ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2012

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 239/95 din 13 ianuarie 2010, reclamanta SC P.S. Târgu-Jiu a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă să execute lucrările asumate prin contractul nr. 132 din 2 iunie 2009, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 41 din 17 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 239/95/2010, Tribunalul Gorj, secția comercială, a respins cererea formulată de către reclamanta SC P.S. SRL Târgu-Jiu împotriva pârâtei SC S. SRL Turcinești, județul Gorj și a obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 132 din 02 iunie 2009, prin care pârâta SC S. SRL Turcinești, s-a obligat să foreze un puț la o adâncime de 300 m. Contractul, având față de părțile contractuale puterea unei dispoziții legale, este, conform art. 969 C. civ., „legea părților” . S-a mai reținut că judecătorul nu poate interveni peste voința părților exprimată prin contract, respectiv a obliga la executarea obligației contractuale, care este clar stabilită în contract, și nu comportă interpretări. Petitul trebuie să privească nerespectarea unui drept, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, cumulat sau nu cu acordarea de despăgubiri, or, reclamanta a solicitat instanței a preciza care este obligația părților, deși rezultă fără echivoc din clauzele contractuale.

Potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunări, iar art. 1075 C. civ., prevede că obligația „de a face” se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că în cazul neexecutării unei obligații contractuale, partea în pagubă poate formula o acțiune în răspundere contractuală, prin care să solicite a se constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații și acordarea de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC P.S. SRL Târgu-Jiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 282 – art. 298 C. proc.

civ. Prin decizia nr. 167 din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost desființată sentința apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele. Cu privire la excepțiile de procedură și de fond invocate: Observând practicaua încheierii de amânare a pronunțării din data de 17 februarie 2010 s-a constatat că la prima instanță societatea reclamantă a fost reprezentată de avocat C.I., împuternicirea avocațială depusă la dosarul cauzei fiind avută în vedere, motiv pentru care acestuia i s-a acordat cuvântul. Cât privește afirmația potrivit căreia pârâta a depus concluzii scrise și alte înscrisuri prin intermediul unui apărător care, inițial, nu a participat la dezbateri, din încheierea invocată s-a reținut că avocat B.I.

a solicitat, în cursul ședinței publice, dar după luarea în pronunțare, strigarea cauzei și acordarea unui termen în vederea discutării probatoriilor. Prima instanța a respins cererea de probatorii, motivat de faptul că s-au strigat cauzele în ordinea de pe listă și, fiind prezent reprezentantul reclamantei, cauza a rămas în pronunțare, probele neputându-se solicita decât până la prima zi de înfățișare. Așa fiind, avocat B.I. pentru pârâtă a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Această cerere fiind admisibilă, în mod corect prima instanța a încuviințat cererea și a dispus amânarea pronunțării, pentru a se depune concluzii scrise, pentru că, în caz contrar, pârâta ar fi fost lipsita de dreptul la apărare.

Și dreptul la apărare al reclamantei a fost respectat atâta timp cât aceasta a fost reprezentată de avocat, avocat C.I. punând concluzii orale în fața primei instanțe, iar prin amânarea pronunțării părții respective i s-a dat posibilitatea de a depune concluzii scrise. Este adevărat că odată cu depunerea concluziilor scrise pârâta a depus la dosar înscrisuri, care nu au fost comunicate reclamantei, dar acestea nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, dosarul fiind soluționat pe excepția inadmisibilității. Referitor la nesocotirea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., critică invocată de apelanta reclamantă, din încheierea din 10 februarie 2010, s-a constat că prima instanță a manifestat rol activ atâta timp cât la prima zi de înfățișare avocat C.I., pentru reclamantă, a declarat că nu are cereri de probatorii de formulat și că dosarul se află în stare de judecată.

Dacă prima instanță ar fi procedat în alt mod decât voința exprimată de parte, nu ar fi făcut altceva decât să încalce principiul disponibilității părților în procesul civil și să impună reclamantei să-și completeze cererea, cum greșit se pretinde. Observând cererea de chemare în judecată s-a constat că aceasta s-a întemeiat în drept doar pe dispozițiile art. 1073 C. civ. și nicidecum și pe cele ale art. 1020, 1021 cum greșit apelanta reclamantă invocă. În raport de această situație s-a reținut că nu este vorba de schimbarea în apel a obiectului cererii de chemare în judecată. S-a constat că acțiunea a fost motivată în fapt și în drept, fiind vorba de o acțiune în obligație de a face întemeiată pe dispozițiile art. 1703 C. civ., din considerentele sentinței rezultând că a fost respinsă ca inadmisibilă.

Apelul fiind devolutiv, partea care a renunțat la probe înaintea primei instanțe poate să propună din nou aceste probe în fața instanței de apel, dar cu condiția ca prima instanță să fi cercetat fondul. Or, în speță, prima instanța a soluționat în mod greșit cauza pe calea excepției inadmisibilității atâta timp cât a reținut că „în nici un caz nu poate constitui un petit în fața instanței obligarea la executarea obligației contractuale”, deși trebuia să procedeze la rezolvarea procesului, prin cercetarea fondului și judecarea cauzei în limitele investirii și a probelor aflate la dosar. Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata-pârâtă SC S. SRL aducându-i următoarele critici: Prin acțiunea introductivă, reclamanta a promovat acțiune prin care a solicitat instanței obligarea recurentei-pârâte la aducerea la îndeplinire a prevederilor contractului nr. 132 din 2 iunie 2009, în sensul de a fora puțul la adâncimea contractată.

Prima instanță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, a făcut o corectă corelare a dispozițiilor incidente în cauză pronunțând o soluție de respingere a cererii reclamantei, apreciind că această cerere, față de modul în care a fost redactată, apare ca fiind inadmisibilă. În mod greșit instanța de apel a apreciat că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, pronunțând astfel o hotărâre afectată de nelegalitate. Recurenta-pârâtă a mai susținut că din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă ce anume a avut în vedere instanța de apel atunci când s-a referit la necercetarea fondului și de ce anume a reținut că prima instanță nu ar fi cercetat fondul cauzei.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente. Cea care nu s-a pronunțat pe fondul cauzei este chiar instanța de apel. Astfel, prin cererea introductivă, formulată în fața primei instanțe reclamanta a solicitat obligarea pârâtei „să execute prestările de lucrări asumate prin contractul nr. 132 din 2 iunie 2009”. Prima instanță s-a pronunțat asupra cererii introductive, nu pe excepția inadmisibilității, ci chiar pe fondul cauzei arătând că, din modul în care a fost formulată cererea, rezultă că reclamanta nu a formulat o acțiune în dezdăunare, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, cerând chiar obligarea la îndeplinirea, în natură, a obligațiilor asumate prin contract de către pârâtă, fapt ce nu era posibil prin intervenția instanței, instanța putând acorda doar daune contractuale pentru neexecutarea contractului.

În fața instanței de apel, reclamanta a încercat să schimbe temeiul juridic al cererii introductive, fapt ce nu mai este posibil în acest stadiu al procesului, cum de altfel, în mod corect, a reținut și instanța de apel, reclamanta nesolicitând acest lucru prin cererea introductivă, deși a beneficiat de asistență de specialitate din partea unui avocat ales. Prin urmare, instanța de apel este cea care trebuia să analizeze cererea de apel în limitele cererii introductive, aceasta nearătând de ce anume a considerat că prima instanță s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității cererii introductive, câtă vreme aceasta a afirmat în mod clar că cererea este nefondată, argumentând și soluția pronunțată.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL Turcinești împotriva deciziei nr. 167/ A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.