ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1282/2012

Deliberând asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 293 din 21 octombrie 2011, Tribunalul Harghita, secția penală, a dispus următoarele: 1) a fost respinsă cererea inculpatului C.G. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, din infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. 2) în baza art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.G. la pedeapsa de 16 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

timp de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. În conformitate cu art. 71 C. pen. în timpul executării pedepsei inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 a), b), d), e) C. pen. ca pedeapsă accesorie. Potrivit art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate durata reținerii și arestării preventive de la data de 4 septembrie 2010 până la zi. În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului. 3) a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată de partea civilă H.V. S-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen., fiind obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare. Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul din data de 26 noiembrie 2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului C.G.

pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. Potrivit actului de sesizare s-a reținut, în esență, că în noaptea de 3 spre 4 septembrie 2010, inculpatul C.G., după ce i-a aplicat lovituri cu pumnii și picioarele concubinei sale D.O., a legat-o pe aceasta cu un lanț de căruță și a târât-o o distanță de 10 m pe un teren cu fâneață, provocându-i leziuni grave care au dus la decesul acesteia. Pentru dovedirea situației de fapt, Ministerul Public a avut în vedere următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto criminalistică, fișa de constatări preliminare medico-legale, raportul medico-legal de necropsie, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, declarațiile martorilor și declarațiile inculpatului.

În cursul cercetării judecătorești a fost audiat inculpatul C.G., martorii C.G., V.E., D.V., C.G., D.G., C.M.M. La dosar a fost depus avizul medico-legal din data de 28 aprilie 2011 emis de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureș, referatul de evaluare din 13 iulie 2011 întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Harghita și avizul Comisiei superioare de medicină legală. Din probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: Așa cum rezultă din declarația martorului C.G., care are o stână în zonă, într-o zi de vineri, în luna septembrie a anului 2010, dată stabilită ulterior ca fiind ziua de 3 septembrie 2010, inculpatul C.G.

s-a deplasat cu căruța trasă de un cal la un teren pe care îl folosea în zona numită B., din comuna Corbu. Inculpatul era însoțit de concubina sa, victima D.O., și de minora C.M.M., fiica lor în vârstă de 4 ani și 7 luni la acea vreme. Inculpatul deținea, pe respectivul teren, o căsuță și intenționa să petreacă acolo noaptea următoare. S-a reținut că martorul a declarat că l-a servit pe inculpat cu un pahar cu vin. Despre victimă, crede că și ea consumase alcool, dar nu a fost atent la acest aspect. Martorul a mai arătat că, în ziua respectivă, a circulat multă lume pe drumul aflat la 50 m de stâna sa. După lăsarea întunericului, pe drum, nu a mai circulat nimeni și ar fi auzit dacă cineva s-ar fi deplasat cu căruța sau cu mașina.

S-a mai reținut că, ajunși la terenul pe care îl foloseau, raporturile dintre inculpat și victimă au devenit violente. Inculpatul susține că au consumat împreună alcool, iar victima a lovit-o pe minoră și asta l-a determinat să o agreseze. Din declarațiile martorilor s-a reținut că raporturile dintre cei doi erau de mult timp compromise din cauza consumului de alcool al victimei. În acest sens, martorul V.E. a arătat că „victima D.O. se stricase complet. Mai rău nu se poate. Era bețivă și era murdară". Se mai reține că inculpatul a recunoscut că a lovit-o pe victimă, dar numai cu palma și cu o bâtă peste fund. De asemenea, a mai arătat că a împins-o „cu capul de gard" în cursul nopții. Ulterior, inculpatul a revenit asupra declarațiilor sale din faza de urmărire penală și a încercat să susțină o situație de fapt potrivit căreia căderea victimei din căruță și târârea ei pe teren au fost accidentale.

S-a apreciat însă de instanța de fond că declarațiile sale sunt contradictorii: „eu am dat-o jos și de nervi i-am legat un picior cu lanțul de la căruță"; în același timp arată că: „am legat-o cu lanțul când era în căruță. Eu am plecat apoi în bucătărie să iau o sacoșă. În timpul acesta D.O. s-a ridicat în picioare în căruță. Calul s-a speriat de ea și a plecat. Victima a căzut jos pe pământ. Calul a tras-o după căruță până am reușit eu să-l opresc". În cursul urmăririi penale, inculpatul declarase că, la un moment dat, i-a dat două palme victimei, iar aceasta s-a refugiat în căruță unde a consumat alcool. Inculpatul a arătat că „în timp ce aceasta se afla în căruță am mers am luat un lanț de la căruță cu care am legat-o de piciorul stâng.

După ce am legat-o cu lanțul de picior, am legat-o de căruță și pentru că calul era prins la forgon am pornit calul iar aceasta a căzut jos și am târâit-o după căruță. Arăt faptul după ce am târâit-o prin grădină câțiva metri am desfăcut-o și am lăsat-o în spatele căruței". Inculpatul a arătat că faptele s-au petrecut în jurul orei 22:00, iar după aceasta s-a culcat și a lăsat-o pe victimă lângă gard, sângerând din nas și din buze. A mai arătat inculpatul C.G. că minora C.M.M. a văzut desfășurarea faptelor. în cursul nopții, copilul l-a trezit pe inculpat, spunându-i că îl strigă victima. Inculpatul a încercat inițial să o ajute pe victimă, sesizând starea gravă în care se afla. El i-a dat lapte dar susține că victima a cerut alcool, fapt care l-a enervat și l-a determinat să o abandoneze pe parcursul nopții.

S-a arătat că inculpatul își explică schimbarea afirmațiilor prin faptul că a fost amenințat de polițist și prin aceea că era mahmur, aspecte care nu au fost reținute de către instanța de fond ca explicații rezonabile care să justifice această schimbare a declarațiilor. Prima persoană înștiințată despre moartea victimei D.O. a fost martorul C.G. În continuarea declarației sale, martorul a arătat că inculpatul a venit la stână a doua zi în jurul orei 6:00 dimineața. Acesta a încercat să sugereze întâi că victima a murit pur și simplu din cauza consumului de alcool, ulterior arătând că o altă persoană, M.I., ar fi putut să o omoare în timpul nopții, furând în același timp o drujbă. Martorul a precizat că se îndoiește de această posibilitate întrucât, așa cum s-a reținut anterior, nu a auzit pe nimeni care să treacă pe drum în timpul nopții.

De asemenea, drujba ce se susținea că a fost furată era prezentă. Martorul a însoțit organele de cercetare ale poliției la fața locului, a asistat la constatări și la discuția acestora cu minora C.M.M. care a arătat că inculpatul a legat-o pe victimă cu lanțul de picior. Organele de poliție au întocmit o notă de discuție cu minora din care a rezultat că aceasta ar fi declarat că victima a fost lovită de inculpat cu pumnii și cu o bucată de lemn, după care a fost legată cu lanțul de căruță și târâtă prin grădină. În fața instanței de fond nu s-a putut stabili comunicarea coerentă cu minora, declarația ei neputând fi luată în seamă. În stabilirea situației de fapt instanța de fond nu a ținut seama de declarațiile martorului D.V.

pe care le-a considerat nesincere. Acesta a dat declarații inconsecvente și contradictorii asupra momentului în care susține că victima a fost târâtă cu căruța, el arătând atât că a văzut, cât și că nu a văzut când victima a căzut din căruță. Pe baza actelor medico-legale și în special în urma concluziilor Comisiei superioare de medicină-legală instanța de fond a constatat că moartea victimei D.O. a fost violentă, cauzată de aspirarea în căile respiratorii superioare a sângelui curs din buza inferioară. Lezarea buzei inferioare a victimei s-a produs, cel mai probabil, în urma târârii ei cu căruța. Pe baza probelor arătate mai sus, instanța de fond a reținut că inculpatul este cel care a lovit-o pe victimă cu corpuri dure, contondente și a legat-o cu lanțul de căruță după care a târât-o intenționat pe sol, mânând calul.

Între faptele inculpatului și moartea victimei există astfel un raport direct de cauzalitate. Sub aspectul laturii subiective instanța de fond a reținut că inculpatul a acționat cu intenție indirectă. Acesta a prevăzut că agresarea gravă a victimei realizată în special prin târârea ei pe sol în urma căruței poate avea ca rezultat moartea. El nu a urmărit acest lucru, dar a acceptat producerea rezultatului, împrejurări care au fost reținute pe baza acțiunilor inculpatului din cursul acelei nopți. Astfel, C.G. a realizat starea gravă a victimei, a încercat inițial să o ajute dar, ulterior, a arătat că s-a enervat și a abandonat-o pe aceasta afară, dezbrăcată de la brâu în jos, în stare critică, lângă gard, iar el a dormit în bordei.

Față de poziția subiectivă a inculpatului, astfel cum este reținută mai sus, instanța de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. S-a reținut că, prin comportamentul inculpatului, s-a demonstrat poziția subiectivă a intenției față de rezultatul faptei, iar nu a culpei. Sub aspectul cauzelor de agravare, instanța de fond a reținut existența împrejurărilor care califică fapta prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen., respectiv săvârșirea faptei prin cruzimi. Atât legarea cu lanțul, cât și târârea în spatele calului sau a căruței reprezintă, obiectiv, dar chiar și din punctul de vedere al culturii rurale în care au trăit părțile, o cruzime.

La stabilirea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. în ce privește persoana inculpatului, instanța de fond a constatat că acesta suferă de afecțiuni psihice, respectiv de tulburare de personalitate care determină tendințe antisociale și paranoice, tendințe impulsive și de instabilitate psiho-emoțională. Față de existența acestor afecțiuni, pedeapsa a fost îndreptată de minimul special prevăzut de legea penală pentru infracțiunea săvârșită. În ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a constatat că numita H.V., care a arătat că este mama victimei D.O., s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale solicitând cheltuielile de înmormântare.

Aceasta s-a prezentat la un singur termen de judecată, dar nu a precizat care sunt despăgubirile pretinse, și nici nu a dovedit întinderea lor, acțiunea civilă fiind astfel respinsă ca neîntemeiată. Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, inculpatul C.G. În motivarea apelului, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., arătând că nu a dorit să suprime viața victimei, ci doar a vrut să-i aplice o corecție acesteia pentru că era beată. A mai arătat că a legat-o cu lanțul pe victimă când aceasta era în căruță și, datorită faptului că s-au speriat caii, aceasta a căzut din căruță și a fost târâtă după căruță. A mai arătat că, în lipsa sa, victima ar fi căzut într-o prăpastie.

S-a mai arătat că victima a fost lăsată afară peste noapte pentru că așa a dorit ea, iar dimineața fost găsită moartă. Prin decizia penală nr. 2 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală, a dispus următoarele: 1) a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de către inculpatul C.G. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 174, 176 alin. (1) lit. a) C. pen. (omor deosebit de grav) în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de dispozițiile art. 183 C. pen. 2) a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.G. împotriva sentinței penale nr. 293 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita.

A fost menținută starea de arest preventiv, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada arestului de la data pronunțării sentinței atacate, 21 octombrie 2011, la zi. Au fost respinse cererile de revocare, respectiv de înlocuire a măsurii preventive a arestării cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, formulată de către inculpat, prin apărătorul său. A fost obligat inculpatul să achite statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 400 lei, din care suma de 200 lei cu titlu de onorariu pentru avocatul desemnat din oficiu. Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele: Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de fond, și dovedită prin probele administrate, este corectă.

La stabilirea acesteia s-au avut în vedere toate probele administrate în cursul procesului penal, din coroborarea cărora rezultă, fără dubiu, că inculpatul C.G. este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, singurul martor care a discutat cu inculpatul și victima înaintea comiterii faptei, iar cu inculpatul după comiterea faptei este martorul C.G. Acesta a arătat că, în noaptea respectivă, nu au circulat alte persoane prin apropierea locului comiterii faptei, astfel că ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în sensul că o altă persoană ar fi agresat-o pe victimă, nu poate fi luată în considerare. De asemenea, din același motiv arătat mai sus, nu poate fi luată în considerare nici ipoteza invocată de inculpat în apărarea sa, în sensul că victima ar fi căzut într-un șanț adânc, de unde ar fi fost scoasă de doi bărbați.

Însăși fiica inculpatului și a victimei a arătat că inculpatul a bătut-o pe victimă cu pumnii și cu un par și, de asemenea, că a legat-o de picior cu un lanț, care era prins de căruță, și a târât-o prin grădină. A mai arătat martora, cum de altfel a recunoscut și inculpatul, că victima a fost lăsată afară în cursul nopții fără a i se acorda ajutor cu adevărat. Instanța de apel a reținut că, întrebat fiind, inculpatul a declarat că nu este vinovat de comiterea faptei, cele reținute în rechizitoriu nefiind reale. De asemenea, inculpatul, deși într-o cerere depusă în ședința în care a avut loc dezbaterea apelului, a cerut audierea a doi martori, nu a mai solicitat audierea acelor martori, arătând că nu are cereri în probațiune.

A reținut instanța de apel că substratul principal al comiterii faptei de către inculpat este consumul excesiv de alcool de către victimă și el, împrejurare care a condus la răbufnirea necontrolată a inculpatului, care a lovit victima, a legat-o cu lanțul de căruță, a târât-o după căruță și a abandonat-o în cursul nopții, fără să-i acorde îngrijiri, respectiv, fără să o transporte la cea mai apropiată unitate de urgență sau spitalicească. Cât privește încadrarea juridică a faptei comise s-a apreciat de către instanța de apel că este corectă, și nu necesită a fi modificată. Afirmațiile inculpatului, în sensul că fapta săvârșită ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., nu pot fi primite deoarece, din situația de fapt, astfel cum a fost reținută, rezultă că inculpatul a acționat cu intenție indirectă.

Astfel, acesta a prevăzut că agresarea victimei, realizată prin loviri cu pumnii, cu corpuri contondente și târâre pe sol, după căruță, poate avea ca rezultat moartea victimei. Deși nu a urmărit acest fapt, a acceptat producerea lui, cu atât mai mult cu cât, în noaptea respectivă, a abandonat victima, dezbrăcată de la brâu în jos, afară fără a-i acorda îngrijiri, deși era evidentă starea gravă în care se găsea aceasta, fără măcar să o ducă în bordeiul în care a dormit și el, în acea noapte. Prin urmare, conchide instanța de apel că rezultatul mai grav nu a fost unul praeterintenționat și, ca atare, se impune respingerea cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul arătat.

De asemenea, individualizarea pedepsei aplicate a fost apreciată ca fiind corectă, potrivit disp. art. 72 C. pen., referitor la gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, de persoana inculpatului și urmările ireversibile ale faptei. Astfel, în condițiile în care inculpatul a bătut victima și a legat-o cu lanțul de căruță, după care a târât-o prin grădină, la toate acestea asistând fiica părților, în vârstă de 4 ani, s-a apreciat că nu se justifică reducerea pedepsei aplicate, cu atât mai mult, cu cât, inculpatul a recunoscut doar parțial comiterea faptei, se crede nevinovat și încearcă să justifice activitatea sa infracțională prin aducerea de acuze de tot felul la adresa victimei.

Împotriva deciziei, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.G., motivele fiind menționate în partea introductivă a prezentei decizii.

Prealabil examinării pe fond a recursului, înalta Curte constată următoarele: - inculpatul, în fața instanței de fond, a pledat nevinovat, fiind de acord să dea o declarație în care, fără a nega acte de violență comise asupra victimei (concubinei sale), a susținut, în esență, că moartea acesteia nu i se poate imputa lui, ci chiar victimei (comportamentului și conduitei sale, pe fondul stării avansate de ebrietate); în aceeași declarație, inculpatul a revenit asupra recunoașterii faptei în cursul urmării penale, cu motivarea că „am fost amenințat de polițist", „eram mahmur de băutură" și că „am fost amenințat la postul de poliție"; - în apel, inculpatul nu a fost de acord să fie ascultat, precizând însă că „menține declarațiile date la Tribunalul Harghita"; de asemenea, așa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate instanța de apel a făcut cunoscute inculpatului dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 1470 și 1483 din 8 noiembrie 2011 au condus la adoptarea O.U.G.

nr. 121/2011 publicată în M. Of. din 29 decembrie 2011, act normativ în care la art. XI se prevede că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. se aplică și inculpaților ale căror cauze sunt în curs de soluționare, limitele de pedeapsă urmând să îi fie astfel reduse cu o treime. Inculpatul a precizat că „nu recunoaște fapta, arătând că nu a omorât-o el, nu a legat-o după căruță ci ea era în căruță .. nu solicită aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen." (decizie); - în recurs, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat, reiterând apărările de la instanța de fond, constând, în sinteză, în aceea că se consideră nevinovat, că a lovit victima cu o bâtă, nu cu pumnii și picioarele, că a legat-o cu un lanț de căruță, însă a aceasta a căzut, nu el a fost cel care a târât-o intenționat legată de căruță.

În căile de atac (apel și în recurs) nu au mai fost solicitate probe noi pe situația de fapt. Motivele de recurs sunt aceleași cu motivele de apel, inculpatul reiterând, la fiecare nivel de jurisdicție, apărările formulate la judecarea pe fond a cauzei penale.

Examinând pe fond recursul inculpatului C.G., Înalta Curte reține că acesta este nefondat pentru motivele ce se vor arăta: În condițiile în care, pe de o parte, în căile de atac nu au fost administrate probe noi de natură să modifice situația de fapt reținută de instanța de fond, iar pe de altă parte, argumentele în fapt și în drept ale apărării sunt aceleași ca cele expuse la instanța de fond și de apel, înalta Curte își însușește toate argumentele părții expozitive ale sentinței și deciziei atacate cu privire la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, apreciind că nu se impune reluarea acestora, ci numai completarea lor, după cum urmează: - asupra cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. invocat de către apărare ca temei al achitării prin aplicarea art. 10 lit. c) C. proc. pen. („fapta nu a fost săvârșită de inculpat") și pentru reținerea „stării de provocare", prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. (constând în comportamentul victimei aflată în stare avansată de ebrietate). Potrivit cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul.

în ce privește cerința ca eroarea de fapt să fie „gravă" trebuie înțeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influențat soluția procesului. în consecință, eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate. Apărătorul și inculpatul, personal, nu au arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și confirmată de instanța de apel. Motivarea acestui caz de casare sugerează, în realitate, ipoteza potrivit căreia instanțele ar fi evaluat greșit probele administrate. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Prima instanță, precum și cea de apel, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal. Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță.

În măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu absolut. În cauză, inculpatul s-a limitat la expunerea unor ipoteze cu privire la cauzele decesului concubinei sale, fără a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare și fără a arăta, chiar la minimă suficiență, care probă este în contradicție cu situația de fapt expusă în cele două hotărâri judecătorești. Ambele instanțe au examinat apărările inculpatului (decesul ca urmare a consumului excesiv de alcool ori uciderea victimei de către o altă persoană) constând că probele dosarului (actele medico-legale și declarațiile martorilor, coroborate cu situarea izolată a locului faptei) infirmă categoric aceste ipoteze ale morții numitei D.O.

Neîntemeiată este și critica inculpatului cu privire la nereținerea „stării de provocare" (art. 73 lit. b) C. pen.) ca circumstanță atenuantă. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă". Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea acestora, nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale ori pe baza afirmațiilor inculpatului, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.

În prezenta cauză, nu se poate reține „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective. Probatoriul administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ar fi fost provocat" prin una din modalitățile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. („prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă"). Toate nemulțumirile recurentului-inculpat față de concubina sa, pretins a fi fost acumulate pe parcursul anilor (consumul frecvent și exagerat de alcool, lipsa de activitate ori de ajutor în gospodărie, comportamentul social ori familial față de el și minora M.M.), comportament pretins acutizat în ziua faptelor ce formează obiectul judecății, nu pot justifica, rezonabil, adoptarea unei conduite extrem de violente față de aceasta, conduită aptă să conducă la un rezultat letal.

- asupra cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. invocat de către apărare ca temei al schimbării încadrării juridice a faptei în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen. Infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen. se caracterizează prin aceea că infractorul acționează cu intenția generală de vătămare corporală, nu de omor, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind reținut pe baza culpei, ceea ce constituie o formă mixtă de vinovăție (intenția depășită). Dimpotrivă, în cazul infracțiunii de omor, infractorul acționează cu intenția suprimării vieții victimei, iar nu cu intenția generală de vătămare corporală. Intenția de omor este dedusă, în doctrină și jurisprudență, din împrejurările săvârșirii faptei și din modul concret în care a acționat infractorul.

Gravele leziuni constatate pe corpul victimei (concubina inculpatului), și relevate de actele medicale și medico-legale, sugerează, de o manieră rezonabilă, acțiuni de durată și de extremă violență asupra acesteia, acțiuni care depășesc cu mult pretinsa intenție de „corecție" la care a făcut referire inculpatul în apărarea sa. De altfel, chiar inculpatul recunoaște că, și el, se afla sub influența băuturilor alcoolice și că a aplicat victimei mai multe lovituri cu o bâtă, precum și că a legat-o pe aceasta, de picior, cu un lanț de căruță, fiind târâtă pe o distanță destul de mare. Or, acțiunile inculpatului, prin durată și intensitate, prin modul de realizare și prin mijloacele folosite, relevă intenția de omor, în modalitatea intenției indirecte, iar nu intenția generală de vătămare corporală (specifică unei „simple corecții"), caracteristică elementului subiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

(„loviri sau vătămări cauzatoare de moarte"). - asupra cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. invocat de către apărare ca temei al reducerii pedepsei aplicate inculpatului. Potrivit art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174-176 lit. a) C. pen., este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau detențiune pe viață. Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, cu numai 1 an închisoare peste limita minimă a pedepsei prevăzută de textul incriminator. În consecință, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor, precum și datele sale personale, la care au făcut referire ambele instanțe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia, care, de altfel, ar fi fost posibil numai prin reținerea unor împrejurări ca circumstanțe atenuante, împrejurări ce nu se regăsesc însă în prezenta cauză.

Față de cele arătate, înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat. Potrivit art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 2/A din 13 ianuarie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 04 septembrie 2010 la 24 aprilie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 aprilie 2012.