ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4389/2012

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 martie 2011 pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a comercială, Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București, în contradictoriu cu S.C.T.D., a solicitat instanței anularea hotărârii arbitrale pronunțată de către Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris în cauza nr. 14430/FM/GZ. Prin sentința civilă nr. 20 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, a fost constată ca fiind perimată acțiunea în anulare formulată de petentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C.T.D.

În motivarea hotărârii, instanța a reținut că la data de 22 iunie 2011 judecata cauzei a fost suspendată, conform art. 155 1 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligației dispuse de instanță. Constatând că de la data suspendării, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părților, instanța a apreciat că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 248 C. proc. civ. și raportat la prevederile art. 252 C. proc. civ. a constatat perimată cererea. În termen legal, împotriva acestei sentințe, Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după o scurtă prezentarea a situației de fapt, recurentul, susține, în esență, că soluția de perimare a cauzei pronunțată de instanță este nelegală. Sub un prim aspect, arată că în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ. rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt două elemente esențiale pentru stabilirea perimării. În acest context, susține recurentul, în speță, nu poate fi reținută culpa Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta a fost în imposibilitate obiectivă de a asigura traducerile oficiale ale documentelor.

Totodată, pe tot parcursul litigiului, inclusiv ulterior suspendării judecății, Ministerul Finanțelor Publice a efectuat demersuri de natură să faciliteze continuarea judecății, demersuri concretizate prin adresele din 02 martie 2011 și 07 noiembrie 2011. În opinia sa, ulterior suspendării judecății, curgerea termenului de perimare a fost suspendată Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE fiind împiedicat să ceară reluarea judecății (pentru obligația de a traduce actele) din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa. În speță, consideră recurentul, sunt incidente dispozițiile art. 250 alin. (3) C. proc. civ.

Faptul că un prestator privat de servicii nu a asigurat traducerea documentelor în cadrul termenului cerut de către instituția care a apelat la serviciile sale, este o împrejurare mai presus de voința reclamantului, împrejurare care l-a împiedicat pe acesta să solicite reluarea judecății, și care, în opinia recurentului, atrage suspendarea termenului de perimare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata S.C.T.D. a formulat note de ședință, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului. Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, examinarea recursului sub aspectele criticate, impune câteva considerații legate de buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale precum și în legătură cu îndatoririle părților în procesul civil.

Sancțiunile care se aplică în situații determinate procedural cum este și sancțiunea perimării a fost instituită pentru nerespectarea cerinței de a exista continuitate în desfășurarea procesului. Altfel spus, această sancțiune procedurală intervine pentru a înceta starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecății și are drept consecință stingerea procesului în faza în care se găsește. Sancțiunea procedurală amintită operează și ca o prezumție de desistare care se deduce din nestăruința părților, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării cauzei. Procedural, considerațiile anterior evocate au în vedere dispozițiile art. 248 C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod prin care se stabilește că părțile au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.

De asemenea, părțile au obligația „să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) precum și să-și probeze pretențiile și apărările". Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data soluționării acțiunii în anulare, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire, și orice altă cerere de reformare sau de revocare, se perima de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții, timp de șase luni. Potrivit adagiului latin: „nemo auditor propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vina, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În speță, recurentul nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că acesta nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecății, respectiv nu a formulat cerere de repunere pe rol, nu a exercitat recurs împotriva încheierii de suspendare pronunțată la data de 22 iunie 2011 de Curtea de Apel București, în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. De altfel, prin invocarea motivelor vizând demersurile efectuate în vederea traducerii actelor solicitate de către instanță, adresele din 02 martie 2011 și 07 noiembrie 2011, răspunsul prestatorului referitor la ritmul de traducere în raport de volumul mare de acte etc., recurentul tinde în realitate la o examinare a încheierii prin care s-a dispus suspendarea, iar nu la o analizare a legalității sentinței prin care s-a constat perimarea, care formează obiectul prezentului recurs.

Recurentul face o confuzie între neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanță în cursul judecății, sancționată cu suspendarea cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. și neîndeplinirea niciunui act de procedură în vederea judecării procesului, sancționată cu perimarea cererii.

Împrejurările invocate de recurent referitoare la neefectuarea traducerii actelor de către prestatorul privat de servicii care nu a asigurat traducerea documentelor în cadrul termenului solicitat de parte, nu pot echivala cu o „împrejurare mai presus de voința părții", nu pot constitui un fapt mai presus de voința recurentului care să-l fi împiedicat să stăruie în judecata acțiunii în anulare, cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE nu a invocat aceste motive în calea de atac pe care o putea exercita, conform legii, împotriva încheierii de suspendare pronunțată la data de 22 iunie 2011. Astfel, contrar susținerilor recurentului, nu se poate reține că acesta ar fi fost împiedicat să-și exercite drepturile procedurale din motive mai presus de voința sa, iar în speță nu sunt incidente prevederile art. 250 alin. (3) C. proc.

civ. invocate, care presupun dovada faptului împiedicării. Nu-i poate fi imputată instanței lipsa de diligentă a părții, recurentul nu se poate prevala de faptul că la termenul la care s-a constatat perimarea a încercat să facă dovada demersurilor efectuate în vederea traducerii documentelor solicitate, întrucât la acea dată trecuseră mai mult de cele 6 luni în care nu îndeplinise niciun act de procedură. Astfel, având în vedere toate considerentele anterior expuse și ținând cont că de la data suspendării (22 iunie 2011), cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părților, în mod corect, instanța a apreciat la termenul din 15 februarie 2012 că sunt îndeplinite prevederile art. 248 C. proc.

civ. și, raportat la dispozițiile art. 252 C. proc. civ., a constatat perimată acțiunea în anulare. În consecință, înalta Curte constată că instanța a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor legale incidente, sentința recurată fiind la adăpost de orice critică, motiv pentru care, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă este nefondat, și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE București împotriva sentinței civile nr. 20 din 15 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012