ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1282/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1282/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față;

în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 293 din 21

octombrie 2011, Tribunalul Harghita, secția penală, a dispus următoarele:

1)

a

fost respinsă cererea inculpatului C.G. de schimbare a încadrării juridice a

faptelor pentru care a fost trimis în judecată, din infracțiunea de omor deosebit

de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. în

infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183

C. pen.

2)

în

baza art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul

C.G. la pedeapsa de 16 ani închisoare și la pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e)

C. pen. timp de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.

În

conformitate cu art. 71 C. pen. în timpul executării pedepsei inculpatului i

s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 a), b), d), e) C. pen. ca

pedeapsă accesorie.

Potrivit

art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate durata reținerii și

arestării preventive de la data de 4 septembrie 2010 până la zi.

În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc.

pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

3) a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată de partea civilă H.V.

S-a

făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., fiind obligat inculpatul la plata

cheltuielilor judiciare.

Pentru a

dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin

rechizitoriul din data de 26 noiembrie 2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul

Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a

inculpatului C.G. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav,

prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. Potrivit

actului de sesizare s-a reținut, în esență, că în noaptea de 3 spre 4

septembrie 2010, inculpatul C.G., după ce i-a aplicat lovituri cu pumnii și

picioarele concubinei sale D.O., a legat-o pe aceasta cu un lanț de căruță și a

târât-o o distanță de 10 m pe un teren cu fâneață, provocându-i leziuni grave

care au dus la decesul acesteia. Pentru dovedirea situației de fapt, Ministerul

Public a avut în vedere următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de

cercetare la fața locului și planșa foto criminalistică, fișa de constatări

preliminare medico-legale, raportul medico-legal de necropsie, raportul de

expertiză medico-legală psihiatrică, declarațiile martorilor și declarațiile

inculpatului.

În

cursul cercetării judecătorești a fost audiat inculpatul C.G., martorii C.G., V.E.,

D.V., C.G., D.G., C.M.M. La dosar a fost depus avizul medico-legal din data de

28 aprilie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureș, referatul de

evaluare din 13 iulie 2011 întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă

Tribunalul Harghita și avizul Comisiei superioare de medicină legală.

Din

probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța de fond a

reținut, în fapt, următoarele:

Așa cum

rezultă din declarația martorului C.G., care are o stână în zonă, într-o zi de

vineri, în luna septembrie a anului 2010, dată stabilită ulterior ca fiind ziua

de 3 septembrie 2010, inculpatul C.G. s-a deplasat cu căruța trasă de un cal la

un teren pe care îl folosea în zona numită B., din comuna Corbu. Inculpatul era

însoțit de concubina sa, victima D.O., și de minora C.M.M., fiica lor în vârstă

de 4 ani și 7 luni la acea vreme. Inculpatul deținea, pe respectivul teren, o

căsuță și intenționa să petreacă acolo noaptea următoare. S-a reținut că

martorul a declarat că l-a servit pe inculpat cu un pahar cu vin. Despre

victimă, crede că și ea consumase alcool, dar nu a fost atent la acest aspect.

Martorul a mai arătat că, în ziua respectivă, a circulat multă lume pe drumul

aflat la 50 m de stâna sa. După lăsarea întunericului, pe drum, nu a mai

circulat nimeni și ar fi auzit dacă cineva s-ar fi deplasat cu căruța sau cu

mașina.

S-a mai

reținut că, ajunși la terenul pe care îl foloseau, raporturile dintre inculpat

și victimă au devenit violente. Inculpatul susține că au consumat împreună

alcool, iar victima a lovit-o pe minoră și asta l-a determinat să o agreseze.

Din declarațiile martorilor s-a reținut că raporturile dintre cei doi erau de

mult timp compromise din cauza consumului de alcool al victimei. În acest sens,

martorul V.E. a arătat că „victima D.O. se stricase complet. Mai rău nu se

poate. Era bețivă și era murdară".

Se mai reține că inculpatul a

recunoscut că a lovit-o pe victimă, dar numai cu palma și cu o bâtă peste fund.

De asemenea, a mai arătat că a împins-o „cu capul de gard" în cursul

nopții. Ulterior, inculpatul a revenit asupra declarațiilor sale din faza de

urmărire penală și a încercat să susțină o situație de fapt potrivit căreia

căderea victimei din căruță și târârea ei pe teren au fost accidentale. S-a

apreciat însă de instanța de fond că declarațiile sale sunt contradictorii: „eu

am dat-o jos și de nervi i-am legat un picior cu lanțul de la căruță"; în

același timp arată că: „am legat-o cu lanțul când era în căruță. Eu am plecat

apoi în bucătărie să iau o sacoșă. În timpul acesta D.O. s-a ridicat în

picioare în căruță. Calul s-a speriat de ea și a plecat. Victima a căzut jos pe

pământ. Calul a tras-o după căruță până am reușit eu să-l opresc". În

cursul urmăririi penale, inculpatul declarase că, la un moment dat, i-a dat două

palme victimei, iar aceasta s-a refugiat în căruță unde a consumat alcool. Inculpatul

a arătat că „în timp ce aceasta se afla în căruță am mers am luat un lanț de la

căruță cu care am legat-o de piciorul stâng. După ce am legat-o cu lanțul de

picior, am legat-o de căruță și pentru că calul era prins la forgon am pornit

calul iar aceasta a căzut jos și am târâit-o după căruță. Arăt faptul după ce

am târâit-o prin grădină câțiva metri am desfăcut-o și am lăsat-o în spatele

căruței". Inculpatul a arătat că faptele s-au petrecut în jurul orei

22:00, iar după aceasta s-a culcat și a lăsat-o pe victimă lângă gard,

sângerând din nas și din buze. A mai arătat inculpatul C.G. că minora C.M.M. a

văzut desfășurarea faptelor. în cursul nopții, copilul l-a trezit pe inculpat,

spunându-i că îl strigă victima. Inculpatul a încercat inițial să o ajute pe

victimă, sesizând starea gravă în care se afla. El i-a dat lapte dar susține că

victima a cerut alcool, fapt care l-a enervat și l-a determinat să o abandoneze

pe parcursul nopții. S-a arătat că inculpatul își explică schimbarea afirmațiilor

prin faptul că a fost amenințat de polițist și prin aceea că era mahmur,

aspecte care nu au fost reținute de către instanța de fond ca explicații

rezonabile care să justifice această schimbare a declarațiilor.

Prima

persoană înștiințată despre moartea victimei D.O. a fost martorul C.G. În

continuarea declarației sale, martorul a arătat că inculpatul a venit la stână

a doua zi în jurul orei 6:00 dimineața. Acesta a încercat să sugereze întâi că

victima a murit pur și simplu din cauza consumului de alcool, ulterior arătând

că o altă persoană, M.I., ar fi putut să o omoare în timpul nopții, furând în

același timp o drujbă. Martorul a precizat că se îndoiește de această

posibilitate întrucât, așa cum s-a reținut anterior, nu a auzit pe nimeni care

să treacă pe drum în timpul nopții. De asemenea, drujba ce se susținea că a

fost furată era prezentă. Martorul a însoțit organele de cercetare ale poliției

la fața locului, a asistat la constatări și la discuția acestora cu minora C.M.M.

care a arătat că inculpatul a legat-o pe victimă cu lanțul de picior. Organele

de poliție au întocmit o notă de discuție cu minora din care a rezultat că

aceasta ar fi declarat că victima a fost lovită de inculpat cu pumnii și cu o

bucată de lemn, după care a fost legată cu lanțul de căruță și târâtă prin

grădină. În fața instanței de fond nu s-a putut stabili comunicarea coerentă cu

minora, declarația ei neputând fi luată în seamă.

În

stabilirea situației de fapt instanța de fond nu a ținut seama de declarațiile

martorului D.V. pe care le-a considerat nesincere. Acesta a dat declarații

inconsecvente și contradictorii asupra momentului în care susține că victima a

fost târâtă cu căruța, el arătând atât că a văzut, cât și că nu a văzut când

victima a căzut din căruță.

Pe baza

actelor medico-legale și în special în urma concluziilor Comisiei superioare de

medicină-legală instanța de fond a constatat că moartea victimei D.O. a fost

violentă, cauzată de aspirarea în căile respiratorii superioare a sângelui curs

din buza inferioară. Lezarea buzei inferioare a victimei s-a produs, cel mai

probabil, în urma târârii ei cu căruța.

Pe baza

probelor arătate mai sus, instanța de fond a reținut că inculpatul este cel

care a lovit-o pe victimă cu corpuri dure, contondente și a legat-o cu lanțul

de căruță după care a târât-o intenționat pe sol, mânând calul. Între faptele

inculpatului și moartea victimei există astfel un raport direct de cauzalitate.

Sub aspectul laturii subiective instanța de fond a reținut că inculpatul a

acționat cu intenție indirectă. Acesta a prevăzut că agresarea gravă a victimei

realizată în special prin târârea ei pe sol în urma căruței poate avea ca

rezultat moartea. El nu a urmărit acest lucru, dar a acceptat producerea

rezultatului, împrejurări care au fost reținute pe baza acțiunilor inculpatului

din cursul acelei nopți. Astfel, C.G. a realizat starea gravă a victimei, a

încercat inițial să o ajute dar, ulterior, a arătat că s-a enervat și a

abandonat-o pe aceasta afară, dezbrăcată de la brâu în jos, în stare critică,

lângă gard, iar el a dormit în bordei.

Față de

poziția subiectivă a inculpatului, astfel cum este reținută mai sus, instanța

de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. S-a reținut că, prin comportamentul

inculpatului, s-a demonstrat poziția subiectivă a intenției față de rezultatul

faptei, iar nu a culpei.

Sub aspectul

cauzelor de agravare, instanța de fond a reținut existența împrejurărilor care

califică fapta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., respectiv săvârșirea

faptei prin cruzimi. Atât legarea cu lanțul, cât și târârea în spatele calului

sau a căruței reprezintă, obiectiv, dar chiar și din punctul de vedere al

culturii rurale în care au trăit părțile, o cruzime.

La

stabilirea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art.

72 C. pen. în ce privește persoana inculpatului, instanța de fond a constatat că

acesta suferă de afecțiuni psihice,

respectiv

de tulburare de personalitate care determină tendințe antisociale și paranoice,

tendințe impulsive și de instabilitate psiho-emoțională. Față de existența

acestor afecțiuni, pedeapsa a fost îndreptată de minimul special prevăzut de

legea penală pentru infracțiunea săvârșită.

În ce

privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a constatat că numita H.V.,

care a arătat că este mama victimei D.O., s-a constituit parte civilă în cursul

urmăririi penale solicitând cheltuielile de înmormântare. Aceasta s-a prezentat

la un singur termen de judecată, dar nu a precizat care sunt despăgubirile

pretinse, și nici nu a dovedit întinderea lor, acțiunea civilă fiind astfel

respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva

sentinței a declarat apel, în termen legal, inculpatul C.G.

În

motivarea apelului, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea

prev. de art. 183 C. pen., arătând că nu a dorit să suprime viața victimei, ci

doar a vrut să-i aplice o corecție acesteia pentru că era beată. A mai arătat

că a legat-o cu lanțul pe victimă când aceasta era în căruță și, datorită

faptului că s-au speriat caii, aceasta a căzut din căruță și a fost târâtă după

căruță. A mai arătat că, în lipsa sa, victima ar fi căzut într-o prăpastie. S-a

mai arătat că victima a fost lăsată afară peste noapte pentru că așa a dorit ea,

iar dimineața fost găsită moartă.

Prin decizia

penală nr. 2 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală, a

dispus următoarele:

1) a

respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei,

formulată de către inculpatul C.G. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de

dispozițiile art. 174, 176 alin. (1) lit. a) C. pen. (omor deosebit de grav) în

infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de dispozițiile art. 183

C. pen.

2) a respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.G. împotriva sentinței penale nr. 293

din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita.

A fost

menținută starea de arest preventiv, s-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului perioada arestului de la data pronunțării sentinței atacate, 21

octombrie 2011, la zi.

Au fost

respinse cererile de revocare, respectiv de înlocuire a măsurii preventive a

arestării cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, formulată de către inculpat, prin apărătorul său.

A fost

obligat inculpatul să achite statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma

de 400 lei, din care suma de 200 lei cu titlu de onorariu pentru avocatul

desemnat din oficiu.

Pentru a

dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Situația

de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, și dovedită prin

probele administrate, este corectă. La stabilirea acesteia s-au avut în vedere

toate probele administrate în cursul procesului penal, din coroborarea cărora

rezultă, fără dubiu, că inculpatul C.G. este autorul infracțiunii pentru care a

fost trimis în judecată. Astfel, singurul martor care a discutat cu inculpatul

și victima înaintea

comiterii

faptei, iar cu inculpatul după comiterea faptei este martorul C.G. Acesta a arătat

că, în noaptea respectivă, nu au circulat alte persoane prin apropierea locului

comiterii faptei, astfel că ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în

sensul că o altă persoană ar fi agresat-o pe victimă, nu poate fi luată în

considerare. De asemenea, din același motiv arătat mai sus, nu poate fi luată

în considerare nici ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în sensul că

victima ar fi căzut într-un șanț adânc, de unde ar fi fost scoasă de doi

bărbați. Însăși fiica inculpatului și a victimei a arătat că inculpatul a

bătut-o pe victimă cu pumnii și cu un par și, de asemenea, că a legat-o de

picior cu un lanț, care era prins de căruță, și a târât-o prin grădină. A mai

arătat martora, cum de altfel a recunoscut și inculpatul, că victima a fost

lăsată afară în cursul nopții fără a i se acorda ajutor cu adevărat.

Instanța

de apel a reținut că, întrebat fiind, inculpatul a declarat că nu este vinovat

de comiterea faptei, cele reținute în rechizitoriu nefiind reale. De asemenea,

inculpatul, deși într-o cerere depusă în ședința în care a avut loc dezbaterea

apelului, a cerut audierea a doi martori, nu a mai solicitat audierea acelor

martori, arătând că nu are cereri în probațiune.

A

reținut instanța de apel că substratul principal al comiterii faptei de către

inculpat este consumul excesiv de alcool de către victimă și el, împrejurare

care a condus la răbufnirea necontrolată a inculpatului, care a lovit victima,

a legat-o cu lanțul de căruță, a târât-o după căruță și a abandonat-o în cursul

nopții, fără să-i acorde îngrijiri, respectiv, fără să o transporte la cea mai

apropiată unitate de urgență sau spitalicească.

Cât

privește încadrarea juridică a faptei comise s-a apreciat de către instanța de

apel că este corectă, și nu necesită a fi modificată. Afirmațiile inculpatului,

în sensul că fapta săvârșită ar întruni elementele constitutive ale

infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., nu pot fi primite deoarece, din

situația de fapt, astfel cum a fost reținută, rezultă că inculpatul a acționat

cu intenție indirectă. Astfel, acesta a prevăzut că agresarea victimei,

realizată prin loviri cu pumnii, cu corpuri contondente și târâre pe sol, după

căruță, poate avea ca rezultat moartea victimei. Deși nu a urmărit acest fapt,

a acceptat producerea lui, cu atât mai mult cu cât, în noaptea respectivă, a

abandonat victima, dezbrăcată de la brâu în jos, afară fără a-i acorda

îngrijiri, deși era evidentă starea gravă în care se găsea aceasta, fără măcar

să o ducă în bordeiul în care a dormit și el, în acea noapte. Prin urmare,

conchide instanța de apel că rezultatul mai grav nu a fost unul

praeterintenționat și, ca atare, se impune respingerea cererii inculpatului de

schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul arătat.

De

asemenea, individualizarea pedepsei aplicate a fost apreciată ca fiind corectă,

potrivit disp. art. 72 C. pen., referitor la gradul de

pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care aceasta a fost

comisă, de persoana inculpatului și urmările ireversibile ale faptei. Astfel,

în condițiile în care inculpatul a bătut victima și a legat-o cu lanțul de

căruță, după care a târât-o prin grădină, la toate acestea asistând fiica

părților, în vârstă de 4 ani, s-a apreciat că nu se justifică reducerea

pedepsei aplicate, cu atât mai mult, cu cât, inculpatul a recunoscut doar

parțial comiterea faptei, se crede nevinovat și încearcă să justifice

activitatea sa infracțională prin aducerea de acuze de tot felul la adresa

victimei.

Împotriva deciziei, în termen legal, a

declarat recurs inculpatul C.G., motivele fiind menționate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Prealabil

examinării pe fond a recursului, înalta Curte constată următoarele:

- inculpatul,

în fața instanței de fond, a pledat nevinovat, fiind de acord să dea o

declarație în care, fără a nega acte de violență comise asupra victimei

(concubinei sale), a susținut, în esență, că moartea acesteia nu i se poate

imputa lui, ci chiar victimei (comportamentului și conduitei sale, pe fondul

stării avansate de ebrietate); în aceeași declarație, inculpatul a revenit

asupra recunoașterii faptei în cursul urmării penale, cu motivarea că „am fost

amenințat de polițist", „eram mahmur de băutură" și că „am fost

amenințat la postul de poliție";

- în

apel, inculpatul nu a fost de acord să fie ascultat, precizând însă că „menține

declarațiile date la Tribunalul Harghita"; de asemenea, așa cum rezultă

din partea introductivă a deciziei atacate instanța de apel a făcut cunoscute

inculpatului dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 1470 și 1483

din 8 noiembrie 2011 au condus la adoptarea O.U.G. nr. 121/2011 publicată în M.

Of. din 29 decembrie 2011, act normativ în care la art. XI se prevede că dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. se aplică și inculpaților ale căror cauze

sunt în curs de soluționare, limitele de pedeapsă urmând să îi fie astfel

reduse cu o treime. Inculpatul a precizat că „nu recunoaște fapta, arătând că

nu a omorât-o el, nu a legat-o după căruță ci ea era în căruță .. nu solicită

aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen." (decizie);

- în recurs,

cu acordul său, inculpatul a fost ascultat, reiterând apărările de la instanța

de fond, constând, în sinteză, în aceea că se consideră nevinovat, că a lovit

victima cu o bâtă, nu cu pumnii și picioarele, că a legat-o cu un lanț de

căruță, însă a aceasta a căzut, nu el a fost cel care a târât-o intenționat

legată de căruță.

În căile

de atac (apel și în recurs) nu au mai fost solicitate probe noi pe situația de

fapt.

Motivele de

recurs sunt aceleași cu motivele de apel, inculpatul reiterând, la fiecare

nivel de jurisdicție, apărările formulate la judecarea pe fond a cauzei penale.

Examinând pe

fond recursul inculpatului C.G., Înalta Curte reține că acesta este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta:

În

condițiile în care, pe de o parte, în căile de atac nu au fost administrate

probe noi de natură să modifice situația de fapt reținută de instanța de fond,

iar pe de altă parte, argumentele în fapt și în drept ale apărării sunt

aceleași ca cele expuse la instanța de fond și de apel, înalta Curte își

însușește toate argumentele părții expozitive ale sentinței și deciziei atacate

cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția

acesteia, apreciind că nu se impune reluarea acestora, ci numai completarea

lor, după cum urmează:

- asupra

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

invocat de către apărare ca temei al achitării prin aplicarea art. 10 lit. c)

C. proc. pen. („fapta nu a fost săvârșită de inculpat") și pentru

reținerea „stării de provocare", prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

(constând în comportamentul victimei aflată în stare avansată de ebrietate).

Potrivit

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de

fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau

de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor

administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în

realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act, un anumit raport de

expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din aceste

mijloace de probă reiese contrariul. în ce privește cerința ca eroarea de fapt

să fie „gravă" trebuie înțeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage

aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influențat

soluția procesului. în consecință, eroarea gravă trebuie să fie constatată din

compararea faptelor reținute cu probele administrate.

Apărătorul

și inculpatul, personal, nu au arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce

probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și confirmată

de instanța de apel. Motivarea acestui caz de casare sugerează, în realitate,

ipoteza potrivit căreia instanțele ar fi evaluat greșit probele administrate.

Potrivit

art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită

iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării

tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță,

precum și cea de apel, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția

inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este

adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție", nefiind

obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.),

revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în

vederea dovedirii vinovăției acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc.

pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen.,

inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze

lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii „a proba lipsa lor de

temeinicie", este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la

negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la

negarea evaluării corecte a probelor de către instanță.

În

măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor

în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această

prezumție având caracter relativ, iar nu absolut.

În

cauză, inculpatul s-a limitat la expunerea unor ipoteze cu privire la cauzele

decesului concubinei sale, fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în

acuzare și fără a arăta, chiar la minimă suficiență, care probă este în

contradicție cu situația de fapt expusă în cele două hotărâri judecătorești.

Ambele

instanțe au examinat apărările inculpatului (decesul ca urmare a consumului

excesiv de alcool ori uciderea victimei de către o altă persoană) constând că

probele dosarului (actele medico-legale și declarațiile martorilor, coroborate

cu situarea izolată a locului faptei) infirmă categoric aceste ipoteze ale

morții numitei D.O.

Neîntemeiată este și critica

inculpatului cu privire la nereținerea „stării de provocare" (art. 73 lit.

b) C. pen.) ca circumstanță atenuantă.

Potrivit

art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea

infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de

o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o

atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită

gravă".

Existența

tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea

acestora, nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale

ori pe baza afirmațiilor inculpatului, ci trebuie stabilite în mod concret, pe

bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără

absolutizarea acestora, și fără a exclude total ipoteza utilizării unor

criterii obiective.

În

prezenta cauză, nu se poate reține „starea de provocare", în sensul art. 73

lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor

obiective.

Probatoriul

administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ar fi fost

provocat" prin una din modalitățile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

(„prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă

acțiune ilicită gravă").

Toate

nemulțumirile recurentului-inculpat față de concubina sa, pretins a fi fost

acumulate pe parcursul anilor (consumul frecvent și exagerat de alcool, lipsa

de activitate ori de ajutor în gospodărie, comportamentul social ori familial

față de el și minora M.M.), comportament pretins acutizat în ziua faptelor ce

formează obiectul judecății, nu pot justifica, rezonabil, adoptarea unei

conduite extrem de violente față de aceasta, conduită aptă să conducă la un

rezultat letal.

- asupra

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

invocat de către apărare ca temei al schimbării încadrării juridice a faptei în

infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C.

pen.

Infracțiunea

prevăzută de art. 183 C. pen. se caracterizează prin aceea că infractorul

acționează cu intenția generală de vătămare corporală, nu de omor, rezultatul

mai grav (moartea victimei) fiind reținut pe baza culpei, ceea ce constituie o

formă mixtă de vinovăție (intenția depășită). Dimpotrivă, în cazul infracțiunii

de omor, infractorul acționează cu intenția suprimării vieții victimei, iar nu

cu intenția generală de vătămare corporală. Intenția de omor este dedusă, în

doctrină și jurisprudență, din împrejurările săvârșirii faptei și din modul

concret în care a acționat infractorul.

Gravele

leziuni constatate pe corpul victimei (concubina inculpatului), și relevate de

actele medicale și medico-legale, sugerează, de o manieră rezonabilă, acțiuni

de durată și de extremă violență asupra acesteia, acțiuni care depășesc cu mult

pretinsa intenție de „corecție" la care a făcut referire inculpatul în

apărarea sa. De altfel, chiar inculpatul recunoaște că, și el, se afla sub

influența băuturilor alcoolice și că a aplicat victimei mai multe lovituri cu o

bâtă, precum și că a legat-o pe aceasta, de picior, cu un lanț de căruță, fiind

târâtă pe o distanță destul de mare.

Or,

acțiunile inculpatului, prin durată și intensitate, prin modul de realizare și

prin mijloacele folosite, relevă intenția de omor, în modalitatea intenției

indirecte, iar nu intenția generală de vătămare corporală (specifică unei

„simple corecții"), caracteristică elementului subiectiv al infracțiunii

prevăzute de art. 183 C. pen. („loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte").

- asupra

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

invocat de către apărare ca temei al reducerii pedepsei aplicate inculpatului.

Potrivit art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., hotărârile sunt

supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu

prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare,

la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții

generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a

Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana

infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală.

Infracțiunea

de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174-176 lit. a) C. pen., este

sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau detențiune pe viață.

Inculpatului

i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, cu numai 1 an închisoare

peste limita minimă a pedepsei prevăzută de textul incriminator.

În consecință,

în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea

inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă

a faptelor, precum și datele sale personale, la care au făcut referire ambele

instanțe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut

de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia,

care, de altfel, ar fi fost posibil numai prin reținerea unor împrejurări ca

circumstanțe atenuante, împrejurări ce nu se regăsesc însă în prezenta cauză.

Față de

cele arătate, înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Potrivit

art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen.,

combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce

durata măsurilor preventive privative de libertate.

Conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către

stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 2/A din 13 ianuarie

2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de

la 04 septembrie 2010 la 24 aprilie 2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 24

aprilie 2012.