ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. 3168/4/2007 reclamantul I.S.

a chemat în judecată Spitalul Penitenciarului Jilava solicitând obligarea

acestuia la plata unor daune morale în cuantum de 10.000.000 euro pe motiv că a

fost nevoit să se adreseze instanței de judecată pentru a intra în posesia unei

copii de pe fișa medicală.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava în

data de 06 martie 2003 din cauza unor probleme de sănătate și, deși a solicitat

în mod repetat emiterea unei copii de pe fișa medicală, Spitalul nu a făcut

acest lucru. Ca atare, s-a adresat instanțelor de judecată, iar Tribunalul

București i-a admis cererea și a obligat Administrația Spitalului să-i

elibereze actele solicitate.

Judecătoria

Sectorului 4 București prin sentința civilă nr. 5510 din 15 octombrie 2007 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului

București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza s-a înregistrat

pe rolul Tribunalului București, sub nr. 40943/3/2007, iar prin sentința civilă

nr. 24 din 10 ianuarie 2008 s-a admis excepția netimbrării și s-a anulat

acțiunea, având în vedere că acțiunea este una patrimonială, iar reclamantul nu

a timbrat acțiunea.

Prin decizia

pronunțată de instanța de apel nr. 618 din 08 septembrie 2008 s-a admis apelul

și s-a desființat sentința civilă apelată, iar cauza a fost trimisă spre

rejudecare reținându-se că cererea este scutită de plata taxei de timbru

potrivit art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

În rejudecare

reclamantul nu a mai susținut cerere de acordare a ajutorului public judiciar

sub forma avocatului din oficiu, prezentându-se în instanță și susținându-și

cererea de probe și cererea pe fondul său.

Prin sentința civilă nr.

240 din 19 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

acțiunea formulată de reclamantul I.S., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul

Penitenciarului Jilava; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

500 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o

cerere formulată în contradictoriu cu Spitalul Penitenciarului Jilava ce are ca

obiect daune morale, iar motivația de fapt a cererii de chemare în judecată

constă în faptul că la data de 6 martie 2003 a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava și deși s-a solicitat în repetate rânduri să-i fie comunicată

fișa medicală Spitalul a refuzat să-i pună la dispoziție aceste acte medicale.

Tribunalul a reținut

că reclamantul a formulat plângere soluționată de Judecătoria Buftea prin

sentința penală nr. 2524 din 20 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 4591//94/2006,

împotriva refuzului Spitalul Penitenciarului Jilava de a-i pune la dispoziție

fișa sa medicală, conform O.U.G. nr. 56/2003, iar prin decizia de recurs nr. 318

din 8 februarie 2007, Pronunțată în dosarul nr. 4591/94/2006 de către

Tribunalul București s-a admis recursul, s-a casat sentința penală de fond și

în rejudecare s-a admis plângerea și s-a dispus obligarea Administrației

Spitalului Penitenciar Jilava să fie comunicate toate documentele medicale

întocmite în perioada 06-11 martie 2003 în care a fost internat în această

unitate spitalicească.

Faptul că

Administrației Spitalului penitenciar Jilava a pus în executare decizia penală

și a comunicat reclamantului actele solicitate, nu înseamnă că prejudiciul

moral nu există, având în vedere că actele medicale s-au înaintat după

pronunțarea hotărârilor judecătorești, potrivit adresei nr. N2/24802 din 19

februarie 2007 și față de motivele prezentate în continuare.

În raport de situația

de fapt configurată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea

reclamantului prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune

morale este întemeiată, în parte, întrucât sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 998 - 999 C. civ. raportat la art. 22 din Constituția României și art. 3

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La stabilirea întinderii

reparației s-a ținut seama de împrejurarea că există o hotărâre definitivă prin

care Spitalul penitenciar Jilava a fost obligat să comunice reclamantului

actele medicale ca urmare a internării acestuia în perioada 6-19 martie 2003 și

că tocmai refuzul comunicării actelor medicale care îl priveau în mod direct pe

reclamant a determinat acționarea în judecata și pronunțarea celor două

hotărâri în materie penală.

În ceea ce privește

paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al

răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau

nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele

legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de

prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat

pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe

dăunătoare care nu pot fi evaluabile in bani, care rezultă din încălcarea

drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri

fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea

posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții

etc.

Unul dintre

principiile care guvernează natura răspunderii civile delictuale este

principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din dispozițiile art.

998 C. civ., conform căruia „orice faptă a omului, care cauzează prejudicii,

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" și care

evocă ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nici o restrângere

sau limitare în raport de natura prejudiciului (material sau moral), având în

vedere că despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă și

integrală reparație a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.

În consecință, în

raport de situația de fapt menționată în cele ce preced, tribunalul a apreciat

că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în starea

de stres, suferința psihică suportată de către reclamant ca efect al litigiului

pe care l-a avut cu Administrația Spitalului Penitenciar Jilava și ca urmare a

numeroaselor cereri pe care le-a făcut pentru a i se comunica niște acte

medicale care îl priveau și cauzată și de atitudinea abuzivă și nelegală a

administrației de a-i refuza în mod nejustificat comunicarea acestor

înscrisuri.

Din materialul

probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat așadar că

reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în

lezarea demnității care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 500

lei, pe care tribunalul le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile

pentru repararea prejudiciului reclamantului.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o

reprezintă, fapta săvârșită de către Administrația Penitenciarului Jilava dar

și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței

morale și față de faptul că daunele morale nu trebuie să reprezinte un mijloc

de înavuțire pentru nici o persoană.

Este adevărat că

legea sau jurisprudența nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor

morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a

repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter

aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o

alinare în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfaceri de

ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost

privată.

Împotriva sentințe au

declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr.

220/A din 23 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile formulate de reclamantul I.S.

și pârâtul Penitenciarul Spital București – Jilava, ca nefondate.

Pentru a respinge

apelul pârâtului, curtea a acut în vedere următoarele:

Reținând că

reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere ce are ca obiect

obligarea pârâtului la plata unei sume cu titlu daune morale pentru o fapta

acestuia de a refuza punerea la dispoziție a actelor medicale, în pofida

numeroaselor solicitări pe reclamantul i le-a adresat în acest scop, tribunalul

a dat calificarea corectă acțiunii deduse judecății și a soluționat-o prin

prisma prevederilor art. 998-999 C. civ., temei juridic al răspunderii civile

delictuale indicat expres și în considerentele sentinței apelate, criticile

apelantului cu privire la lipsa și neindicarea acestui temei neputând fi deci

primite.

Susținerile

apelantului referitoare la imposibilitatea acordării de despăgubiri civile cu

caracter pecuniar în lipsa unor prevederi legale exprese cum sunt cele ale art.

504 și urm. C. proc. pen. sunt lipsite în acest context de orice suport

juridic, în speță analizându-se un alt raport juridic, care nu este întemeiat

pe răspunderea specială, obiectivă, instituită în sarcina statului pentru

situația erorilor judiciare.

Or, așa cum și

apelantul arată ulterior în motivele de apel, în măsura în care sunt probate

toate cerințele angajării unei asemenea răspunderi având ca fundament

producerea unei fapte de natură delictuală - respectiv, existență unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea,

vinovăția autorului - se impune dezdăunarea victimei delictului produs.

În ceea ce privește

modalitatea în care se poate repara prejudiciu pretins, odată ce acesta este

dovedit, Curtea constată ca lipsite de orice relevanță susținerile apelantului

referitoare la posibilitatea luării altor măsuri pentru restabilirea situației

anterioare, cum ar fi publicarea hotărârii de sancționare a faptei, în raport

de cererea introductivă și limitele învestiri instanței trasate prin aceasta,

instanța fiind chemată să se pronunțe cu respectarea principiului

disponibilității procesuale și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. numai asupra

temeiniciei pretențiilor reclamantului la acordarea unor despăgubiri bănești cu

titlu de daune morale, singura formă de dezdăunare solicitată prin acțiune.

Sunt neîntemeiate și

criticile apelantului-pârât referitoare la nedovedirea cerințelor angajării

răspunderii civile delictuale în sarcina sa conform art. 998 - 999 C. civ., în

condițiile în care, cum corect a reținut și prima instanță printr-o hotărâre

penală definitivă - decizia penală nr. 318/R din 8 februarie 2007 Tribunalului

București secția a l-a penală pronunțată în dosarul nr. 4591/94/2006 - s-a

stabilit existența din partea pârâtului a unui refuz de remitere a actelor

medicale solicitate de reclamantul deținut, fiind admisă plângerea acestuia din

urmă cu acest obiect, conform dispozițiilor O.U.G. n 56/2003, reținându-se

totodată că pronunțarea acestei hotărâri reprezintă finalizarea unui îndelung

șir de demersuri întreprinse de reclamant pentru a se comunica niște acte

medicale care îl priveau, sancționându-se pe această cale atitudinea abuzivă și

nelegală a administrației, demersuri implicând stare de stres și o suferință

psihică inerentă în acest caz.

De altfel,

apelantul-pârât nu indică ce condiție pentru angajarea răspunderii sale civile

nu ar fi îndeplinită, insistând doar în nedovedirea de către reclamant a

existenței și întinderii prejudiciului moral.

Producerea

prejudiciului personal nepatrimonial, raportul de cauzalitate pot fi oricum

deduse în speță chiar din natura faptei ilicite reținute și ansamblul împrejurărilor

producerii acesteia, descrise și în hotărârile penale pronunțate în cauza

sus-menționată, având în vedere că altă probă directă este aproape imposibilă,

iar în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului

privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie

avute în vedere criterii obiective pentru fixarea despăgubirii pentru repararea

prejudiciului.

Or, cu privire la

acest aspect tribunalul a reținut corect că nu poate fi ignorată gravitatea faptei

săvârșită de către Administrația Penitenciarul Jilava (de pe o poziție

superioară, de autoritate) în raport cu reclamantul în stare de detenție,

interesat de situația sa medicală rezultată din actele respective,

respectându-se însă și un raport rezonabil de proporționalitate cu lezarea

adusă demnității persoanei.

Curtea a înlăturat ca

neîntemeiate și susținerile apelantului-pârât privitoare la aplicabilitatea în

speță a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, întrucât, față de data pronunțării hotărârii penale definitive prin

care s-au stabilit cu putere de lucru judecat fapta constând în refuzul

nejustificat al pârâtului de remitere a înscrisurilor cu caracter medical,

termenul de prescripție al acțiunii pentru dezdăunări nu era împlinit la

momentul sesizării instanței civile (respectiv data de 20 martie 2007, data

depunerii la oficiul poștal a cererii de chemare în judecată).

Referitor la scutirea

de la plata taxei judiciare de timbru ce ar fi fost reținută, în opinia

apelantului, eronat de instanță în cazul reclamantului, Curtea, deși apreciază

că aceste susțineri nu pot constitui o critică propriu-zisă de nelegalitate sau

netemeinicie a sentinței apelate, va remarca totuși că o instanță de control

judiciar a stabilit în cauza de față într-un prim ciclu procesual (prin decizia

de apel nr. 618 din 8 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă) că cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15

lit. o) din Legea nr. 146/1997, acest aspect nemaiputând fi deci pus în

discuție.

Pentru a respinge

apelul reclamantului, curtea a avut în vedere următoarele:

Prin cererea sa de

apel, reclamantul a solicitat schimbarea sentinței tribunalului pentru

acordarea unei sume mai mari de bani cu titlu de daune morale, fără a aduce

alte critici de nelegalitate sau netemeinicie hotărârii atacate.

Cu privire la

aspectul învederat de apelant, având în vedere probele administrate în cauză și

considerentele arătate mai sus cu privire la condițiile stabilirii răspunderii

civile delictuale în sarcina pârâtului, se constată că, în lipsa altor criterii

legale de evaluare, daunele acordate de tribunal sunt într-un cuantum

rezonabil, fiind suficiente față de suferința invocată și, implicit,

permițându-i reclamantului să-și găsească anumite satisfaceri de din moral în

respectiva sumă.

Curtea își însușește

motivarea tribunalului referitoare la aprecierea cuantumului daunelor morale,

în sensul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței

morale, iar, pe de altă parte, daunele morale nu trebuie să reprezinte un

mijloc de înavuțire pentru nici o persoană.

Împotriva deciziei

mai sus menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Penitenciarul

Spital București – Jilava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, se arată că prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale

sunt consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din

atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic.

Drepturile personale nepatrimoniale definesc personalitatea umană, iar

încălcarea lor nu antrenează în nici un caz o pierdere economică.

Potrivit art. 54 din

Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere a dreptului său la

onoare, reputație sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere

instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere

drepturilor arătate.

Pornindu-se de la

această prevedere, în literatura juridică s-a făcut vorbire despre o serie de

măsuri nepatrimoniale pentru repararea prejudiciului moral suferit, printre

care și publicarea hotărârii prin care s-a constatat încălcarea unui drept

nepatrimonial.

Cuantumul

despăgubirilor, așa cum a fost stabilit, poate reprezenta astfel venituri

nejustificate pentru intimatul-reclamant.

Partea vătămată

trebuie să aducă dovezi ale prejudiciului suferit și cu cât acestea vor fi mai

numeroase, mai concludente și mai verosimile, cu atât judecătorul va avea

posibilitatea de a fixa un echivalent corespunzător suferinței morale

pricinuite. De asemenea, instanța trebuia să indice criteriile care au stat la

baza evaluării prejudiciului moral. În continuare, învederează instanțe că deși

reclamanul-intimat susține că a făcut nenumărate solicitări de a i se comunica

fișa de observație, nu a adus probe în acest sens, cu toate că acestea erau în

sarcina sa, totul rămânând la stadiul de simple afirmații.

Mai mult, în urma

studierii pieselor dosarului rezultă foarte clar faptul că intimatul -

reclamant nu a depus nici un înscris care să dovedească starea de stres,

suferința psihică suportată, ceea ce nu a împiedicat instanța de fond să se

pronunțe în lipsa înscrisurilor. Or, prejudiciul moral presupus a fi suferit,

trebuia dovedit, lucru ce nu s-a petrecut în cauza de față, cu toate că la

termenul din data de 08 ianuarie 2009 instanța pune în vedere

intimatului-reclamant să depună acte prin care înțelege să-și dovedească

pretențiile.

În condițiile art. 41

din Convenție „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau

protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltelor Părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea

acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

În dreptul intern,

legiuitorul unde a vrut să acorde despăgubiri a stabilit în mod expres acest

fapt în actul normativ (a se vedea art. 504 - 506 C. proc. pen., modificat și

completat).

În altă ordine de

idei, potrivit art. 998 și urm. C. civ. pentru a putea fi acordate daunele

morale solicitate de către reclamant ar fi trebuit să fie întrunite condițiile

generale privind răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciul,

raportul de cauzalitate între acestea, vinovăția.

Mai mult, chiar și în

cazul admiterii ipotetice a faptului cauzator de prejudiciu, trebuie luat în

calcul, momentul din care reclamantul-intimat, ar fi avut la îndemână

exercitarea unei acțiunii pentru stabilirea daunelor pretinse.

Înalta Curte constată

nul recursul declarat pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de

recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9, iar art. 306 alin. (1)

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici care să vizeze ipotezele pe care

acestea o reglementează, raportat la motivul de recurs invocat.

În prezenta cauză,

deși recurentul a indicat în cererea de recurs motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora nu

cuprinde nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste

motive le reglementează.

Astfel, nu s-a

formulat nicio critică relativă la nemotivarea, motivarea contradictorie ori

străină de natura pricinii, așa încât invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. este numai formală.

În fapt, recurentul

pretinde nedovedirea prejudiciului reclamat prin cererea dedusă judecății, ceea

ce constituie o chestiune de fapt, ce ține de aprecierea probelor, iar nu o

chestiune de legalitate, care să atragă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Punctul 11 al art. 304

C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave

de fapt consecutive greșitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2000, așa încât criticile din recurs care vizează aprecierea probelor cu

privire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, nu pot fi

analizate.

Reținând, așadar, că

recursul nu cuprinde critici de nelegalitate care să se circumscrie

dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul

recursul conform art. 306 alin. (1) raportat la art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Penitenciarul Spital - București – Jilava împotriva

deciziei civile nr. 220/A din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2011.