, în Dosarul nr. 2727/87/2009, s-au dispus următoarele: În baza art. 334 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 75 lit. c) C. pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul B.C. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., art. 75 lit. c) C. pen.

și art. 74-76 C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C., la pedeapsa închisorii de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ,în condițiile art. 65 C. pen., pe o perioadă de 2 ani, potrivit dispozițiilor art. 53 C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 9 și urm. C. pen., art. 74 - 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul S.V.G., la pedeapsa închisorii de 1 (un) an. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

S-a dedus starea de reținere și arestare preventivă a inculpaților, de la 9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010. S-a menținut starea de arest preventiv a inculpaților. S-a luat act că partea vătămată P.A. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. S-a admis acțiunea civilă formulată de partea vătămată Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați inculpații, în solidar, inculpatul minor și în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 1.218,70 RON, cu titlu de despăgubiri civile și dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la achitarea efectivă. S-a luat act că părțile civile Spitalul Județean de Urgență Alexandria și Serviciul Județean de Ambulanță Teleorman nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

Au fost obligați inculpații la câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, iar pe inculpatul minor în solidar cu părțile responsabile civilmente. Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: Prin Rechizitoriul din 15 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului S.V.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului B.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. S-a reținut în rechizitoriu că la data de 26 martie 2009, partea vătămată și concubina sa au mers la o suprafață de teren unde a găsit turma de oi și capre ce aparține inculpatului B.C. pășunând, supravegheată de inculpatul S.V.G. Între inculpatul B.C. și partea vătămată a avut loc un schimb de replici, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu palmele peste față și i-a adresat cuvinte și expresii indecente. Pe fondul acestei discuții, inculpatul B:C: a luat un arac cu care a lovit partea vătămată în zona capului și aceasta a căzut la pământ, unde a continuat să fie lovită de către inculpatul B.C., cât și de către inculpatul S.V.G., concomitent, împreună și cu arac și cu ciomag.

A concluzionat parchetul că faptele inculpaților întrunesc în drept elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. Totodată, a reținut parchetul că față de inculpatul B.C. sunt aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. întrucât a agresat victima, la scurt timp după ce aceasta a manifestat o atitudine de natură să-i genereze o stare de puternică tulburare psihică. Analizând întregul material probator de la dosar, și anume: plângerea persoanei vătămate, certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Teleorman, acte medicale, declarațiile martorilor, declarația părții vătămate, toate coroborate cu declarațiile inculpaților, instanța a reținut următoarea situație de fapt: La data de 26 martie 2009, inculpatul S.V.G.

a fost surprins de către partea vătămată pășunând, pe terenul ce-i aparține, turma de oi și capre al cărui proprietar este inculpatul B.C. În momentul în care a fost surprins, inculpatul S.V.G. l-a sunat pe inculpatul B.C., relatându-i acest aspect, acesta din urmă înțelegând că primul va avea probleme cu partea vătămată, s-a deplasat la locul incidentului. Între partea vătămată și inculpatul B.C. a avut loc o discuție, proprietarul terenului reproșându-i inculpatului că pășunează oile și că i-a distrus cultura, apoi i-a adresat cuvinte și expresii indecente și l-a lovit cu palmele peste față. Imediat, inculpatul a luat un arac dintr-o vie și a lovit partea vătămată cu acesta în zona capului.

Partea vătămată a căzut la pământ, iar inculpații B.C. și S.V.G. au lovit-o concomitent, cu corpuri dure - arac și ciomag - pe diferite zone ale corpului. Așa cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Teleorman, victimei i-au fost cauzate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale și i-au pus în primejdie viața. Faptele inculpaților, așa cum au fost descrise, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. La individualizarea pedepselor aplicate, instanța având în vedere dispozițiile art. 52 și 72 C. pen., a ținut cont atât de împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, de modalitatea în care a fost comisă - ambii inculpați au lovit partea vătămată, concomitent, cu corpuri dure -, dar și de circumstanțele personale ale inculpaților.

Astfel, inculpatul S.V.G. nu este cunoscut cu antecedente penale, este minor, așa încât prin condamnarea la pedeapsa închisorii de un an, ca efect al aplicării circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 C. pen., va putea fi atins atât scopul educativ, cât și cel preventiv al legii penale. Cu referire la inculpatul B.C., instanța, în baza art. 334 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 75 lit. c) C. pen., întrucât a săvârșit fapta împreună cu inculpatul minor.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului B.C., instanța a avut în vedere atât gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă - pe fondul unei puternice tulburări generată de faptul că partea vătămată l-a lovit cu palmele peste față și i-a adresat expresii indecente -, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale, însă a dat dovadă de stăruință pentru a înlătura rezultatul infracțiunii, dându-i părții vătămate o sumă de bani pe care să o poată folosi în vederea vindecării, așa încât în cauză sunt incidente dispozițiile privitoare la circumstanțele atenuante. A constatat instanța că inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare de provocare întrucât a agresat victima la scurt timp după ce aceasta a manifestat o atitudine de natură să-i genereze o stare de puternică tulburare, întrucât i-a adresat expresii indecente, amenințări și apoi l-a lovit cu palmele peste față.

Constatând că în cauză există un concurs între cauzele de agravare și atenuare, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 80 în ceea ce-l privește pe inculpatul B.C. și s-a apreciat că prin condamnarea la pedeapsa închisorii de un an și jumătate va putea fi atins scopul legii penale. Instanța a interzis inculpatului B.C. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen. și aceleași drepturi, potrivit dispozițiilor art. 65 C. pen., pe o perioadă de 2 ani, stabilită potrivit dispozițiilor art. 53 C. pen. Totodată, instanța a interzis inculpatului S.V.G. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 88 C. pen., instanța a dedus din pedepsele aplicate inculpatului durata reținerii și arestării preventive, de la 9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010, și în temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998 și 999 C. civ., instanța a admis acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni București și au fost obligați inculpații, în solidar, și pe inculpatul minor și în solidar cu părțile responsabile civilmente, la plata sumei de 1.218,70 RON,cu titlu de despăgubiri civile și dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la achitarea efectivă.

Totodată, instanța a luat act că partea vătămată P.A., Spitalul Județean de Urgență Alexandria și Serviciul Județean de Ambulanță Teleorman nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Potrivit dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., instanța a obligat inculpații la câte 800 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul minor, în solidar cu părțile responsabile civilmente. Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției, potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (6) C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul și condițiile legii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, inculpații și partea civilă P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte: Parchetul, vizând pedeapsa aplicată inculpatului B.C.

în condițiile reținerii circumstanțelor atenuante și a provocării, sub limita legală de 2 ani și 6 luni, conform dispozițiilor art. 76 alin. (3) C. pen., aplicarea nelegală a pedepsei complementare față de pedeapsa principală mai mică de 2 ani la care s-a orientat prima instanță, nearătarea circumstanțelor atenuante judiciare reținute conform art. 74 C. pen. în condițiile în care inculpații nu și-au recunoscut faptele, greșita obligare la despăgubiri civile a inculpatului B.C. către spital atâta timp cât prin reținerea scuzei provocării și partea vătămată P.A.

ar avea o culpă la derularea evenimentelor, în sfârșit, instanța de control judiciar să reaprecieze întreg probatoriul și să constate că mai întâi a existat o acțiune provocatoare din partea inculpatului S.V.G., care a pătruns cu o turmă de animale pe tarlaua părții vătămate provocând distrugerea culturii de grâu, iar partea vătămată a acționat pe acest fond, întreg probatoriul demonstrând fără tăgadă că ambii inculpați au lovit cu un arac și un corp contondent pe partea vătămată, provocându-i leziuni pentru care a necesitat 120 zile de îngrijiri medicale. Mai mult, în sarcina inculpatului minor S.V.G. nu ar trebui reținute circumstanțe atenuante întrucât nu a recunoscut săvârșirea faptei și, conform referatului de evaluare aflat la dosar, acesta are carențe educaționale, necesită o îndrumare specializată și sprijin familial, iar inculpatul B.C.

are la activ fapte comise în minorat. Inculpații apelanți au apreciat că se impune reținerea circumstanței atenuante a provocării în condițiile în care partea vătămată a fost cea care a lovit și înjurat prima pe inculpatul B.C., iar depozițiile martorei P.I., concubina părții vătămate, trebuie înlăturate ca nesincere și făcute pro causa, contradictorii în a arăta că a perceput evenimentul de la câteva sute de metri sau dimpotrivă, că nici nu l-ar fi văzut. Inculpatul B.C. și-a recunoscut în fața instanței de control judiciar faptele comise, în timp ce minorul S.V.G. și-a menținut poziția de nerecunoaștere a lor. Partea vătămată P.A., prin avocat ales, a solicitat, în apelul formulat, majorarea pedepselor aplicate inculpaților și se raliază concluziilor procurorului de înlăturare a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 121/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și partea vătămată P.A. A desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând, în fond: în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b), 74 lit. b) și c) C. pen., 75 lit. c) C. pen. și 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C. la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat. A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen., în baza art. 65 C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) C. pen.

pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 14, 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - 999 C. civ., a obligat pe inculpatul B.C., în solidar, cu inculpatul S.V.G. și acesta, în solidar, cu părțile responsabile civilmente, la 974,76 RON despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni din București și pe partea vătămată P.A., la 273,74 RON cu același titlu, reținând și culpa celei din urmă în proporție de 20% la repararea prejudiciului, cu dobânda aferentă de la data rămânerii definitive până la achitarea integrală a debitului. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați. A dedus arestarea preventivă a inculpaților, de la 9 iunie 2009 la zi, și a menținut starea lor de arest.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Au fost obligați inculpații B.C. la 200 RON, cheltuieli judiciare statului și inculpatul S.V.G., în solidar cu părțile responsabile civilmente la 500 RON cheltuieli judiciare statului, din care 300 RON onorariu avocat oficiu din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a apreciat corect reținută de instanța de fond vinovăția celor 2 inculpați, ca de altfel și situația de fapt. De asemenea, s-a apreciat că inculpatul B.C. a acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări, motiv pentru care au fost aplicate dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere atât circumstanțele reale, cât și cele personale ale inculpatului B.C.

Au fost apreciate ca nefondate apelurile inculpaților. Întrucât a fost reținută acțiunea provocatoare a părții vătămate, s-a reținut în sarcina acesteia o culpă de 20 %, iar la recuperarea prejudiciului de către partea civilă Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni a fost obligată proporțional cu culpa sa. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpatul B.C. și partea vătămată P.A. În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat soluția pentru greșita reținere a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., în cazul inculpatului B.C. (385 9 pct. 17 1 C. proc. pen.) pentru greșita obligare a părții vătămate la plata despăgubirilor către spital (art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen.) și greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților B.C. și S.V.G. (art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). Partea vătămată P.A. a considerat că pedepsele stabilite pentru cei 2 inculpați sunt mult prea reduse în raport de gravitatea faptei, solicitând mărirea cuantumului acestora (art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). Inculpatul B.C. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea unei pedepse într-un cuantum scăzut prin acordarea unei mai mari eficiențe circumstanțelor atenuante.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate și din oficiu, consideră fondate recursurile parchetului și ale părții vătămate, și nefondat recursul inculpaților pentru următoarele considerente: Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator a rezultat că instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, a stabilit vinovăția inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. Înalta Curte consideră că în cauză prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpaților, care la 26 martie 2009, pe drum public au exercitat concomitent, în mod repetat, acte de violență cu corpuri dure (ciomag, rangă) asupra victimei P.A.

(38 ani), cauzându-i leziuni care au necesitat 120 zile îngrijiri medicale, au pus în primejdie viața victimei, după care și-au însușit suma de 200 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. și art. 211 alin. (2) lit. a), b) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Din actele și lucrările dosarului a reieșit că actul provocator inițial a aparținut inculpaților, care au distrus cultura de grâu a părții vătămate, iar din modul în care aceștia au reacționat a rezultat o disproporție vădită între actul reținut drept provocator al părții vătămate (insulte și două palme aplicate inculpatului B.C.) și fapta acestora de a o lovi cu un corp dur, ce i-au provocat fractură temporală stânga cu înfundare, hematom epidural, contuzii toraco-abdominale, leziuni care i-au pus viața în primejdie și au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale, astfel încât Înalta Curte apreciază că în mod greșit a fost reținută circumstanța atenuantă legală a provocării în cazul inculpatului B.C.

Instanțele au reținut că inculpatul B.C. a acționat și sub stăpânirea unei puternice tulburări provocate de partea vătămată, care l-a insultat și lovit cu palmele peste față, în condițiile în care ambii au acționat pentru a-și proteja avutul, nedovedindu-se că inculpatul S.V.G. (cioban) a condus intenționat animalele pe cultura de grâu. Din probele administrate rezultă că fapta s-a comis în luna martie a anului 2009, într-o perioadă în care cultura de grâu poate fi ușor distrusă, iar partea vătămată, având locuința în imediata apropiere, constatase anterior că inculpatul S.V.G. obișnuia să permită animalelor să intre pe această suprafață, acesta fiind motivul pentru care s-a deplasat la locul respectiv, unde a constatat că fapta s-a repetat, respectiv turma de 60 de capre se afla pe terenul său, cultivat cu grâu.

În aceste condiții, indiferent dacă inculpatul S.V.G. a intenționat sau nu să conducă turma pe acel teren, faptul că, fiind însărcinat cu paza acesteia, a permis animalelor să distrugă cultura, constituie o împrejurare cert prejudiciabilă pentru partea vătămată, această situație fiind cea care a declanșat conflictul. Inculpatul S.V.G. l-a contactat telefonic pe inculpatul B.C., spunându-i că a fost prins cu caprele în grâu, iar acesta s-a deplasat imediat la fața locului, cu un motoscuter. În acest timp, partea vătămată a încercat să îndepărteze turma de pe terenul său, fără a aduce atingere în niciun fel niciunui animal, astfel încât este greșit să se aprecieze că inculpatul a acționat pentru a-și apăra avutul.

În aceste condiții, s-ar explica atitudinea părții vătămate de a insulta și de a lovi cu palmele (împrejurare relevată de partea vătămată abia după ce s-a împăcat cu inculpatul, inițial declarând că a fost lovită intempestiv, din spate, fără motiv), inculpatul B.C. având obligația, în calitate de proprietar, să se asigure că animalele sale nu sunt pășunate pe un teren cultivat, astfel încât acțiunea părții vătămate nu poate constitui provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. Partea vătămată a reacționat la o acțiune ilicită a inculpatului, cerându-i explicații și încercând a preîntâmpina, astfel, repetarea faptelor păgubitoare. În doctrină, s-a arătat că nu poate fi reținută provocarea atunci când inculpatul, prin propriul act provocator, a determinat riposta victimei, căreia el i-a răspuns prin săvârșirea infracțiunii (C. Bulai, Manual de drept penal.

Partea generală, ediția 1997, pag. 371), făcându-se trimitere la o situație în care, în practică, s-a stabilit că nu poate fi recunoscută circumstanța provocării atunci când lovirea de către victimă a inculpatului a constituit urmarea faptului că acesta din urmă a început să ridice pe nedrept fânul cosit de ea (Tribunalul Suprem, secția penală, Decizia nr. 6439/1970). În cauză nu este astfel îndeplinită condiția ca starea de tulburare să aibă drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, esențială pentru reținerea art. 73 lit. b) C. pen. Astfel, s-a reținut că partea vătămată a adresat inculpatului „cuvinte indecente" fără a fi menționat în ce au constat și l-a lovit cu palmele peste față, în timpul urmăririi penale inculpatul susținând că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept.

În raport de această atitudine a părții vătămate, acțiunea inculpatului de a lovi cu un corp dur în zona capului, cu intensitate, determinând căderea părții vătămate, apoi de a continua să o lovească împreună cu inculpatul S.V.G., ambii folosind obiecte contondente, provocându-i leziuni ce i-au pus viața în primejdie și au necesitat 120 zile de îngrijiri medicale, constituie o ripostă în vădită disproporție cu actul pretins provocator. În practica judiciară s-a arătat că, pentru a se reține circumstanța atenuantă a provocării nu este suficient ca partea vătămată să aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare; pentru incidența art. 73 lit. b) C. pen.

se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea de infracțiuni; legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existența unei puternice tulburări sau emoții se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificație (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 4038/2005). Instanța de apel a reținut că atât inculpații, cât și partea vătămată au dat declarații diferite pe parcursul procesului penal, partea vătămată relatând în final că ea a provocat incidentul.

Schimbarea declarației părții vătămate se datorează faptului că s-a împăcat cu inculpatul, primind de la acesta suma de 30.000 RON, la data de 15 iulie 2009. Până la acest moment, partea vătămată a arătat că, întrucât terenul cultivat cu grâu fusese în repetate rânduri distrus prin pășunare, s-a deplasat neînarmată la fața locului, a constatat că inculpatul S.V.G. avea caprele la păscut pe terenul respectiv, iar inculpatul B.C. - chemat telefonic de inculpatul S.V.G., a venit având asupra sa o rangă, fiind urmat de inculpatul S.V.G., ce purta un ciomag. Partea vătămată a relatat că, fără a exista vreo altercație și fără a se aștepta, a fost lovită din spate de inculpatul B.C., cu ranga în cap, declarația sa coroborându-se cu cea a martorei oculare P.I.

Ulterior, după momentul împăcării, partea vătămată a declarat că, după ce l-a surprins pe inculpatul S.V.G. cu caprele în grâu, i-a reproșat cele întâmplate inculpatului B.C., venit în scurt timp la fața locului, i-a adresat cuvinte indecente, i-a aplicat două palme peste față și, după ce s-a întors cu spatele, inculpatul B.C. a lovit-o cu un arac în zona capului, urmare acestui fapt căzând la pământ. Declarația sa nu se coroborează cu cele susținute de inculpat anterior, respectiv că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept, fapt ce este de natură să creeze un dubiu cu privire la sinceritatea părții vătămate asupra acestui aspect, în realitate scopul său fiind acela de a minimaliza gravitatea faptei sale.

Având în vedere că primele declarații ale părții vătămate se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declarațiile martorei P.I., certificatul medico-legal și actele medicale aflate la dosar, Înalta Curte apreciază că acestea corespund realității, partea vătămată fiind lovită de inculpatul B.C. în mod intempestiv. Inculpatul a lovit partea vătămată cu un corp dur, care i-a provocat fractură temporală stânga cu înfundare, leziune ce este puțin probabil a fi produsă prin lovirea cu un arac de lemn, subțire, de natura acelora cu privire la care s-au realizat fotografii judiciare, astfel încât, și sub acest aspect, declarațiile inițiale ale părții vătămate, în sensul că a fost lovită cu o „rangă", sunt plauzibile.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în mod greșit au fost reținute dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. în rechizitoriu și hotărârile instanțelor de fond și de apel, motiv pentru care, ca urmare a admiterii recursurilor parchetului și al părții vătămate, va dispune înlăturarea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. Instanța de apel a reținut culpa părții vătămate în proporție de 20% în producerea prejudiciului părții civile Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni din București și a dispus obligarea acesteia, alături de inculpați, la plata sumei de 273,74 RON, cu dobânda aferentă, către partea civilă, corespunzător acestei culpe, aplicând astfel, în mod greșit, dispozițiile care reglementează soluționarea laturii civile în procesul penal.

Potrivit art. 14 alin. (1) și (2) C. proc. pen., acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente și poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor a care au săvârșit infracțiuni. Obligarea părții vătămate la plata despăgubirilor civile către spital, care reprezintă cheltuieli de spitalizare, nu are temei legal întrucât nu există o acțiune civilă executorie împotriva părții vătămate, alăturată unei acțiuni penale îndreptate, de asemenea, împotriva acesteia.

Astfel, va înlătura și dispoziția privind obligarea părții vătămate la plata despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni, aplicată de instanță. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepsele greșit individualizate) invocat în motivele de recurs ale parchetului și ale părții civile, Înalta Curte îl consideră nefondat. Pedepsele aplicate celor 2 inculpați au fost corect individualizate, în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se majorarea sau micșorarea cuantumului acestora. Astfel, în raport de fapta săvârșită, de modalitatea concretă de comitere, de scopul urmărit și rezultatul produs, de persoana inculpaților (S.V.G.

este minor, B.C. a ajutat victima material după săvârșirea faptei), Înalta Curte apreciază că o pedeapsă orientată spre limita minimului special prevăzut de lege este suficientă și de natură să conducă la reeducarea inculpaților și la realizarea scopului de prevenție generală, pe care îl are sancțiunea penală.

Este adevărat că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată sunt infracțiuni de pericol și de larg impact și că, în principiu, s-ar putea susține că acestea, datorită pericolului social abstract și generic pe care îl conțin prin simpla încălcare a normei penale, prezintă întotdeauna gradul de pericol social necesar aplicării unei sancțiuni mai ferme, totuși, în speța dedusă judecății nu se pot neglija împrejurările concrete în care inculpații au comis faptele și care au fost pe larg expuse, împrejurări care concură și conturează un pericol social redus, iar cercetarea acestor aspecte se impune și pentru stabilirea întregului complex de împrejurări care au creat ambianța faptică, de o anumită semnificație, proprie, cu implicații în evaluarea gravității acesteia.

În primul rând, pericolul social concret al faptelor se stabilește în raport de întregul complex de împrejurări, stări, situații, întâmplări, în care s-au comis și care pot avea influență asupra gravității infracțiunii, care concretizează și individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte infracțiuni concrete de același tip și aceasta este rațiunea pentru care instanța constată că în această speță concretă infracțiunea de pericol comisă de inculpați prezintă un grad de pericol social redus.

În acest context se mai impune și analiza evaluării cuantumului pedepselor ce vor fi aplicate inculpaților și care ar fi eficiența acestora, în raport de scopul general și special al prevenției penale și urmând linia acestui raționament, instanța are a observa că sistemul pedepselor în vigoare, deși a marcat un progres în evoluția dreptului penal român, evidențiază la un examen critic numărul redus al pedepselor principale și mai ales caracterul accentuat represiv al acestora, ceea ce explică preocuparea prezentă a legiuitorului ca pedepsele de bază să fie dublate de sancțiuni alternative, iar mijloacele de individualizare și de executare a pedepselor să fie diversificate, potrivit standardelor europene.

Din acest punct de vedere, rolul prioritar al pedepsei este acțiunea de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni și nu acela al represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce privește adaptarea conduitei destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conștiinței juridice și morale a membrilor societății și numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.

Din perspectiva rolului și scopului pedepsei trebuie precizat că pentru a-și îndeplini rolul de factor inhibitor în declanșarea activităților infracționale, pedeapsa trebuie să prezinte un anumit grad de severitate, ținând seama și de faptul că, pentru a acționa asupra conștiinței celui condamnat, pentru a-l determina să-și modifice comportamentul, să adopte conștient o altă atitudine față de regulile conviețuirii sociale, constrângerea trebuie să fie rațională și echitabilă, proporțională cu pericolul social al faptei, exercitându-se doar în formele și limitele necesare pentru ca pedeapsa să-și îndeplinească funcția principală, aceea de reeducare.

Acest deziderat poate fi atins numai prin promovarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care cuprinde principii generoase și naționale, atât în raport cu persoana care a comis o faptă penală, cât și în raport cu ceilalți membri ai societății, care au respectat legea, iar apărarea valorilor sociale ocrotite nu înseamnă aplicarea pedepselor cu aceeași intransigență, doar cu fermitate, prin fermitate înțelegându-se dacă o anumită pedeapsă este în măsură să-și atingă principalul scop, nu o pedeapsă severă; conceptul și cerința fermității în sensul dreptului penal impun descoperirea infracțiunilor și judecarea făptuitorilor cu promptitudine, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra imperativului descoperirii adevărului și respectării riguroase a legii.

Prin urmare, necesitatea aplicării unei pedepse și evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității care, în acest domeniu, nu înseamnă neapărat aplicarea unei pedepse severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ-preventivă. Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului" rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepsei, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei; măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei, este însăși pedeapsa.

Or, dacă indiscutabil constrângerea constituie esența conținutului pedepsei, ea nu poate fi în același timp și o funcție a acesteia, deoarece esența și funcțiile pedepsei sunt noțiuni distincte. Funcțiile sunt legate de esența pedepsei, își trag valoarea și eficiența din constrângerea pe care o implică orice pedeapsă, se realizează prin și în cadrul constrângerii, dar nu se confundă cu ea. Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârși din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții: reeducarea și intimidarea. Intimidarea își produce efectul imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus, ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată. Față de cele reținute, Înalta Curte apreciază că nu se impune modificarea modalității de executare a pedepsei pentru inculpatul B.C., scopul acesteia putând fi atins numai în regim de detenție, regim care să contribuie în mod pozitiv la influențarea conștiinței, caracterului și deprinderilor inculpatului, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate fără a intra în conflict cu ceilalți oameni, motiv pentru care recursul inculpatului B.C.

apare ca nefondat. Față de cele reținute conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea vătămată P.A.; va casa în parte decizia, cât și sentința, va înlătura dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. reținute în favoarea inculpatului B.C. Va înlătura obligația părții vătămate la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului B.C. În baza art. 88 C. pen., va deduce prevenția, de la 9 iunie 2009 la 23 februarie 2010. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga petiționarul la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea vătămată P.A. împotriva Deciziei penale nr. 121 A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează, în parte, atât decizia penală atacată, cât și Sentința penală nr. 19 din 23 septembrie 2009 a Tribunalului Teleorman și, rejudecând: Înlătură dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., reținute în favoarea inculpatului B.C. Înlătură obligarea părții vătămate la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.

împotriva aceleiași decizii penale. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.C. durata reținerii și arestării preventive, de la 9 iunie 2009 la 25 noiembrie 2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat S.V.G., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.