ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 109A din 15 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva sentinței civile nr. 155 din 6 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, F.S.I., R.I.M.A., I.J.M.L.D., C.Ș.G., S.A.M.D., H.Y.G.B.D., N.A.B. și G.M.M.B.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele motive: Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2), de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În mod corect, instanța de fond a constatat lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamanților și pe cale de consecință lipsa calității procesuale active. Astfel, actul de care se prevalează reclamanții în calitate de moștenitori legali ai autorilor lor I. și O.M.

nu face dovada proprietății, la data preluării de către stat întregul imobil fiind naționalizat pe numele autorilor pârâților. Nu se poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001 întrucât aceste dispoziții legale fac referire la actele sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura în care se coroborează cu alte înscrisuri, acte juridice translative de proprietate și care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică. Or, în cauză, actul sub semnătură privată nu poate atesta deținerea proprietății întrucât nu a avut un efect translativ de proprietate.

Înscrisul în discuție nu este semnat de către toți moștenitorii lui D.M.B., contrar susținerilor apelanților. Imobilul respectiv ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 se află în indiviziune între moștenitorii B., deoarece dintre copii lui D.M.B. nu se aflau în viață decât A.P. și E.M., iar pentru a-și realiza efectul translativ, respectivul contract trebuia încheiat ori trebuia să fi aderat la respectiva convenție toți moștenitorii celorlalți copii ai lui D.M.B. Totodată nu se poate susține că respectivul contract are semnificația și a unui partaj pentru că a fost semnat și de către alți moștenitori. C. civ. impune ca o condiție de valabilitate a unui partaj voluntar prezența și implicit acordul tuturor moștenitorilor, or așa cum se observă contractul nu este semnat decât de o parte dintre moștenitori.

În aceste condiții deoarece legea cere condiția prezenței tuturor moștenitorilor în mod imperativ pentru valabilitatea partajului, lipsa unuia sau a mai multor dintre aceștia atrage nulitatea absolută a respectivului „partaj". Față de aceste aspecte coroborate și cu împrejurarea că acest act nu a fost transcris în registrele de publicitate imobiliară potrivit cu cerințele dispozițiilor art. 1295 alin. (2) C. civ., Curtea a reținut că bunul imobil în discuție nu a trecut niciodată în patrimoniul cumpărătorilor I. și O.M., autorii reclamanților. Principiul potrivit căruia erezilor le este opozabil actul încheiat de autorul lor invocat de către apelanți și prevăzut de dispozițiile art. 730 C. civ.

nu are relevanță în raportul juridic dedus judecății, întrucât actul sub semnătură privată nu a fost semnat de către toți proprietarii bunului imobil ce s-a înstrăinat. Ca atare, numai dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii sau pot confirma vânzarea unui bun din proprietatea autorului lor în lipsa împărțelii. Ca urmare, în mod legal, instanța de fond a reținut lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamanților, imobilul în litigiu aflându-se la data naționalizării în patrimoniul autorilor pârâților întrucât actul nefiind transcris nu poate fi considerat opozabil statului român la acel moment. Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanții M.I.E.

și K.I.A., criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art. 730, 969, 977, 982 și 1295 C. civ., art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, arătând următoarele în susținere: 1. S-a reținut că imobilul a fost naționalizat pe numele autorilor pârâților, deși prin actul încheiat la 15 martie 1950 autorii reclamanților dobândiseră proprietatea asupra imobilului și nu au fost menționați în anexa decretului de naționalizare. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care recunoaște valoare de act doveditor înscrisului sub semnătură privată încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950.

Date fiind aceste norme, s-a adăugat la lege prin considerentul că acest înscris trebuie coroborat cu alte înscrisuri, acte translative de proprietate și care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică. 2. Potrivit actului de partaj din 19 mai 1923, asupra imobilului în litigiu se aflau în indiviziune 6 persoane, iar intimații nu au produs nicio dovadă că la data semnării actului din 1950 erau mai mulți coproprietari decât numărul celor care au semnat acest act. Două dintre acestea, respectiv A.B. (fostă A.P.) și E.M. sunt vânzătoare, iar alături de ele mai semnează actul încă 5 persoane, în afară de martor și avocatul care a întocmit actul. Este adevărat că doar semnătura lui D.D.B.

și a dr. G. sunt descifrabile, însă numărul de 6 semnături trebuie constatat fără minime dubii. Cu aplicarea art. 978 C. civ., potrivit căreia clauzele unui contract trebuie interpretate în sensul de a produce un efect și nu în sensul de a nu produce niciunul, urmează să se constate: - calitatea de coproprietari ai imobilului a persoanelor care semnează actul din 15 martie 1950, alături de cele două vânzătoare, nu a fost contestată de către intimați. - existența celor 5 semnături pe act, alături de cele ale vânzătoarelor, trebuia interpretată ca o recunoaștere a dreptului celor două vânzătoare. - potrivit art. 730 C. civ., dacă toți erezii sunt prezenți și majori, își pot împărți între dânșii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalități.

S-a reținut că nu sunt toți moștenitori în actul de vânzare, iar din actele de la dosar nu rezultă câți moștenitori erau în viață în acel moment. După declarațiile celor două vânzătoare, dintre cei 6 moștenitori ai lui D.D.B. (potrivit actului de partaj din 19 mai 1923) mai erau în viață, în afară de ele, doar 2 persoane. Or, actul din 15 martie 1950 este semnat, în afară de vânzătoare, de încă 5 persoane, ceea ce ar fi trebuit să determine instanța de apel să considere că în prezența tuturor coproprietarilor a avut loc un partaj și că spațiul identificat în act constituie lotul vânzătorilor. - semnatarii actului recunosc că imobilul identificat în actul din 15 martie 1950 intră în lotul vânzătoarelor care pot dispune de acesta, confirmând intervenirea unui partaj potrivit art. 730 C. civ.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face să nu fie nul recursul, astfel cum s-a invocat în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Prin art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 este explicitat art. 23 din lege, în sensul că, în sistemul acestei legi, se recunoaște valoarea probațiunii actului sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri - norme care erau în vigoare la data pronunțării deciziei de apel.

Chiar și în lipsa mențiunii referitoare la coroborarea înscrisului cu alte acte, instanța era oricum ținută să verifice calitatea de proprietar a vânzătorului la data întocmirii actului, neputându-se accepta un asemenea act sub semnătură privată în lipsa acestei verificări esențiale – aceasta fiind condiția valabilității transmiterii unui drept real. 2. În cadrul celei de-a doua critici, reclamanții solicită instanței să confirme un act numai în temeiul numărului de semnături, raportat la numărul indicat de moștenitori ai fostului proprietar, pentru ca ulterior, chiar aceștia să consemneze în cererea de recurs că din actele dosarului nu rezultă câți moștenitori erau în viață la data încheierii actului din 15 martie 1950. Aceasta incertitudine în ceea ce privește moștenitorii fostului proprietar a fost sancționată în mod corect de instanța de apel în validarea acestui act atât ca partaj voluntar cât și ca înscris sub semnătură privată.

Art. 730 C. civ. permite împărțeala succesiunii între erezi, dacă toți sunt prezenți și majori, fără îndeplinirea vreunei formalități. Acest text legal impune totuși condiția prezenței tuturor erezilor. Fără dovada în sensul că semnatarii actului sunt toți moștenitorii fostului proprietar și aceasta nu numai prin număr de semnături, ci cu verificarea fiecăruia în parte, nu se poate valida acest act decât cu încălcarea textului legal sus-menționat. Această sarcină le revenea reclamanților în conformitate cu art. 1169 C. civ., interesați în validitatea actului invocat, iar verificarea condițiilor normei legale este în sarcina instanței, vizând îndeplinirea unei condiții de fond a actului.

În ceea ce privește necontestarea de către intimații-pârâți a calității de proprietari ai imobilului a persoanelor care au semnat actul din 15 martie 1050, invocată de către reclamantele recurente, urmează a se reține că încă din fața primei instanțe intimații au invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar în dosarul de recurs intimatul C.Ș.G. a contestat prin întâmpinare, în parte, semnăturile existente pe actul în discuție, atât ca număr cât și ca neaparținând unor titulari ai unui drept de proprietate asupra imobilului. În condițiile în care numărul semnăturilor de pe act, prin el însuși, nu este suficient să facă dovada că acestea aparțin moștenitorilor fostului proprietar, astfel cum s-a invocat în recurs, se constată că în cauză s-a reținut în mod corect lipsa dovezii de proprietar a autorilor reclamanților-recurenți.

În aceste condiții, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor invocate de către recurenți referitoare la efectele și interpretarea convențiilor. În lipsa nedovedirii acestei condiții de fond care afectează valabilitatea actului, nu se pune problema încălcării nici a art. 1295 C. civ. Constatând prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva deciziei nr. 109/A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.