ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3091/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin Sentința penală nr. 30 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 642/32/2009, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul U.V., împotriva Rezoluției din neîncepere a urmăririi penale nr. 1386/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că petiționarul U.V. a formulat, în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen. plângere împotriva Rezoluțiilor nr. 1386/P/2009 din 12 octombrie 2009 și nr. 765/II/2/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. Petiționarul U.V. a formulat plângere penală, solicitând a se efectua cercetări împotriva intimatului comisar M.C.F., întrucât acesta, în calitatea pe care o are, de director al Penitenciarului Bacău îndeplinindu-și abuziv atribuțiile de serviciu, i-a sustras petentului, ca persoană deținută, din rația de carne de porc la care acesta are dreptul conform unei încheieri a judecătorului delegat, cauzându-i o vătămare a intereselor legale. Din actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 1386/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul comisar M.C.F., director în cadrul Penitenciarului Bacău, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., reținându-se că nu există indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei infracțiuni. Plângerea reglementată în dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. are natura juridică a unei căi de atac îndreptată împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Astfel, în baza principiului constituțional a liberului acces la justiție, judecătorul este chemat de către persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, să efectueze un control judecătoresc asupra rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată.

Instanța este obligată să examineze lucrările efectuate de procuror sau de organul de urmărire penală care au stat la baza adoptării soluției procurorului, după care urmează să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. Așa cum corect au reținut procurorul prin rezoluție în cauză urmare administrării de acte premergătoare (înscrisuri, solicitări și obținere de relații de la Penitenciarul Bacău) s-a constatat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare față de făptuitor, întrucât nu există indicii sau probe privind săvârșirea faptelor reclamate de furt. Este, de asemenea, exactă constatarea organului de urmărire penală și a instanței potrivit căreia petentul nu a prezentat dovezi în susținerea imputărilor relative la faptele de furt și nici pe altă cale nu au fost obținute probe ale săvârșirii acestor fapte.

Petentul a criticat soluția procurorului sub aspect procedural, întrucât procurorul nu l-a audiat pentru a-și prezenta nemulțumirile. Pentru a se putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiții. Prima condiție constă în existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit, în mod cert, o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc.

pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale. Potrivit dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de urmărire penală, la îndeplinirea activităților necesar atingerii scopului lor legal. Actele premergătoare au menirea, fie de a completa informațiile pe care organele de urmărire le au cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, fie numai să verifice informații pentru a se putea stabili dacă se impune sau nu începerea urmării penale.

Prin efectuarea actelor premergătoare se poate preîntâmpina începerea urmăririi penale în cazuri nejustificate, eliminându-se posibilitatea apariției acelui cadru legal în care pot fi dispuse anumite măsuri procesuale care, în final, s-ar dovedi nejustificate. Tocmai de aceea organele de urmărire penală, prin efectuarea actelor premergătoare își vor lua o măsură de garanție în plus privind respectarea legalității în opera de înfăptuire a justiției. Legea procesual penală română nu limitează verificările ce pot fi dispuse de organele de urmărire penale în faza actelor premergătoare, putând fi ascultate anumite persoane, efectuarea unor cercetări la fața locului, alte investigații, neputând fi dispuse măsuri procesuale, percheziții, deoarece acestea se pot lua numai cu privire la învinuit sau inculpat, ceea ce ar presupune o urmărire penală începută.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală, este sesizat prin plângere cu fapte nu și cu încadrarea juridică a acestora, această operațiune revenind în exclusivitate autorităților judiciare. Aprecierea cu privire la actele premergătoare pe care le va efectua pentru a asigura acel set minim de informații necesare începerii urmăririi penale aparține exclusiv procurorului. Atâta vreme cât din conținutul actelor de la dosar a reieșit faptul că plângerea penală este în mod vădit neîntemeiată nu sunt necesar audierea autorului plângerii sau a intimatului. La dosarul cauzei au fost atașate în adresă punctele de vedere ale directorului economico-administrativ, ale medicului șef.

De altfel, instanța a constat că petentul nu a invocat nici în plângerea în fața instanței nici în concluziile pe fond că soluția ar fi greșită sau că ar fi putut produce probe în sprijinul afirmațiilor sale și după cum recunoaște are dreptul la norma de hrană privind persoanele private de libertate care nu muncesc și nu la normă de hrană specială. Nu a arătat în care manieră i-a sustras petentului carnea de porc, infracțiunea de furt presupunând luarea din posesia sa detenția altuia a unui bun, fără drept. De altfel, prin Încheierea judecătorului delegat nr. 556 din 30 iulie 2009 de care face vorbire petentului i s-a respins plângerea cu același obiect, prin plângerea de față, petentul neintenționând de fapt decât prelungirea căilor de atac limitativ prevăzute de Legea nr. 275/2006 și făcându-și o practică din formularea de numeroase plângeri penale față de personalul unităților de detenție unde a mai fost deținut.

Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu rezultă existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, corect parchetul a dat soluția de neurmărire penală, așa încât instanța a respins, plângerea de față ca nefondată. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționarul U.V., fără a arăta în scris motivele de recurs. La termenul de judecată de la 27 mai 2010, în recurs, Înalta Curte, conform art. 302 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen., a apreciat ca fiind necesară prezența recurentului petiționar arestat în fața instanței, în vederea respectării dreptului la apărare al acestuia și a amânat cauza la 10 iunie 2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată.

La termenul de judecată de la 10 iunie 2010, s-a învederat că Penitenciarul lași a înaintat o adresă prin care a informat asupra imposibilității de aducere a recurentului petiționar la acest termen, motivată de faptul că acesta are afaceri judiciare la mai multe instanțe din Bacău și Piatra-Neamț, fiind consemnate concluziile reprezentantului Ministerului Public, iar Înalta Curte, conform art. 385 11 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen. a apreciat ca fiind necesară prezența recurentului petiționar arestat în fața instanței, în vederea respectării dreptului la apărare al acestuia și a amânat cauza la 9 septembrie 2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată.

La termenul de astăzi, în recurs s-a prezentat recurentul petiționar U.V., aflat în stare de arest, într-o altă cauză, lipsind intimatul M.C.F., procedura de citare fiind legal îndeplinită. Recurentul petiționar a solicitat acordarea unui termen pentru studiul dosarului și în vederea citării deținuților care serveau masa și au dat declarații la dosarul parchetului. Înalta Curte, deliberând a respins cererea de amânare formulată de recurentul petiționar. Reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția tardivității declarării recursului de către petiționar, în raport cu data comunicării soluției procurorului la 15 martie 2010 și data declarării recursului la 31 martie 2010. Recurentul petiționar a susținut că a declarat recursul în termen.

Examinând recursul declarat de petiționarul U.V. împotriva sentinței pronunțată de prima instanță, în raport cu excepția tardivității căii de atac exercitate, invocată din oficiu, de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată recursul petiționarului ca fiind tardiv declarat pentru considerentele ce se vor arăta. În conformitate cu art. 385 3 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 363 - 365 privind data de la curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 363 alin. (3) din același cod pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare.

Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Termenul de recurs fiind un termen procedural pe zile se calculează în condițiile art. 186 alin. (1), (2), (4) C. proc. pen. Astfel, legiuitorul a statuat că „(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul menționat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel.

(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.

(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează." Din analiza cauzei rezultă că la data de 15 martie 2010 i-a fost comunicată petiționarului arestat într-o altă cauză, copie după Hotărârea penală nr. 30 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare către petiționarul U.V., la Penitenciarul Bacău, acesta primind personal și semnând actul procedural, iar recursul a fost declarat de petiționar la data de 31 martie 2010, așa cum rezultă chiar din data menționată în mod expres, precum și ștampila poștei, la aceeași dată, precum și înregistrarea la Curtea de Apel Bacău, serviciul Registratură sub nr. 642/32/2009 la 31 martie 2010. Astfel, în contextul cauzei, din compararea datelor de 15 martie 2010 și 31 martie 2010 rezultă că termenul de recurs de 10 zile, fiind un termen procedural al cărui calcul se face potrivit art. 186 alin (1), (2) și (4) C. proc.

pen., ce începea să curgă de la data de 15 martie 2010, data dovezii de comunicare a copiei Hotărârii nr. 30 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie și care expiră la data de 26 martie 2010, (zi lucrătoare), iar calea de atac a fost exercitată de petiționar la data de 31 martie 2010, conform ștampilei registraturii instanței, respectiv după data până la care ar fi putut declara recurs, depășind termenul legal, așa încât recursul declarat de petiționar este tardiv. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul petiționar U.V. împotriva Sentinței penale nr. 30 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu Minori și de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul petiționar U.V. împotriva Sentinței penale nr. 30 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 septembrie 2010.