ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5565/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5565/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 1551/2006 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul C.N. a chemat în judecată

pe pârâta Primăria municipiului S., solicitând anularea dispoziției din 19 septembrie

2005 și obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeței de 1.020 m.p., teren

situat în municipiul S., str. V. sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Prin sentința civilă nr. 607 din 10 iulie 2006,

Tribunalul Olt, a admis, în parte, contestația și a dispus anularea actului atacat.

A reținut că, în anul

1979, reclamantul a donat fiicei sale, B.M., o casă amplasată pe terenul solicitat,

teren care a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Pentru construcție - expropriată

prin Decretul nr. 173/1975 - donatara a primit despăgubiri.

Reclamantul, ca proprietar

al terenului la data preluării abuzive, are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, respectiv restituirea în natură/prin echivalent .

Prin decizia nr. 846

din 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel Craiova, a respins apelul reclamantului, a

admis apelul pârâtei, a schimbat sentința, în sensul că a respins contestația.

Instanța a apreciat că

reclamantul nu mai era proprietar al terenului la momentul preluării acestuia de

către stat, astfel că nu are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 5276 din 28 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a casat decizia și

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Potrivit contractului

perfectat între părți în anul 1979, cu respectarea prevederilor art. 30 din Legea

nr. 58/1974, donația a avut ca obiect exclusiv construcția amplasată pe terenul

în litigiu, teren care concomitent acestei înstrăinări a trecut în proprietatea

statului. Așadar, statul a preluat terenul de la reclamantul donator și nu de la

fiica donatară, aceasta din urmă beneficiind exclusiv de folosința gratuită a acestei

suprafețe de teren până la demolarea construcției.

Potrivit dispozițiilor

exprese ale H.G. nr. 250/2007, persoana care la data preluării abuzive era proprietar

al terenului, este îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cererea privind restituirea

în natură nu era inadmisibilă, instanța fondului având posibilitatea legală de a

hotărî asupra măsurii reparatorii adecvate, soluționarea acestui capăt de cerere

presupunând însă cu prioritate clarificarea situației juridice a terenului, prin

administrarea de noi probatorii.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 355 din 20 martie 2008, Tribunalul Olt, a admis cererea, a anulat dispoziția

din 19 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului S., a dispus restituirea către

reclamant a suprafeței de 797 m.p. teren situat în S., str. V., devenită str. P.,

a constatat că pentru suprafața de 223 m.p., reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii

în echivalent.

Instanța a avut în vedere

raportul de expertiză, din concluziile căruia a rezultat că pe suprafețele de teren

compuse din 360 m.p., spațiu liber, și 437 m.p., amenajat ca teren loc de joacă,

nu există cămine de vizitare a utilităților; având în vedere poziționarea acestora

în teren și a racordurilor la rețele stradale, terenul nu este traversat de conducte

ale utilităților ce deservesc blocurile adiacente.

Prin decizia civilă

nr. 295 din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul pârâtei,

a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamantului la

măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 797 m.p., fiind menținute

restul dispozițiilor sentinței.

Instanța a reținut că

terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea

nr. 58/1974 și se află situat între străzile P. și V., delimitat de blocuri de locuit;

terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este sistematizat

și organizat cu funcțiunea de loc de joacă pentru copii, parcare cu acces din ambele

străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective și spațiu verde. Concluziile

expertizei sub acest aspect nu au fost contestate de reclamant, acesta formulând

obiecțiuni numai în sensul neindividualizării stricte a terenului ce ar putea face

obiectul restituirii în natură.

Concluzia instanței a

fost în sensul că existența locului de joacă pentru copii și a unui teren liber

cu destinația de spațiu verde, chiar dacă nu are amenajări deosebite, constituie

o necesitate obiectivă pentru comunitatea respectivă, astfel încât, soluția de restituire

în natură a celor două suprafețe de teren, de 437 m.p. și respectiv, 360 m.p., din

suprafața totală de 1.020 m.p., este nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă

nr. 5324 din 8 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursul reclamantului, a casat decizia și a trimis

cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

A reținut că instanța

de apel nu s-a preocupat să stabilească situația de fapt completă a imobilului la

data intrării în vigoare a legii, deși reclamantul formulase apărări în acest sens.

Prin decizia nr. 275

din 22 septembrie 2010, Curtea de apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința, în sensul că

a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața

de 797m.p. teren, situată în S., str. V.

Rejudecând cauza, prin

raportare și la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului - instanța a pus în discuție necesitatea

completării probatoriului administrat cu proba cu înscrisuri pentru a clarifica

situația terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv,

prezentarea unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu

la acel moment.

S-au depus la dosar aceste

înscrisuri, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local

al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public,

împreună cu anexa I, proiectul de construcție al cartierului V., anexă la Decretul

de expropriere nr. 173/1985, precum și anexa la acest decret cu persoanele expropriate.

Instanța a constatat că

terenul în litigiu, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert

tehnic S.C., reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este sistematizat

și organizat cu funcțiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale

de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii și spațiu verde.

Utilitatea terenului este

confirmată și de actele depuse de către apelantă, respectiv schița atașată decretului

de expropriere, pe care suprafața solicitată spre restituire este configurată prin

linie de culoare galbenă, hotărârea nr. 66/1999 a Consiliului Local S., în care

terenul apare evidențiat ca parcare și teren de joacă.

Așa cum rezultă din schița

atașată cauzei cu privire la amplasarea construcțiilor în momentul edificării cartierului

de locuințe rezultă că pe acest teren se află blocuri, alei pietonale de acces la

blocuri, spațiu verde în jurul blocurilor, precum și spațiu amenajat pentru jocul

copiilor.

Faptul că pe anumite suprafețe

de teren nu există edificate construcții, nu duce la concluzia că acestea constituie

terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit Normelor Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma

„amenajări de utilitate publică” ale localităților urbane și rurale are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume:

căi de comunicație, în cadrul cărora intră și aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit. Restituirea

în natură se referă numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul

și utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren.

Or, pe teren se află amenajările

avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri și nu există

nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un

alt spațiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat.

Pe schița atașată raportului

de expertiză nu sunt evidențiate nici blocurile, nici aleile de acces la blocurile

respective, situația aceasta de fapt rezultând însă din schița atașată de apelantă

(P.U.Z.) în rejudecare.

Concluzia finală a instanței

a fost în sensul că nu se impune restituirea în natură a celor două suprafețe de

teren de 437 m.p. (teren pentru jocul copiilor, amenajat cu dotările corespunzătoare)

și 360 m.p. (spațiu verde, care, deși în prezent nu are amenajări deosebite, este

necesar bunei funcționări a amenajării publice respective, mai ales în condițiile

actuale de poluare și de necesitate a existenței unor spații verzi cu scopul protecției

mediului), potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, impunându-se

măsurile reparatori în echivalent, spațiile respective fiind destinate a servi nevoilor

comunității din blocurile ce le delimitează.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 octombrie 2010, reclamantul, prin

care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Decizia este nelegală,

fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului, iar după casare instanța va judeca din nou, ținând

seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Instanța de apel nu s-a

preocupat să stabilească situația terenului în suprafață de 797 m.p. la data apariției

Legii nr. 10/2001, ci a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului

local din anul 1999, cu mult anterioară apariției Legii nr. 10/2001, hotărâre în

care terenul în litigiu ar apărea evidențiat ca loc de joacă și spațiu verde, fapt

neadevărat.

În condițiile în care

pârâtă nu a făcut dovada că la data apariției Legii nr. 10/2001, terenul în suprafață

de 797 m.p. era amenajat ca loc de joacă și spațiu verde, instanța de apel trebuia

să constate că sunt întemeiate susținerile reclamantului făcute în sensul că aceste

amenajări au fost edificate de pârâtă în timpul litigiului, pentru a ocupa terenul.

Restituirea în natură

a acestui teren nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente

pe teren, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.

Decizia atacată a fost

dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., întrucât, deși apelul

primăriei viza netemeinicia și nelegalitatea sentinței sub aspectul restituirii

în natură a terenului în suprafață de 797 m.p., instanța de apel schimbă în totalitate

sentința, în sensul că constată dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai

pentru suprafața de 797 m.p., nefăcându-se nici un fel de referire la suprafața

de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în echivalent prin

sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat,

numai în privința uneia din criticile de nelegalitate.

Prima critică - decizia

este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanța

va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a

cărei hotărâre a fost casată - nu este întemeiată, întrucât instanța de apel s-a

preocupat să stabilească situația terenului în suprafață de 797 m.p. la data apariției

Legii nr. 10/2001.

Astfel, pentru completarea

probatoriului ordonată de instanța supremă, instanța fondului a solicitat prezentarea

unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu la acel

moment. S-au depus la dosar o serie de înscrisuri relevante clarificării situației

terenului, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local

al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public,

împreună cu anexa I, proiectul de construcție al cartierului V., anexă la Decretul

de expropriere nr. 173/1985, precum și anexa la acest decret cu persoanele expropriate.

Instanța, în acest context

probator și având în vedere concluziile raportului de expertiză, a statuat în fapt

că terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este

sistematizat și organizat cu funcțiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei

pietonale de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii și spațiu

verde.

Faptul că pe anumite suprafețe

de teren nu există edificate construcții, nu duce la concluzia că acestea constituie

terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În mod corect au fost

avute în vedere Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, în cuprinsul cărora sintagma „amenajări de utilitate publică”

ale localităților urbane și rurale are semnificația unor suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității și anume: căi de comunicație, în cadrul cărora intră

și aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații

verzi din jurul blocurilor de locuit.

Restituirea în natură

se referă numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea

normală a amenajărilor existente pe teren.

Pe teren se află amenajările

avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri și nu există

nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un

alt spațiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat.

S-a precizat clar că,

pe schița atașată raportului de expertiză nu sunt evidențiate nici blocurile, nici

aleile de acces la blocurile respective, însă această situație de fapt rezultă din

schița atașată de apelantă (P.U.Z.), în rejudecare.

Acestea sunt considerentele

de fapt și de drept pertinente pentru care poate fi primită ca fiind judicioasă

concluzia finală a instanței, conform căreia nu se impune restituirea în natură

a celor două suprafețe de teren de 437 mp - teren pentru jocul copiilor, amenajat

cu dotările corespunzătoare - și 360 mp - spațiu verde, care, deși în prezent nu

are amenajări deosebite, este necesar bunei funcționări a amenajării publice respective,

mai ales în condițiile actuale de poluare și de necesitate a existenței unor spații

verzi cu scopul protecției mediului - potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, în cauză, impunându-se măsurile reparatori în echivalent, spațiile

respective fiind destinate a servi nevoilor comunității din blocurile ce le delimitează.

Faptul că instanța fondului

a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului local din anul

1999, cu mult anterioară apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi imputat acesteia,

întrucât această apreciere a avut ca temei obligația impusă de instanța supremă,

configurată cu precizie în hotărârea de casare.

Este întemeiată critica

conform căreia decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295

C. proc. civ., întrucât, deși apelul primăriei a vizat exclusiv netemeinica și nelegalitatea

sentinței sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 797 m.p.,

instanța de apel a schimbat în totalitate sentința, a constatat dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent pentru suprafața de 797 m.p., nefăcând însă nici o referire

la suprafața de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în

echivalent prin sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, situație

ce trebuia conservată în temeiul principiului puterii de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, va admite recursul reclamantului, fiind întemeiată

această ultimă critică, va modifica în parte decizia, în sensul că va schimba în

parte sentința nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, secția civilă, constatând

dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de

797 m.p. teren situată în S., Str.V., Județul Olt, cu menținerea restului dispozițiilor

deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 275 din 22 septembrie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia

în sensul că schimbă în parte sentința nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului

Olt, secția civilă.

Constată dreptul reclamantului

la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 797 m.p. teren situată

în S., Str.V., Județul Olt.

Menține restul dispozițiilor

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2011.