ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2850/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul F.N. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate asupra reclamantului, de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 august 1950 - 15 octombrie 1954 în loc. Deva, jud. Hunedoara, să se dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 225.000 euro, ca despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, împreună cu părinții săi, au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în perioada indicată în localitatea Deva, jud. Hunedoara.

Având vârsta de 4 ani, reclamantul a fost obligat indirect să aibă domiciliul obligatoriu pe perioada cât și părinții lui au avut aceste restricții. În drept s-au invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României și Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 3256/2010 a Tribunalului Alba s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de acesta și s-a respins în rest acțiunea. Prima instanță a reținut că, potrivit Hotărârii nr. 2026 din 1992 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada în care reclamantul împreună cu familia sa a fost deportat îi dă dreptul la beneficiul prevederilor acestui decret.

Instanța a reținut, din înscrisurile depuse de C.N.S.A.S la dosarul cauzei și din adresa M.A.I., că tatăl reclamantului, născut în Sânicolaul Mare, împreună cu mama sa F.R., au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Str. G., Raionul Deva. Instanța a avut în vedere și Hotărârea de trecere în evidență emisă de M.A.I.

Regiunea Hunedoara, din care rezultă activitatea politică a tatălui reclamantului, respectiv „este cunoscut cu manifestări dușmănoase, a întreținut relații cu foștii moșieri și fabricanți, a ascultat posturi de radio imperialiste, fiind reținut în anul 1959 de către organele de securitate, după care a fost pus în libertate". În raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, și care la lit. b face referire la HCM nr. 337/1954, instanța de fond a apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, Tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Statul Român, reprezentat prin M.F.P. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În esență, prima instanță a reținut că articolul de lege care constituia temeiul legal al acordării daunelor morale, fiind declarat neconstituțional, și-a încetat efectele și nu mai poate fi aplicat de instanță, care este obligată să respecte deciziile Curții Constituționale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți. Prin Decizia nr. 112 din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă a respins apelurile, ca nefondate. Instanța de apel a constatat că în mod corect acțiunea formulată de reclamant a fost admisă în parte de către prima instanță și s-a dispus constatarea caracterului politic al măsurii luate asupra reclamantului, reținând că susținerile pârâtului referitoare la lipsa calității procesual active a reclamantului sunt vădit nefondate. Este adevărat că hotărârile învederate în considerente de către prima instanță vizează activitatea tatălui reclamantului, însă au fost reținute tocmai pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului.

Față de data și locul nașterii reclamantului, este evident că măsura dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu l-a vizat, indirect, și pe reclamant. De altfel, în fața primei instanțe, pârâtul, prin întâmpinare, a susținut că măsura luată împotriva reclamantului constituie măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, și că este superfluă constatarea caracterului politic al măsurii. În ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a statuat că instanța de fond corect a aplicat principiul disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere situația de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Deși acțiunea a fost formulată prin apărător calificat, respectiv avocat, nu s-au invocat ca și temei în drept dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. În ce privește invocarea în apel a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. ca temei al cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Prin invocarea în apel a unui nou temei juridic al acțiunii, reclamantul tinde practic la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispozițiilor menționate, nu poate fi primit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul F.N., cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Alba. Recurentul reclamant arată că instanța de apel în mod greșit a aplicat Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, deoarece această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor aflate în situații similare și s-ar încălca principiul neretroactivității legii. Recurentul reclamant mai susține faptul că, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei.

Recurentul reclamant apreciază că a suferit un prejudiciu moral important care trebuie să fie reparat prin acordarea de daune morale, fie în temeiul Legii nr. 221/2009, fie în temeiul art. 998-999 C. civ. Recurentul - pârât invocă greșita menținere de către instanța de apel a sentinței pronunțate de tribunal sub aspectul capătului de cerere ce vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantului F.N. Recursul reclamantului F.N. va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Alba, va fi admis, pentru următoarele argumente: Referitor la recursul reclamantului F.N., contrar susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivitătii legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința tribunalului a fost pronunțată la 24 noiembrie 2010 și decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 15 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de „bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fî considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă", iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Critica recurentului reclamant privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 5 din Convenția Europeană Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Alba, critica privind faptul că în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția din sentință referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate reclamantului este fondată din perspectiva dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus personal, susținând că, prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă față de părinții săi, a fost afectat în mod indirect. Prima instanță a reținut caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant, însă din considerentele sentinței rezultă că instanța a avut în vedere exclusiv aspectele care vizau situația părinților acestuia.

La rândul său, instanța de apel nu concretizează în ce anume ar consta măsura administrativă la care ar fi fost supus reclamantul, ci face o apreciere generală, reținând că, deși considerentele primei instanțe vizează activitatea tatălui reclamantului, acestea au fost reținute pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului. Aceste considerente ale instanței de apel, care analizează în mod global situația familiei reclamantului, sunt greșite, deoarece în concret se punea problema unei măsuri administrative luate față de reclamant personal (acesta sesizând instanța în nume propriu și nu în calitate de moștenitor al părinților).

Reclamantul nu a fost supus niciunei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acesta s-a născut la data de 18 august 1950, după ce măsura administrativă fusese luată față de părinții săi, la data de 02 martie 1949. Întrucât reclamantul nu era încă născut la momentul luării măsurii administrative, nu se poate susține că această măsură ar fi fost dispusă indirect și împotriva sa. Prin urmare, reclamantul-recurent nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite să solicite constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva sa, având în vedere că textul de lege se adresează strict persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtului, se va modifica în parte decizia și se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată, în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative în ceea ce îl privește pe reclamant, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Totodată, se va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva aceleiași decizii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva Deciziei civile nr. 112 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Alba împotriva sentinței civile nr. 3256 din 24 noiembrie 2010 a Tribunalului Alba, secția civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că respinge, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative în ceea ce îl privește pe reclamant. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.