ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2012

Asupra recursului de

față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 239/95 din 13 ianuarie 2010,

reclamanta SC P.S. Târgu-Jiu a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL

solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă să

execute lucrările asumate prin contractul nr. 132 din 2 iunie 2009, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 41

din 17 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 239/95/2010, Tribunalul Gorj, secția

comercială, a respins cererea formulată de către reclamanta SC P.S. SRL Târgu-Jiu

împotriva pârâtei SC S. SRL Turcinești, județul Gorj și a obligat reclamanta

către pârâtă la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de

prestări servicii nr. 132 din 02 iunie 2009, prin care pârâta SC S. SRL Turcinești,

s-a obligat să foreze un puț la o adâncime de 300 m.

Contractul, având

față de părțile contractuale puterea unei dispoziții legale, este, conform art.

969 C. civ., „legea părților” .

S-a mai reținut că

judecătorul nu poate interveni peste voința părților exprimată prin contract,

respectiv a obliga la executarea obligației contractuale, care este clar

stabilită în contract, și nu comportă interpretări. Petitul trebuie să

privească nerespectarea unui drept, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare

a unei obligații contractuale, cumulat sau nu cu acordarea de despăgubiri, or,

reclamanta a solicitat instanței a preciza care este obligația părților, deși

rezultă fără echivoc din clauzele contractuale.

Potrivit art. 1073 C.

civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și

în caz contrar are dreptul la dezdăunări, iar art. 1075 C. civ., prevede că

obligația „de a face” se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea

debitorului.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale rezultă că în cazul neexecutării unei obligații

contractuale, partea în pagubă poate formula o acțiune în răspundere

contractuală, prin care să solicite a se constata neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații și acordarea de despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC P.S. SRL Târgu-Jiu, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 282 – art. 298

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 167

din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, a fost admis

apelul declarat de reclamantă, a fost desființată sentința apelată, cauza fiind

trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele.

Cu privire la excepțiile

de procedură și de fond invocate:

Observând practicaua

încheierii de amânare a pronunțării din data de 17 februarie 2010 s-a constatat

că la prima instanță societatea reclamantă a fost reprezentată de avocat C.I.,

împuternicirea avocațială depusă la dosarul cauzei fiind avută în vedere, motiv

pentru care acestuia i s-a acordat cuvântul.

Cât privește

afirmația potrivit căreia pârâta a depus concluzii scrise și alte înscrisuri

prin intermediul unui apărător care, inițial, nu a participat la dezbateri, din

încheierea invocată s-a reținut că avocat B.I. a solicitat, în cursul ședinței

publice, dar după luarea în pronunțare, strigarea cauzei și acordarea unui

termen în vederea discutării probatoriilor. Prima instanța a respins cererea de

probatorii, motivat de faptul că s-au strigat cauzele în ordinea de pe listă și,

fiind prezent reprezentantul reclamantei, cauza a rămas în pronunțare, probele

neputându-se solicita decât până la prima zi de înfățișare. Așa fiind, avocat B.I.

pentru pârâtă a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii

scrise.

Această cerere fiind

admisibilă, în mod corect prima instanța a încuviințat cererea și a dispus

amânarea pronunțării, pentru a se depune concluzii scrise, pentru că, în caz

contrar, pârâta ar fi fost lipsita de dreptul la apărare.

Și dreptul la apărare

al reclamantei a fost respectat atâta timp cât aceasta a fost reprezentată de

avocat, avocat C.I. punând concluzii orale în fața primei instanțe, iar prin

amânarea pronunțării părții respective i s-a dat posibilitatea de a depune

concluzii scrise.

Este adevărat că

odată cu depunerea concluziilor scrise pârâta a depus la dosar înscrisuri, care

nu au fost comunicate reclamantei, dar acestea nu au fost avute în vedere la

pronunțarea soluției, dosarul fiind soluționat pe excepția inadmisibilității.

Referitor la

nesocotirea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., critică invocată de apelanta

reclamantă, din încheierea din 10 februarie 2010, s-a constat că prima instanță

a manifestat rol activ atâta timp cât la prima zi de înfățișare avocat C.I., pentru

reclamantă, a declarat că nu are cereri de probatorii de formulat și că dosarul

se află în stare de judecată.

Dacă prima instanță

ar fi procedat în alt mod decât voința exprimată de parte, nu ar fi făcut

altceva decât să încalce principiul disponibilității părților în procesul civil

și să impună reclamantei să-și completeze cererea, cum greșit se pretinde.

Observând cererea de

chemare în judecată s-a constat că aceasta s-a întemeiat în drept doar pe dispozițiile

art. 1073 C. civ. și nicidecum și pe cele ale art. 1020, 1021 cum greșit

apelanta reclamantă invocă. În raport de această situație s-a reținut că nu

este vorba de schimbarea în apel a obiectului cererii de chemare în judecată.

S-a constat că acțiunea

a fost motivată în fapt și în drept, fiind vorba de o acțiune în obligație de a

face întemeiată pe dispozițiile art. 1703 C. civ., din considerentele sentinței

rezultând că a fost respinsă ca inadmisibilă.

Apelul fiind

devolutiv, partea care a renunțat la probe înaintea primei instanțe poate să

propună din nou aceste probe în fața instanței de apel, dar cu condiția ca

prima instanță să fi cercetat fondul.

Or, în speță, prima instanța

a soluționat în mod greșit cauza pe calea excepției inadmisibilității atâta

timp cât a reținut că „în nici un caz nu poate constitui un petit în fața

instanței obligarea la executarea obligației contractuale”, deși trebuia să procedeze

la rezolvarea procesului, prin cercetarea fondului și judecarea cauzei în

limitele investirii și a probelor aflate la dosar.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs intimata-pârâtă SC S. SRL aducându-i următoarele

critici:

Prin acțiunea

introductivă, reclamanta a promovat acțiune prin care a solicitat instanței

obligarea recurentei-pârâte la aducerea la îndeplinire a prevederilor

contractului nr. 132 din 2 iunie 2009, în sensul de a fora puțul la adâncimea

contractată.

Prima instanță, în

raport de obiectul cererii de chemare în judecată, a făcut o corectă corelare a

dispozițiilor incidente în cauză pronunțând o soluție de respingere a cererii

reclamantei, apreciind că această cerere, față de modul în care a fost

redactată, apare ca fiind inadmisibilă.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că prima instanță a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului cauzei, pronunțând astfel o hotărâre afectată de

nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a

mai susținut că din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă ce anume a avut în

vedere instanța de apel atunci când s-a referit la necercetarea fondului și de

ce anume a reținut că prima instanță nu ar fi cercetat fondul cauzei.

S-a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

Cea care nu s-a

pronunțat pe fondul cauzei este chiar instanța de apel.

Astfel, prin cererea

introductivă, formulată în fața primei instanțe reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei „să execute prestările de lucrări asumate prin contractul nr.

132 din 2 iunie 2009”.

Prima instanță s-a

pronunțat asupra cererii introductive, nu pe excepția inadmisibilității, ci

chiar pe fondul cauzei arătând că, din modul în care a fost formulată cererea,

rezultă că reclamanta nu a formulat o acțiune în dezdăunare, pentru

nerespectarea obligațiilor contractuale, cerând chiar obligarea la

îndeplinirea, în natură, a obligațiilor asumate prin contract de către pârâtă, fapt

ce nu era posibil prin intervenția instanței, instanța putând acorda doar daune

contractuale pentru neexecutarea contractului.

În fața instanței de

apel, reclamanta a încercat să schimbe temeiul juridic al cererii introductive,

fapt ce nu mai este posibil în acest stadiu al procesului, cum de altfel, în

mod corect, a reținut și instanța de apel, reclamanta nesolicitând acest lucru

prin cererea introductivă, deși a beneficiat de asistență de specialitate din

partea unui avocat ales.

Prin urmare, instanța

de apel este cea care trebuia să analizeze cererea de apel în limitele cererii

introductive, aceasta nearătând de ce anume a considerat că prima instanță s-a

pronunțat pe excepția inadmisibilității cererii introductive, câtă vreme

aceasta a afirmat în mod clar că cererea este nefondată, argumentând și soluția

pronunțată.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ.,

a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la

aceiași instanță de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra fondului

pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC S. SRL Turcinești împotriva deciziei nr. 167/ A din 12

iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.