ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3091/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3091/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele;

Prin Sentința penală nr. 30 din 19 februarie

2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 642/32/2009, în baza art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de

petentul U.V., împotriva Rezoluției din neîncepere a urmăririi penale nr.

1386/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul să plătească statului suma de

200 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că petiționarul U.V. a formulat, în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen. plângere împotriva Rezoluțiilor nr.

1386/P/2009 din 12 octombrie 2009 și nr. 765/II/2/2009 ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Bacău.

Petiționarul U.V. a

formulat plângere penală, solicitând a se efectua cercetări împotriva

intimatului comisar M.C.F., întrucât acesta, în calitatea pe care o are, de

director al Penitenciarului Bacău îndeplinindu-și abuziv atribuțiile de

serviciu, i-a sustras petentului, ca persoană deținută, din rația de carne de

porc la care acesta are dreptul conform unei încheieri a judecătorului delegat,

cauzându-i o vătămare a intereselor legale.

Din actele și

lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rezoluția nr.

1386/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Bacău s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de intimatul comisar M.C.F., director în

cadrul Penitenciarului Bacău, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt

prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., reținându-se că nu există indicii din

care să rezulte săvârșirea vreunei infracțiuni.

Plângerea

reglementată în dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. are natura

juridică a unei căi de atac îndreptată împotriva soluțiilor de netrimitere în

judecată dispuse de procuror.

Astfel, în baza

principiului constituțional a liberului acces la justiție, judecătorul este

chemat de către persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese

legitime au fost vătămate, să efectueze un control judecătoresc asupra

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Instanța

este obligată să examineze lucrările efectuate de procuror sau de organul de

urmărire penală care au stat la baza adoptării soluției procurorului, după care

urmează să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.

Așa cum corect au reținut procurorul prin rezoluție

în cauză urmare administrării de acte premergătoare (înscrisuri, solicitări și

obținere de relații de la Penitenciarul Bacău) s-a constatat că acțiunea penală

nu poate fi pusă în mișcare față de făptuitor, întrucât nu există indicii sau

probe privind săvârșirea faptelor reclamate de furt.

Este, de asemenea,

exactă constatarea organului de urmărire penală și a instanței potrivit căreia

petentul nu a prezentat dovezi în susținerea imputărilor relative la faptele de

furt și nici pe altă cale nu au fost obținute probe ale săvârșirii acestor

fapte.

Petentul a criticat

soluția procurorului sub aspect procedural, întrucât procurorul nu l-a audiat

pentru a-și prezenta nemulțumirile.

Pentru a se putea

începe urmărirea penală sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă

în existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să

considere că s-a săvârșit, în mod cert, o infracțiune, caz în care organul de

urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie

din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de a doua

condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen.

și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut

la lit. b

1

). Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din

actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele

premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii

urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit

dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi

penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Actele

premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de către organul de

urmărire penală, la îndeplinirea activităților necesar atingerii scopului lor

legal.

Actele premergătoare au menirea, fie de a completa

informațiile pe care organele de urmărire le au cu privire la săvârșirea unei

infracțiuni, fie numai să verifice informații pentru a se putea stabili dacă se

impune sau nu începerea urmării penale.

Prin efectuarea

actelor premergătoare se poate preîntâmpina începerea urmăririi penale în

cazuri nejustificate, eliminându-se posibilitatea apariției acelui cadru legal

în care pot fi dispuse anumite măsuri procesuale care, în final, s-ar dovedi

nejustificate.

Tocmai de aceea

organele de urmărire penală, prin efectuarea actelor premergătoare își vor lua

o măsură de garanție în plus privind respectarea legalității în opera de

înfăptuire a justiției.

Legea procesual

penală română nu limitează verificările ce pot fi dispuse de organele de

urmărire penale în faza actelor premergătoare, putând fi ascultate anumite

persoane, efectuarea unor cercetări la fața locului, alte investigații,

neputând fi dispuse măsuri procesuale, percheziții, deoarece acestea se pot lua

numai cu privire la învinuit sau inculpat, ceea ce ar presupune o urmărire

penală începută.

Pe de altă parte,

organul de urmărire penală, este sesizat prin plângere cu fapte nu și cu

încadrarea juridică a acestora, această operațiune revenind în exclusivitate

autorităților judiciare.

Aprecierea cu privire

la actele premergătoare pe care le va efectua pentru a asigura acel set minim

de informații necesare începerii urmăririi penale aparține exclusiv

procurorului.

Atâta vreme cât din

conținutul actelor de la dosar a reieșit faptul că plângerea penală este în mod

vădit neîntemeiată nu sunt necesar audierea autorului plângerii sau a

intimatului. La dosarul cauzei au fost atașate în adresă punctele de vedere ale

directorului economico-administrativ, ale medicului șef. De altfel, instanța a

constat că petentul nu a invocat nici în plângerea în fața instanței nici în

concluziile pe fond că soluția ar fi greșită sau că ar fi putut produce probe

în sprijinul afirmațiilor sale și după cum recunoaște are dreptul la norma de

hrană privind persoanele private de libertate care nu muncesc și nu la normă de

hrană specială. Nu a arătat în care manieră i-a sustras petentului carnea de

porc, infracțiunea de furt presupunând luarea din posesia sa detenția altuia a

unui bun, fără drept.

De altfel, prin

Încheierea judecătorului delegat nr. 556 din 30 iulie 2009 de care face vorbire

petentului i s-a respins plângerea cu același obiect, prin plângerea de față,

petentul neintenționând de fapt decât prelungirea căilor de atac limitativ

prevăzute de Legea nr. 275/2006 și făcându-și o practică din formularea de

numeroase plângeri penale față de personalul unităților de detenție unde a mai

fost deținut.

Întrucât din actele

premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu rezultă existența acelui

minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale,

corect parchetul a dat soluția de neurmărire penală, așa încât instanța a

respins, plângerea de față ca nefondată.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petiționarul U.V., fără a arăta în scris motivele de

recurs.

La termenul de

judecată de la 27 mai 2010, în recurs, Înalta Curte, conform art. 302 alin. (2)

raportat la art. 6 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen., a apreciat ca fiind

necesară prezența recurentului petiționar arestat în fața instanței, în vederea

respectării dreptului la apărare al acestuia și a amânat cauza la 10 iunie

2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată.

La termenul de

judecată de la 10 iunie 2010, s-a învederat că Penitenciarul lași a înaintat o

adresă prin care a informat asupra imposibilității de aducere a recurentului

petiționar la acest termen, motivată de faptul că acesta are afaceri judiciare

la mai multe instanțe din Bacău și Piatra-Neamț, fiind consemnate concluziile

reprezentantului Ministerului Public, iar Înalta Curte, conform art. 385

11

alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen. a apreciat ca

fiind necesară prezența recurentului petiționar arestat în fața instanței, în

vederea respectării dreptului la apărare al acestuia și a amânat cauza la 9

septembrie 2010, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată.

La termenul de

astăzi, în recurs s-a prezentat recurentul petiționar U.V., aflat în stare de

arest, într-o altă cauză, lipsind intimatul M.C.F., procedura de citare fiind

legal îndeplinită.

Recurentul petiționar

a solicitat acordarea unui termen pentru studiul dosarului și în vederea

citării deținuților care serveau masa și au dat declarații la dosarul

parchetului.

Înalta Curte,

deliberând a respins cererea de amânare formulată de recurentul petiționar.

Reprezentantul Ministerului

Public a invocat excepția tardivității declarării recursului de către

petiționar, în raport cu data comunicării soluției procurorului la 15 martie

2010 și data declarării recursului la 31 martie 2010.

Recurentul petiționar

a susținut că a declarat recursul în termen.

Examinând recursul

declarat de petiționarul U.V. împotriva sentinței pronunțată de prima instanță,

în raport cu excepția tardivității căii de atac exercitate, invocată din

oficiu, de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată

recursul petiționarului ca fiind tardiv declarat pentru considerentele ce se

vor arăta.

În conformitate cu

art. 385

3

C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă

legea nu dispune altfel.

Dispozițiile art. 363 - 365 privind data de la curge

termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se

aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 363

alin. (3) din același cod pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau

la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit

atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut

ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist

concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul

internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ,

care au lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe

dispozitiv.

Termenul de recurs

fiind un termen procedural pe zile se calculează în condițiile art. 186 alin.

(1), (2), (4) C. proc. pen.

Astfel,  legiuitorul

a statuat că „(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora,

ziua, luna sau anul menționat în actul care a provocat curgerea termenului,

afară de cazul când legea dispune altfel.

(2) La calcularea

termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să

curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.

(4) Când ultima zi a

unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei

zile lucrătoare care urmează."

Din analiza cauzei

rezultă că la data de 15 martie 2010 i-a fost comunicată petiționarului arestat

într-o altă cauză, copie după Hotărârea penală nr. 30 a Curții de Apel Bacău,

secția penală, cauze cu minori și de familie, așa cum rezultă din dovada de

îndeplinire a procedurii de comunicare către petiționarul U.V., la

Penitenciarul Bacău, acesta primind personal și semnând actul procedural, iar

recursul a fost declarat de petiționar la data de 31 martie 2010, așa cum

rezultă chiar din data menționată în mod expres, precum și ștampila poștei, la

aceeași dată, precum și înregistrarea la Curtea de Apel Bacău, serviciul

Registratură sub nr. 642/32/2009 la 31 martie 2010.

Astfel, în contextul

cauzei, din compararea datelor de 15 martie 2010 și 31 martie 2010 rezultă că

termenul de recurs de 10 zile, fiind un termen procedural al cărui calcul se

face potrivit art. 186 alin (1), (2) și (4) C. proc. pen., ce începea să curgă

de la data de 15 martie 2010, data dovezii de comunicare a copiei Hotărârii nr.

30 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie și care

expiră la data de 26 martie 2010, (zi lucrătoare), iar calea de atac a fost

exercitată de petiționar la data de 31 martie 2010, conform ștampilei registraturii

instanței, respectiv după data până la care ar fi putut declara recurs,

depășind termenul legal, așa încât recursul declarat de petiționar este tardiv.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul petiționar

U.V. împotriva Sentinței penale nr. 30 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel

Bacău, secția penală, cauze cu Minori și de familie.

În conformitate cu

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul petiționar la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de recurentul petiționar U.V. împotriva Sentinței penale nr.

30 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 9 septembrie 2010.