ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4389/2012

Asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de

23 martie 2011 pe

rolul

Curții de Apel București - secția a V-a comercială, Ministerul Finanțelor

Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București, în contradictoriu cu

S.C.T.D., a solicitat instanței anularea hotărârii arbitrale pronunțată de

către Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris în cauza nr. 14430/FM/GZ.

Prin sentința civilă nr. 20 din 15

februarie

2012

pronunțată de Curtea

de Apel București - secția a V-a civilă, a fost constată ca fiind perimată

acțiunea în anulare formulată de petentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice -

Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București, în contradictoriu cu

intimata-reclamantă S.C.T.D.

În motivarea hotărârii, instanța a

reținut că la data de 22 iunie 2011 judecata cauzei a fost suspendată, conform art.

155

1

C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligației dispuse de

instanță.

Constatând că de la data suspendării,

cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părților, instanța a

apreciat că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 248 C. proc. civ. și

raportat la prevederile art. 252 C. proc. civ. a constatat perimată cererea.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe, Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE

București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

după o scurtă prezentarea a situației de fapt, recurentul, susține, în esență,

că soluția de perimare a cauzei pronunțată de instanță este nelegală.

Sub un prim aspect, arată că în raport

de prevederile art. 248 C. proc. civ. rămânerea cauzei în nelucrare și culpa

părții sunt două elemente esențiale pentru stabilirea perimării.

În acest context, susține recurentul, în

speță, nu poate fi reținută culpa Ministerul Finanțelor Publice, întrucât

acesta a fost în imposibilitate obiectivă de a asigura traducerile oficiale ale

documentelor.

Totodată, pe tot parcursul litigiului,

inclusiv ulterior suspendării judecății, Ministerul Finanțelor Publice a

efectuat demersuri de natură să faciliteze continuarea judecății, demersuri

concretizate prin adresele din 02 martie 2011 și 07 noiembrie 2011.

În opinia sa, ulterior suspendării

judecății, curgerea termenului de perimare a fost suspendată Ministerul

Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE fiind împiedicat să

ceară reluarea judecății (pentru obligația de a traduce actele) din pricina

unor împrejurări mai presus de voința sa.

În speță, consideră recurentul, sunt incidente

dispozițiile art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Faptul că un prestator privat de

servicii nu a asigurat traducerea

documentelor

în cadrul termenului cerut de către instituția care a apelat la serviciile

sale, este o împrejurare mai presus de voința

reclamantului, împrejurare care l-a

împiedicat pe acesta să solicite

reluarea judecății, și care, în opinia recurentului, atrage suspendarea

termenului de perimare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata S.C.T.D. a

formulat note de ședință, prin care a solicitat,

în esență, respingerea recursului.

Analizând

sentința recurată în raport de criticile formulate, în limitele

controlului de legalitate și

temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, examinarea

recursului sub aspectele criticate, impune

câteva

considerații legate de buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale

precum

și în legătură cu îndatoririle părților în procesul civil.

Sancțiunile care se aplică în situații

determinate procedural cum este și sancțiunea perimării a fost instituită

pentru nerespectarea cerinței de a exista

continuitate

în desfășurarea procesului. Altfel spus, această sancțiune procedurală

intervine

pentru a înceta starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice

deduse judecății și are drept consecință stingerea procesului în faza în care

se găsește. Sancțiunea procedurală amintită operează și ca o prezumție de

desistare care se deduce din nestăruința părților, în termenele prevăzute

expres

pentru reluarea judecării cauzei.

Procedural, considerațiile anterior evocate au în vedere dispozițiile art. 248 C.

proc. civ., dar și dispozițiile art. 129

alin. (1)

din același cod prin care se stabilește că părțile

au îndatorirea, în condițiile legii, să

urmărească desfășurarea și

finalizarea procesului.

De asemenea, părțile au obligația „să îndeplinească actele de procedură

în

condițiile,

ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite

drepturile

procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) precum și să-și probeze

pretențiile și apărările".

Potrivit

dispozițiilor art. 248

alin. (1)

C. proc. civ., în forma în vigoare

la data soluționării acțiunii în

anulare, orice cerere de chemare în judecată,

contestație,

apel, recurs, revizuire, și orice altă cerere de reformare sau de revocare, se

perima de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din

vina

părții, timp de șase luni.

Potrivit

adagiului latin: „nemo auditor propriam turpitudinem allegans", nimeni nu

poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu

poate să obțină foloase invocând propria sa vina,

incorectitudine și nici să se apere

valorificând un asemenea temei.

În speță, recurentul nu se poate

prevala de propria pasivitate, derivată din

faptul

că acesta nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecății,

respectiv

nu a formulat cerere de

repunere pe rol, nu a exercitat recurs împotriva încheierii de

suspendare

pronunțată la data de 22 iunie 2011 de Curtea de Apel București, în temeiul art.

155

1

C. proc. civ.

De altfel, prin

invocarea motivelor vizând demersurile efectuate în vederea

traducerii actelor solicitate de către

instanță, adresele din 02 martie 2011 și

07

noiembrie 2011, răspunsul prestatorului referitor la ritmul de traducere în

raport de volumul mare de acte etc., recurentul tinde în realitate la o

examinare a

încheierii prin care s-a dispus suspendarea, iar nu la o

analizare a legalității

sentinței prin care

s-a constat perimarea, care formează obiectul prezentului recurs.

Recurentul face o

confuzie între neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanță în

cursul judecății, sancționată cu suspendarea cauzei în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. și neîndeplinirea

niciunui act de procedură în vederea judecării procesului, sancționată cu

perimarea cererii.

Împrejurările invocate de recurent

referitoare la neefectuarea traducerii actelor de către prestatorul privat de

servicii care nu a asigurat traducerea documentelor în cadrul termenului

solicitat de parte, nu pot echivala cu o „împrejurare mai presus de voința

părții", nu pot constitui un fapt mai presus de

voința recurentului care să-l fi împiedicat să stăruie în judecata

acțiunii în anulare,

cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor

Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE nu a invocat aceste motive în

calea de atac pe care o putea

exercita,

conform legii, împotriva încheierii de suspendare pronunțată la data de 22

iunie

2011.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului, nu se poate reține că acesta ar fi fost împiedicat

să-și exercite drepturile procedurale din motive mai presus de voința sa,

iar în speță nu sunt incidente

prevederile art. 250 alin. (3) C. proc. civ. invocate, care presupun dovada

faptului împiedicării.

Nu-i poate fi imputată instanței lipsa

de diligentă a părții, recurentul nu se

poate

prevala de faptul că la termenul la care s-a constatat perimarea a încercat să

facă dovada demersurilor efectuate în vederea

traducerii documentelor solicitate,

întrucât

la acea dată trecuseră mai mult de cele 6 luni în care nu îndeplinise niciun

act

de procedură.

Astfel, având în

vedere toate considerentele anterior expuse și ținând cont că

de la data suspendării (22 iunie

2011), cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6

luni din vina părților, în mod corect, instanța a apreciat la termenul

din 15 februarie

2012 că sunt

îndeplinite prevederile art. 248 C. proc. civ. și, raportat la dispozițiile art.

252 C. proc. civ., a constatat perimată acțiunea în anulare.

În consecință,

înalta Curte constată că instanța a interpretat și aplicat corect legea, dând o

corectă eficiență textelor legale incidente, sentința recurată fiind la

adăpost de orice critică, motiv pentru

care, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul

de Plăți și

Contractare PHARE București

împotriva sentinței civile nr. 20 din 15

februarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București - secția a V-a civilă este nefondat, și, în temeiul

dispozițiilor art.

312

alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurentul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare

PHARE București

împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 februarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel

București - secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012