ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2803/2011

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 109A din 15 ianuarie 2010 pronunțată

de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții

M.I.E. și K.I.A. împotriva sentinței civile nr. 155 din 6 februarie 2009 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General,

F.S.I., R.I.M.A., I.J.M.L.D., C.Ș.G., S.A.M.D., H.Y.G.B.D., N.A.B. și G.M.M.B.

Pentru a dispune

în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele motive:

Potrivit dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2), de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În mod corect, instanța

de fond a constatat lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamanților și

pe cale de consecință lipsa calității procesuale active.

Astfel, actul de care

se prevalează reclamanții în calitate de moștenitori legali ai autorilor lor I.

și O.M. nu face dovada proprietății, la data preluării de către stat întregul imobil

fiind naționalizat pe numele autorilor pârâților.

Nu se poate reține incidența

în cauză a dispozițiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice date în aplicarea

Legii nr. 10/2001 întrucât aceste dispoziții legale fac referire la actele sub semnătură

privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura

în care se coroborează cu alte înscrisuri, acte juridice translative de proprietate

și care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică.

Or, în cauză, actul sub

semnătură privată nu poate atesta deținerea proprietății întrucât nu a avut un efect

translativ de proprietate. Înscrisul în discuție nu este semnat de către toți moștenitorii

lui D.M.B., contrar susținerilor apelanților.

Imobilul respectiv ce

a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 se află în indiviziune

între moștenitorii B., deoarece dintre copii lui D.M.B. nu se aflau în viață decât

A.P. și E.M., iar pentru a-și realiza efectul translativ, respectivul contract trebuia

încheiat ori trebuia să fi aderat la respectiva convenție toți moștenitorii celorlalți

copii ai lui D.M.B. Totodată nu se poate susține că respectivul contract are semnificația

și a unui partaj pentru că a fost semnat și de către alți moștenitori. C. civ. impune

ca o condiție de valabilitate a unui partaj voluntar prezența și implicit acordul

tuturor moștenitorilor, or așa cum se observă contractul nu este semnat decât de

o parte dintre moștenitori. În aceste condiții deoarece legea cere condiția prezenței

tuturor moștenitorilor în mod imperativ pentru valabilitatea partajului, lipsa unuia

sau a mai multor dintre aceștia atrage nulitatea absolută a respectivului „partaj".

Față de aceste aspecte

coroborate și cu împrejurarea că acest act nu a fost transcris în registrele de

publicitate imobiliară potrivit cu cerințele dispozițiilor art. 1295 alin. (2) C.

civ., Curtea a reținut că bunul imobil în discuție nu a trecut niciodată în patrimoniul

cumpărătorilor I. și O.M., autorii reclamanților.

Principiul potrivit căruia

erezilor le este opozabil actul încheiat de autorul lor invocat de către apelanți

și prevăzut de dispozițiile art. 730 C. civ. nu are relevanță în raportul juridic

dedus judecății, întrucât actul sub semnătură privată nu a fost semnat de către

toți proprietarii bunului imobil ce s-a înstrăinat.

Ca atare, numai dacă toți

erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii sau pot confirma vânzarea

unui bun din proprietatea autorului lor în lipsa împărțelii.

Ca urmare, în mod legal,

instanța de fond a reținut lipsa calității de persoane îndreptățite a reclamanților,

imobilul în litigiu aflându-se la data naționalizării în patrimoniul autorilor pârâților

întrucât actul nefiind transcris nu poate fi considerat opozabil statului român

la acel moment.

Împotriva deciziei de

apel au formulat cerere de recurs reclamanții

M.I.E. și

K.I.A., criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art. 730, 969, 977, 982 și 1295

C. civ., art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, arătând următoarele în susținere:

că imobilul a fost naționalizat pe numele autorilor pârâților, deși prin actul încheiat

la 15 martie 1950 autorii reclamanților dobândiseră proprietatea asupra imobilului

și nu au fost menționați în anexa decretului de naționalizare.

Procedând

în acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 23.1 lit. a) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care recunoaște valoare de act doveditor

înscrisului sub semnătură privată încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului

nr. 221/1950.

Date fiind

aceste norme, s-a adăugat la lege prin considerentul că acest înscris trebuie coroborat

cu alte înscrisuri, acte translative de proprietate și care atestă deținerea proprietății

de către o persoană fizică.

actului de partaj din 19 mai 1923, asupra imobilului în litigiu se aflau în indiviziune

6 persoane, iar intimații nu au produs nicio dovadă că la data semnării actului

din 1950 erau mai mulți coproprietari decât numărul celor care au semnat acest act.

Două dintre

acestea, respectiv A.B. (fostă A.P.) și E.M. sunt vânzătoare, iar alături de ele

mai semnează actul încă 5 persoane, în afară de martor și avocatul care a întocmit

actul.

Este adevărat

că doar semnătura lui D.D.B. și a dr. G. sunt descifrabile, însă numărul de 6 semnături

trebuie constatat fără minime dubii.

Cu aplicarea

art. 978 C. civ., potrivit căreia clauzele unui contract trebuie interpretate în

sensul de a produce un efect și nu în sensul de a nu produce niciunul, urmează să

se constate:

- calitatea de coproprietari

ai imobilului a persoanelor care semnează actul din 15 martie 1950, alături de cele

două vânzătoare, nu a fost contestată de către intimați.

- existența celor 5 semnături

pe act, alături de cele ale vânzătoarelor, trebuia interpretată ca o recunoaștere

a dreptului celor două vânzătoare.

- potrivit art. 730 C.

civ., dacă toți erezii sunt prezenți și majori, își pot împărți între dânșii, oricum

ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalități.

S-a reținut că nu sunt

toți moștenitori în actul de vânzare, iar din actele de la dosar nu rezultă câți

moștenitori erau în viață în acel moment. După declarațiile celor două vânzătoare,

dintre cei 6 moștenitori ai lui D.D.B. (potrivit actului de partaj din 19 mai 1923)

mai erau în viață, în afară de ele, doar 2 persoane.

Or, actul din 15 martie

1950 este semnat, în afară de vânzătoare, de încă 5 persoane, ceea ce ar fi trebuit

să determine instanța de apel să considere că în prezența tuturor coproprietarilor

a avut loc un partaj și că spațiul identificat în act constituie lotul vânzătorilor.

- semnatarii actului recunosc

că imobilul identificat în actul din 15 martie 1950 intră în lotul vânzătoarelor

care pot dispune de acesta, confirmând intervenirea unui partaj potrivit art. 730

C. civ.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., ceea ce face să nu fie nul recursul, astfel cum s-a invocat în

întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor

ce succed:

lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 este explicitat art. 23 din lege, în sensul că, în sistemul acestei

legi, se recunoaște valoarea probațiunii actului sub semnătură privată încheiat

înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura în care acesta

se coroborează cu alte înscrisuri - norme care erau în vigoare la data pronunțării

deciziei de apel.

Chiar și în lipsa mențiunii

referitoare la coroborarea înscrisului cu alte acte, instanța era oricum ținută

să verifice calitatea de proprietar a vânzătorului la data întocmirii actului, neputându-se

accepta un asemenea act sub semnătură privată în lipsa acestei verificări esențiale

– aceasta fiind condiția valabilității transmiterii unui drept real.

doua critici, reclamanții solicită instanței să confirme un act numai în temeiul

numărului de semnături, raportat la numărul indicat de moștenitori ai fostului proprietar,

pentru ca ulterior, chiar aceștia să consemneze în cererea de recurs că din actele

dosarului nu rezultă câți moștenitori erau în viață la data încheierii actului din

15 martie 1950.

Aceasta incertitudine

în ceea ce privește moștenitorii fostului proprietar a fost sancționată în mod corect

de instanța de apel în validarea acestui act atât ca partaj voluntar cât și ca înscris

sub semnătură privată.

Art. 730 C. civ. permite

împărțeala succesiunii între erezi, dacă toți sunt prezenți și majori, fără îndeplinirea

vreunei formalități. Acest text legal impune totuși condiția prezenței tuturor erezilor.

Fără dovada în sensul

că semnatarii actului sunt toți moștenitorii fostului proprietar și aceasta nu numai

prin număr de semnături, ci cu verificarea fiecăruia în parte, nu se poate valida

acest act decât cu încălcarea textului legal sus-menționat.

Această sarcină le revenea

reclamanților în conformitate cu art. 1169 C. civ., interesați în validitatea actului

invocat, iar verificarea condițiilor normei legale este în sarcina instanței, vizând

îndeplinirea unei condiții de fond a actului.

În ceea ce privește necontestarea

de către intimații-pârâți a calității de proprietari ai imobilului a persoanelor

care au semnat actul din 15 martie 1050, invocată de către reclamantele recurente,

urmează a se reține că încă din fața primei instanțe intimații au invocat excepția

lipsei calității procesuale active, iar în dosarul de recurs intimatul C.Ș.G. a

contestat prin întâmpinare, în parte, semnăturile existente pe actul în discuție,

atât ca număr cât și ca neaparținând unor titulari ai unui drept de proprietate

asupra imobilului.

În condițiile în care

numărul semnăturilor de pe act, prin el însuși, nu este suficient să facă dovada

că acestea aparțin moștenitorilor fostului proprietar, astfel cum s-a invocat în

recurs, se constată că în cauză s-a reținut în mod corect lipsa dovezii de proprietar

a autorilor reclamanților-recurenți.

În aceste condiții, nu

se poate reține nici încălcarea dispozițiilor invocate de către recurenți referitoare

la efectele și interpretarea convențiilor. În lipsa nedovedirii acestei condiții

de fond care afectează valabilitatea actului, nu se pune problema încălcării nici

a art. 1295 C. civ.

Constatând prin urmare,

că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva

deciziei nr. 109/A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.