ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr. 3168/4/2007 reclamantul I.S. a chemat în judecată Spitalul Penitenciarului Jilava solicitând obligarea acestuia la plata unor daune morale în cuantum de 10.000.000 euro pe motiv că a fost nevoit să se adreseze instanței de judecată pentru a intra în posesia unei copii de pe fișa medicală. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava în data de 06 martie 2003 din cauza unor probleme de sănătate și, deși a solicitat în mod repetat emiterea unei copii de pe fișa medicală, Spitalul nu a făcut acest lucru. Ca atare, s-a adresat instanțelor de judecată, iar Tribunalul București i-a admis cererea și a obligat Administrația Spitalului să-i elibereze actele solicitate.

Judecătoria Sectorului 4 București prin sentința civilă nr. 5510 din 15 octombrie 2007 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, sub nr. 40943/3/2007, iar prin sentința civilă nr. 24 din 10 ianuarie 2008 s-a admis excepția netimbrării și s-a anulat acțiunea, având în vedere că acțiunea este una patrimonială, iar reclamantul nu a timbrat acțiunea. Prin decizia pronunțată de instanța de apel nr. 618 din 08 septembrie 2008 s-a admis apelul și s-a desființat sentința civilă apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare reținându-se că cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

În rejudecare reclamantul nu a mai susținut cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma avocatului din oficiu, prezentându-se în instanță și susținându-și cererea de probe și cererea pe fondul său. Prin sentința civilă nr. 240 din 19 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul I.S., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Penitenciarului Jilava; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere formulată în contradictoriu cu Spitalul Penitenciarului Jilava ce are ca obiect daune morale, iar motivația de fapt a cererii de chemare în judecată constă în faptul că la data de 6 martie 2003 a fost internat în Spitalul Penitenciarului Jilava și deși s-a solicitat în repetate rânduri să-i fie comunicată fișa medicală Spitalul a refuzat să-i pună la dispoziție aceste acte medicale. Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat plângere soluționată de Judecătoria Buftea prin sentința penală nr. 2524 din 20 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 4591//94/2006, împotriva refuzului Spitalul Penitenciarului Jilava de a-i pune la dispoziție fișa sa medicală, conform O.U.G.

nr. 56/2003, iar prin decizia de recurs nr. 318 din 8 februarie 2007, Pronunțată în dosarul nr. 4591/94/2006 de către Tribunalul București s-a admis recursul, s-a casat sentința penală de fond și în rejudecare s-a admis plângerea și s-a dispus obligarea Administrației Spitalului Penitenciar Jilava să fie comunicate toate documentele medicale întocmite în perioada 06-11 martie 2003 în care a fost internat în această unitate spitalicească. Faptul că Administrației Spitalului penitenciar Jilava a pus în executare decizia penală și a comunicat reclamantului actele solicitate, nu înseamnă că prejudiciul moral nu există, având în vedere că actele medicale s-au înaintat după pronunțarea hotărârilor judecătorești, potrivit adresei nr. N2/24802 din 19 februarie 2007 și față de motivele prezentate în continuare.

În raport de situația de fapt configurată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune morale este întemeiată, în parte, întrucât sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. raportat la art. 22 din Constituția României și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La stabilirea întinderii reparației s-a ținut seama de împrejurarea că există o hotărâre definitivă prin care Spitalul penitenciar Jilava a fost obligat să comunice reclamantului actele medicale ca urmare a internării acestuia în perioada 6-19 martie 2003 și că tocmai refuzul comunicării actelor medicale care îl priveau în mod direct pe reclamant a determinat acționarea în judecata și pronunțarea celor două hotărâri în materie penală.

În ceea ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile in bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții etc. Unul dintre principiile care guvernează natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din dispozițiile art. 998 C. civ., conform căruia „orice faptă a omului, care cauzează prejudicii, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" și care evocă ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nici o restrângere sau limitare în raport de natura prejudiciului (material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă și integrală reparație a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.

În consecință, în raport de situația de fapt menționată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în starea de stres, suferința psihică suportată de către reclamant ca efect al litigiului pe care l-a avut cu Administrația Spitalului Penitenciar Jilava și ca urmare a numeroaselor cereri pe care le-a făcut pentru a i se comunica niște acte medicale care îl priveau și cauzată și de atitudinea abuzivă și nelegală a administrației de a-i refuza în mod nejustificat comunicarea acestor înscrisuri. Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat așadar că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în lezarea demnității care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 500 lei, pe care tribunalul le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă, fapta săvârșită de către Administrația Penitenciarului Jilava dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale și față de faptul că daunele morale nu trebuie să reprezinte un mijloc de înavuțire pentru nici o persoană. Este adevărat că legea sau jurisprudența nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.

Împotriva sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 220/A din 23 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile formulate de reclamantul I.S. și pârâtul Penitenciarul Spital București – Jilava, ca nefondate.

Pentru a respinge apelul pârâtului, curtea a acut în vedere următoarele: Reținând că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume cu titlu daune morale pentru o fapta acestuia de a refuza punerea la dispoziție a actelor medicale, în pofida numeroaselor solicitări pe reclamantul i le-a adresat în acest scop, tribunalul a dat calificarea corectă acțiunii deduse judecății și a soluționat-o prin prisma prevederilor art. 998-999 C. civ., temei juridic al răspunderii civile delictuale indicat expres și în considerentele sentinței apelate, criticile apelantului cu privire la lipsa și neindicarea acestui temei neputând fi deci primite.

Susținerile apelantului referitoare la imposibilitatea acordării de despăgubiri civile cu caracter pecuniar în lipsa unor prevederi legale exprese cum sunt cele ale art. 504 și urm. C. proc. pen. sunt lipsite în acest context de orice suport juridic, în speță analizându-se un alt raport juridic, care nu este întemeiat pe răspunderea specială, obiectivă, instituită în sarcina statului pentru situația erorilor judiciare. Or, așa cum și apelantul arată ulterior în motivele de apel, în măsura în care sunt probate toate cerințele angajării unei asemenea răspunderi având ca fundament producerea unei fapte de natură delictuală - respectiv, existență unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea, vinovăția autorului - se impune dezdăunarea victimei delictului produs.

În ceea ce privește modalitatea în care se poate repara prejudiciu pretins, odată ce acesta este dovedit, Curtea constată ca lipsite de orice relevanță susținerile apelantului referitoare la posibilitatea luării altor măsuri pentru restabilirea situației anterioare, cum ar fi publicarea hotărârii de sancționare a faptei, în raport de cererea introductivă și limitele învestiri instanței trasate prin aceasta, instanța fiind chemată să se pronunțe cu respectarea principiului disponibilității procesuale și art. 129 alin. (6) C. proc. civ. numai asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului la acordarea unor despăgubiri bănești cu titlu de daune morale, singura formă de dezdăunare solicitată prin acțiune.

Sunt neîntemeiate și criticile apelantului-pârât referitoare la nedovedirea cerințelor angajării răspunderii civile delictuale în sarcina sa conform art. 998 - 999 C. civ., în condițiile în care, cum corect a reținut și prima instanță printr-o hotărâre penală definitivă - decizia penală nr. 318/R din 8 februarie 2007 Tribunalului București secția a l-a penală pronunțată în dosarul nr. 4591/94/2006 - s-a stabilit existența din partea pârâtului a unui refuz de remitere a actelor medicale solicitate de reclamantul deținut, fiind admisă plângerea acestuia din urmă cu acest obiect, conform dispozițiilor O.U.G. n 56/2003, reținându-se totodată că pronunțarea acestei hotărâri reprezintă finalizarea unui îndelung șir de demersuri întreprinse de reclamant pentru a se comunica niște acte medicale care îl priveau, sancționându-se pe această cale atitudinea abuzivă și nelegală a administrației, demersuri implicând stare de stres și o suferință psihică inerentă în acest caz.

De altfel, apelantul-pârât nu indică ce condiție pentru angajarea răspunderii sale civile nu ar fi îndeplinită, insistând doar în nedovedirea de către reclamant a existenței și întinderii prejudiciului moral. Producerea prejudiciului personal nepatrimonial, raportul de cauzalitate pot fi oricum deduse în speță chiar din natura faptei ilicite reținute și ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, descrise și în hotărârile penale pronunțate în cauza sus-menționată, având în vedere că altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective pentru fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.

Or, cu privire la acest aspect tribunalul a reținut corect că nu poate fi ignorată gravitatea faptei săvârșită de către Administrația Penitenciarul Jilava (de pe o poziție superioară, de autoritate) în raport cu reclamantul în stare de detenție, interesat de situația sa medicală rezultată din actele respective, respectându-se însă și un raport rezonabil de proporționalitate cu lezarea adusă demnității persoanei.

Curtea a înlăturat ca neîntemeiate și susținerile apelantului-pârât privitoare la aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât, față de data pronunțării hotărârii penale definitive prin care s-au stabilit cu putere de lucru judecat fapta constând în refuzul nejustificat al pârâtului de remitere a înscrisurilor cu caracter medical, termenul de prescripție al acțiunii pentru dezdăunări nu era împlinit la momentul sesizării instanței civile (respectiv data de 20 martie 2007, data depunerii la oficiul poștal a cererii de chemare în judecată).

Referitor la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru ce ar fi fost reținută, în opinia apelantului, eronat de instanță în cazul reclamantului, Curtea, deși apreciază că aceste susțineri nu pot constitui o critică propriu-zisă de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței apelate, va remarca totuși că o instanță de control judiciar a stabilit în cauza de față într-un prim ciclu procesual (prin decizia de apel nr. 618 din 8 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) că cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, acest aspect nemaiputând fi deci pus în discuție. Pentru a respinge apelul reclamantului, curtea a avut în vedere următoarele: Prin cererea sa de apel, reclamantul a solicitat schimbarea sentinței tribunalului pentru acordarea unei sume mai mari de bani cu titlu de daune morale, fără a aduce alte critici de nelegalitate sau netemeinicie hotărârii atacate.

Cu privire la aspectul învederat de apelant, având în vedere probele administrate în cauză și considerentele arătate mai sus cu privire la condițiile stabilirii răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, se constată că, în lipsa altor criterii legale de evaluare, daunele acordate de tribunal sunt într-un cuantum rezonabil, fiind suficiente față de suferința invocată și, implicit, permițându-i reclamantului să-și găsească anumite satisfaceri de din moral în respectiva sumă. Curtea își însușește motivarea tribunalului referitoare la aprecierea cuantumului daunelor morale, în sensul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar, pe de altă parte, daunele morale nu trebuie să reprezinte un mijloc de înavuțire pentru nici o persoană.

Împotriva deciziei mai sus menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Penitenciarul Spital București – Jilava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Drepturile personale nepatrimoniale definesc personalitatea umană, iar încălcarea lor nu antrenează în nici un caz o pierdere economică. Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere a dreptului său la onoare, reputație sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor arătate.

Pornindu-se de la această prevedere, în literatura juridică s-a făcut vorbire despre o serie de măsuri nepatrimoniale pentru repararea prejudiciului moral suferit, printre care și publicarea hotărârii prin care s-a constatat încălcarea unui drept nepatrimonial. Cuantumul despăgubirilor, așa cum a fost stabilit, poate reprezenta astfel venituri nejustificate pentru intimatul-reclamant. Partea vătămată trebuie să aducă dovezi ale prejudiciului suferit și cu cât acestea vor fi mai numeroase, mai concludente și mai verosimile, cu atât judecătorul va avea posibilitatea de a fixa un echivalent corespunzător suferinței morale pricinuite. De asemenea, instanța trebuia să indice criteriile care au stat la baza evaluării prejudiciului moral.

În continuare, învederează instanțe că deși reclamanul-intimat susține că a făcut nenumărate solicitări de a i se comunica fișa de observație, nu a adus probe în acest sens, cu toate că acestea erau în sarcina sa, totul rămânând la stadiul de simple afirmații. Mai mult, în urma studierii pieselor dosarului rezultă foarte clar faptul că intimatul - reclamant nu a depus nici un înscris care să dovedească starea de stres, suferința psihică suportată, ceea ce nu a împiedicat instanța de fond să se pronunțe în lipsa înscrisurilor. Or, prejudiciul moral presupus a fi suferit, trebuia dovedit, lucru ce nu s-a petrecut în cauza de față, cu toate că la termenul din data de 08 ianuarie 2009 instanța pune în vedere intimatului-reclamant să depună acte prin care înțelege să-și dovedească pretențiile.

În condițiile art. 41 din Convenție „Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltelor Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” În dreptul intern, legiuitorul unde a vrut să acorde despăgubiri a stabilit în mod expres acest fapt în actul normativ (a se vedea art. 504 - 506 C. proc. pen., modificat și completat). În altă ordine de idei, potrivit art. 998 și urm. C. civ. pentru a putea fi acordate daunele morale solicitate de către reclamant ar fi trebuit să fie întrunite condițiile generale privind răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între acestea, vinovăția.

Mai mult, chiar și în cazul admiterii ipotetice a faptului cauzator de prejudiciu, trebuie luat în calcul, momentul din care reclamantul-intimat, ar fi avut la îndemână exercitarea unei acțiunii pentru stabilirea daunelor pretinse. Înalta Curte constată nul recursul declarat pentru următoarele argumente: Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9, iar art. 306 alin. (1) prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici care să vizeze ipotezele pe care acestea o reglementează, raportat la motivul de recurs invocat. În prezenta cauză, deși recurentul a indicat în cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora nu cuprinde nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează. Astfel, nu s-a formulat nicio critică relativă la nemotivarea, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, așa încât invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. este numai formală. În fapt, recurentul pretinde nedovedirea prejudiciului reclamat prin cererea dedusă judecății, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce ține de aprecierea probelor, iar nu o chestiune de legalitate, care să atragă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Punctul 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt consecutive greșitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, așa încât criticile din recurs care vizează aprecierea probelor cu privire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, nu pot fi analizate. Reținând, așadar, că recursul nu cuprinde critici de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nul recursul conform art. 306 alin. (1) raportat la art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Spital - București – Jilava împotriva deciziei civile nr. 220/A din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.