ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4735/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 3016/105/2008, reclamantul V.G. a chemat

în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Prahova, pentru ca, prin emiterea unei

decizii de pensionare, să i se recalculeze cuantumul pensiei pentru limită de vârstă,

avându-se în vedere un stagiu complet de cotizare de 20 ani, și nu de 30 ani, să

i se valorifice sporul acordat pentru munca de noapte, pentru perioadele 1973-1976

și 1977-01 octombrie 1998 și să fie obligată pârâta la plata diferențelor corespunzătoare

dintre pensia cuvenită, urmare recalculării, începând de la 01 decembrie 2005, și

cea încasată.

Prin sentința civilă

nr. 2061 din 07 august 2008, Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca neîntemeiată,

reținându-se, în esență, că reclamantul, pensionându-se pentru limită de vârstă,

în baza Legii nr. 3/1977, perioada de cotizare legală completă era de 30 ani, și

nu de 20 ani, cum a pretins reclamantul, iar aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr.

4/2005 era exclusă, întrucât acesta s-a pensionat în baza Legii nr. 3/1977, fiind

respectate și dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1550/2004, situație în care pârâta

nu datorează nicio diferență de pensie.

Această sentință a rămas

definitivă și irevocabilă, prin nerecurare.

La data de 11

decembrie 2008, reclamantul a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată

pe rolul Tribunalului București, sub nr. 46835/3/2008, solicitând să fie obligată

Casa de Pensii a Municipiului București la recalcularea cuantumului pensiei pentru

limită de vârstă, stabilită prin decizia nr. 247941 din 05 noiembrie 2008 a Casei

Județene de Pensii Prahova, și emiterea unei noi decizii de pensionare prin recalculare,

avându-se în vedere un stagiu complet de cotizare de 20 ani, conform dispozițiilor

O.U.G. nr. 4/2005, cu obligarea intimatei la plata diferențelor de pensie corespunzătoare,

începând de la 01 decembrie 2005.

Prin sentința civilă

nr. 462 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului

V.G., a anulat decizia nr. 247941 din 05 noiembrie 2008 și a obligat pârâta să emită

o nouă decizie de recalculare a pensiei sale, pentru limită de vârstă, în care,

la stabilirea punctajului mediu anual, să se utilizeze un stagiu complet de cotizare

de 20 ani, cu obligarea pârâtei la plata diferenței dintre pensia cuvenită, începând

de la 01 decembrie 2005, și pensia cuvenită.

S-a reținut, în esență,

că dreptul la pensie al reclamantului, născându-se la 01 martie 1999, sunt aplicabile

prevederile art. 2 din Normele metodologice de aplicare prevăzute în H.G. nr. 1550/2004,

potrivit cărora stagiul complet de cotizare este de 20 ani, și nu 30 ani, în raport

și de prevederile O.U.G. nr. 4/2005. Și această sentință a rămas definitivă și irevocabilă,

prin neexercitarea căii de atac a recursului.

Împotriva sentinței civilă

nr. 462 din 21 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Casa Județeană

de Pensii Prahova a formulat cerere de revizuire, solicitând anularea acestei sentințe

și menținerea sentinței civile nr. 2061 din 07 august 2008, pronunțată de Tribunalul

Prahova, în Dosarul nr. 3016/105/2008, invocându-se dispozițiile art. 322 pct. 7

C. proc. civ.

În motivarea cererii de

revizuire, s-a arătat că, ulterior pronunțării primei sentințe de Tribunalul Prahova,

reclamantul și-a schimbat domiciliul din comuna Gorgota, în municipiul București,

pentru a formula o nouă acțiune cu același obiect, în condițiile în care, în cauze

similare, Tribunalul București a pronunțat soluții contrare primei hotărâri, care

rețineau un stagiu de cotizare de 20 ani, și nu de 30 ani, cum era practica judecătorească

a Tribunalului Prahova.

S-a mai arătat că ultima

soluție pronunțată de Tribunalul București încalcă puterea lucrului judecat a primei

hotărâri judecătorești și că subzistă două hotărâri potrivnice, care prevăd stagii

de cotizare diferite, ceea ce necesită desființarea ultimei sentinței pronunțate.

Prin sentința nr. 1 din

25 august 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări

sociale, cererea de revizuire formulată de Casa Județeană de Pensii Prahova a fost

admisă, pentru următoarele considerente:

Curtea a susținut teza,

conform căreia prima hotărâre a rămânând irevocabilă, nu era legală o nouă hotărâre

judecătorească, la același nivel de instanțe – Tribunale, care să infirme în totalitate,

pe baza acelorași probatorii, cele statuate irevocabil prin prima hotărâre, pentru

care, nici nu a fost utilizată de reclamantul-intimat calea de atac prevăzută de

lege.

În același sens, s-a luat

în considerare faptul că, deși, în cele două cauze, au figurat, ca intimate, două

case de pensii diferite – Casa Județeană de Pensii Prahova și Casa de Pensii a municipiului

București – acestea fac parte din același sistem de asigurări sociale și sunt subordonate

ierarhic aceleiași Case Naționale de Pensii, astfel că nu se poate susține că nu

subzistă tripla identitate de obiect, cauză și părți, în sensul dispozițiilor

art. 163 C. proc. civ., urmare unei simple schimbări voluntare de domiciliu a reclamantului,

pentru a putea beneficia de un mod de soluționare diferit al unei alte instanțe

din același sistem de asigurări sociale, prin încălcarea unor situații juridice

stabilite irevocabil.

În aceste condiții, nu

pot subzista concomitent două hotărâri judecătorești total potrivnice, astfel că

se impune ca, pe calea extraordinară de atac a revizuirii, ultima hotărâre să fie

desființată.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.G., în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate, cu consecința respingerii cererii de revizuire.

În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, reclamantul a arătat, în esență, că cele două acțiuni nu au

același obiect și părți, pentru a fi incidente dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

Mai mult, instanța de

fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Intimata a depus concluzii

scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința recurată,

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit jurisprudenței

Curții Europene

a Drepturilor Omului, care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, formează un „bloc de convenționalitate”,

obligatoriu pentru instanțele naționale,

dreptul la un

proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, include, printre altele,

dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru

cauza lor (cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005, parag.

30).

Cum Convenția

nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi

concrete și efective (cauza Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980,

parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observații

sunt, în mod real, ascultate, adică, în mod corect, examinate de către instanța

sesizată.

Astfel, art.

6 impune în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,

argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia

pertinența (hotărârea Perez împotriva Franței, parag. 80, hotărârea Van der Hurk

împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59).

Tot astfel, regulile care

guvernează procesul echitabil, garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, impun ca argumentele substanțiale ale părților să fie examinate, în condiții

de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare.

Or, în cauză, se constată

că instanța de revizuire a ignorat aceste principii, întrucât, deși intimatul V.G.

invocase, prin întâmpinarea depusă la dosar, excepții procesuale de procedură de

ordine publică, care trebuiau examinate cu prioritate, conform dispozițiilor interne

ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ., această instanța nu le-a pus în dezbaterea

contradictorie a părților și, în consecință, nu le-a analizat.

Procedând într-o asemenea

manieră, Înalta Curte apreciază că i s-a produs recurentului o vătămare procesuală,

în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată altfel decât

prin casarea hotărârii atacate, această soluție impunându-se și în considerarea

principiului dublului grad de jurisdicție de care trebuie să beneficieze părțile

interesate, atunci când, în materie civilă, acest sistem este instituit.

Pentru considerentele

expuse, constatând incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva sentinței nr. 1 din 25 august 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, va casa

sentința recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Ploiești,

secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul V.G. împotriva sentinței nr. 1 din 25 august 2010 a Curții de Apel

Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o casează și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 iunie 2011.