ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2850/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2850/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul F.N. a chemat în

judecată Statul Român, prin M.F.P., pentru ca prin sentința ce se va pronunța

să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate asupra

reclamantului, de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 august 1950

- 15 octombrie 1954 în loc. Deva, jud. Hunedoara, să se dispună obligarea

pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 225.000 euro, ca

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că, împreună cu părinții săi, au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliul

obligatoriu în perioada indicată în localitatea Deva, jud. Hunedoara. Având

vârsta de 4 ani, reclamantul a fost obligat indirect să aibă domiciliul

obligatoriu pe perioada cât și părinții lui au avut aceste restricții.

În drept s-au invocat prevederile art.

52 alin. (3) din Constituția României și Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 3256/2010 a

Tribunalului Alba s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, s-a

constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de acesta și

s-a respins în rest acțiunea.

Prima instanță a reținut că, potrivit

Hotărârii nr. 2026 din 1992 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor

Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada în care reclamantul

împreună cu familia sa a fost deportat îi dă dreptul la beneficiul prevederilor

acestui decret.

Instanța a reținut, din înscrisurile

depuse de C.N.S.A.S la dosarul cauzei și din adresa M.A.I., că tatăl reclamantului,

născut în Sânicolaul Mare, împreună cu mama sa F.R., au fost dislocați și li

s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Str. G., Raionul Deva.

Instanța a avut în vedere și Hotărârea

de trecere în evidență emisă de M.A.I. Regiunea Hunedoara, din care rezultă

activitatea politică a tatălui reclamantului, respectiv „este cunoscut cu

manifestări dușmănoase, a întreținut relații cu foștii moșieri și fabricanți, a

ascultat posturi de radio imperialiste, fiind reținut în anul 1959 de către

organele de securitate, după care a fost pus în libertate".

În raport de prevederile art. 3 din

Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, și care la lit.

b face referire la HCM nr. 337/1954, instanța de fond a apreciat că primul

capăt de cerere este întemeiat.

În ceea ce privește daunele morale

solicitate, Tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Statul

Român, reprezentat prin M.F.P. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În esență, prima instanță a reținut că

articolul de lege care constituia temeiul legal al acordării daunelor morale,

fiind declarat neconstituțional, și-a încetat efectele și nu mai poate fi

aplicat de instanță, care este obligată să respecte deciziile Curții

Constituționale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 112 din 15 aprilie 2011,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Instanța de apel a constatat că în mod

corect acțiunea formulată de reclamant a fost admisă în parte de către prima

instanță și s-a dispus constatarea caracterului politic al măsurii luate asupra

reclamantului, reținând că susținerile pârâtului referitoare la lipsa calității

procesual active a reclamantului sunt vădit nefondate.

Este adevărat că hotărârile învederate

în considerente de către prima instanță vizează activitatea tatălui

reclamantului, însă au fost reținute tocmai pentru constatarea caracterului

politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului.

Față de data și locul nașterii

reclamantului, este evident că măsura dislocării și a stabilirii domiciliului

obligatoriu l-a vizat, indirect, și pe reclamant.

De altfel, în fața primei instanțe,

pârâtul, prin întâmpinare, a susținut că măsura luată împotriva reclamantului

constituie măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevederilor art.

3 din Legea nr. 221/2009, și că este superfluă constatarea caracterului politic

al măsurii.

În ce privește apelul reclamantului,

instanța de apel a statuat că instanța de fond corect a aplicat principiul

disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

având în vedere situația de fapt și de drept ale cererii de chemare în

judecată.

Deși acțiunea a fost formulată prin

apărător calificat, respectiv avocat, nu s-au invocat ca și temei în drept

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În ce privește invocarea în apel a

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. ca temei al cererii de chemare în

judecată, Curtea a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în

apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Prin invocarea

în apel a unui nou temei juridic al acțiunii, reclamantul tinde practic la

schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispozițiilor menționate, nu poate

fi primit.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât reclamantul F.N., cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Alba.

Recurentul reclamant arată că instanța

de apel în mod greșit a aplicat Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional,

deoarece această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării acesteia. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament

distinct aplicat persoanelor aflate în situații similare și s-ar încălca

principiul neretroactivității legii.

Recurentul reclamant mai susține

faptul că, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente și

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și Rezoluțiile nr.

1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare ale Consiliului

Europei.

Recurentul reclamant apreciază că a

suferit un prejudiciu moral important care trebuie să fie reparat prin

acordarea de daune morale, fie în temeiul Legii nr. 221/2009, fie în temeiul art.

998-999 C. civ.

Recurentul - pârât invocă greșita

menținere de către instanța de apel a sentinței pronunțate de tribunal sub

aspectul capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al

măsurii administrative aplicate reclamantului F.N.

Recursul reclamantului F.N. va fi

respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Alba, va fi admis, pentru următoarele argumente:

Referitor la recursul reclamantului F.N.,

contrar susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă

principiul neretroactivitătii legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță sentința tribunalului a fost pronunțată la 24 noiembrie 2010 și decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 15 aprilie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Prevalenta reglementărilor

internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc

obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din

Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul

analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de

recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură

să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

Aceasta presupune, în ipoteza

acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de

constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus

evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre

raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis

stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care

acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor

asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un

tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,

echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și

obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul

controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6

paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art.

6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept

care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză".

Or, problema analizată în prezentul

dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are

niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență

nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri" din

perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit

jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de

creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fî considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții

Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de

„speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudența nu se poate

spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții

Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase

procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi

confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază

suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță

legitimă", iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de

creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului,

ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum

rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în

legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare

poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită

autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu

intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale

textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții

Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și

nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o

hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

Împrejurarea că în cauze cu obiect

similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare

specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele

administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză,

întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de

judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse

judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând decizia în interesul legii la

situația în speță, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale

cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Critica recurentului reclamant

privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art.

998-999 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană Drepturilor Omului) este

nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în

judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii

apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața

primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui

temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se

devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati),

respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Referitor la recursul pârâtului Statul

Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Alba, critica privind faptul că în

mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția din sentință referitoare la

constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate

reclamantului este fondată din perspectiva dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a solicitat să se constate

caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus personal,

susținând că, prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu

dispusă față de părinții săi, a fost afectat în mod indirect.

Prima instanță a reținut caracterul

politic al măsurii administrative luate față de reclamant, însă din

considerentele sentinței rezultă că instanța a avut în vedere exclusiv

aspectele care vizau situația părinților acestuia. La rândul său, instanța de

apel nu concretizează în ce anume ar consta măsura administrativă la care ar fi

fost supus reclamantul, ci face o apreciere generală, reținând că, deși

considerentele primei instanțe vizează activitatea tatălui reclamantului, acestea

au fost reținute pentru constatarea caracterului politic al măsurii

administrative luate față de familia reclamantului.

Aceste considerente ale instanței de

apel, care analizează în mod global situația familiei reclamantului, sunt

greșite, deoarece în concret se punea problema unei măsuri administrative luate

față de reclamant personal (acesta sesizând instanța în nume propriu și nu în

calitate de moștenitor al părinților).

Reclamantul nu a fost supus niciunei

măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 și art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, deoarece acesta s-a născut la data de 18 august 1950,

după ce măsura administrativă fusese luată față de părinții săi, la data de 02

martie 1949. Întrucât reclamantul nu era încă născut la momentul luării măsurii

administrative, nu se poate susține că această măsură ar fi fost dispusă

indirect și împotriva sa.

Prin urmare, reclamantul-recurent nu

face parte din categoria persoanelor îndreptățite să solicite constatarea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, având în

vedere că textul de lege se adresează strict persoanelor care au făcut obiectul

unor măsuri administrative.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite

recursul pârâtului, se va modifica în parte decizia și se va admite apelul

declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată, în

sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind constatarea

caracterului politic al măsurii administrative în ceea ce îl privește pe

reclamant, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Totodată, se va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.N.

împotriva aceleiași decizii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva Deciziei civile

nr. 112 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Modifică în parte decizia în sensul că

admite apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P.

Alba împotriva sentinței civile nr. 3256 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului

Alba, secția civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că

respinge, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind constatarea caracterului

politic al măsurii administrative în ceea ce îl privește pe reclamant.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul F.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.