ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5565/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1551/2006 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului S., solicitând anularea dispoziției din 19 septembrie 2005 și obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeței de 1.020 m.p., teren situat în municipiul S., str. V. sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Prin sentința civilă nr. 607 din 10 iulie 2006, Tribunalul Olt, a admis, în parte, contestația și a dispus anularea actului atacat. A reținut că, în anul 1979, reclamantul a donat fiicei sale, B.M., o casă amplasată pe terenul solicitat, teren care a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Pentru construcție - expropriată prin Decretul nr. 173/1975 - donatara a primit despăgubiri. Reclamantul, ca proprietar al terenului la data preluării abuzive, are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, respectiv restituirea în natură/prin echivalent . Prin decizia nr. 846 din 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel Craiova, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința, în sensul că a respins contestația. Instanța a apreciat că reclamantul nu mai era proprietar al terenului la momentul preluării acestuia de către stat, astfel că nu are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 5276 din 28 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Potrivit contractului perfectat între părți în anul 1979, cu respectarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, donația a avut ca obiect exclusiv construcția amplasată pe terenul în litigiu, teren care concomitent acestei înstrăinări a trecut în proprietatea statului. Așadar, statul a preluat terenul de la reclamantul donator și nu de la fiica donatară, aceasta din urmă beneficiind exclusiv de folosința gratuită a acestei suprafețe de teren până la demolarea construcției. Potrivit dispozițiilor exprese ale H.G. nr. 250/2007, persoana care la data preluării abuzive era proprietar al terenului, este îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cererea privind restituirea în natură nu era inadmisibilă, instanța fondului având posibilitatea legală de a hotărî asupra măsurii reparatorii adecvate, soluționarea acestui capăt de cerere presupunând însă cu prioritate clarificarea situației juridice a terenului, prin administrarea de noi probatorii. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2008, Tribunalul Olt, a admis cererea, a anulat dispoziția din 19 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului S., a dispus restituirea către reclamant a suprafeței de 797 m.p. teren situat în S., str. V., devenită str. P., a constatat că pentru suprafața de 223 m.p., reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța a avut în vedere raportul de expertiză, din concluziile căruia a rezultat că pe suprafețele de teren compuse din 360 m.p., spațiu liber, și 437 m.p., amenajat ca teren loc de joacă, nu există cămine de vizitare a utilităților; având în vedere poziționarea acestora în teren și a racordurilor la rețele stradale, terenul nu este traversat de conducte ale utilităților ce deservesc blocurile adiacente. Prin decizia civilă nr. 295 din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 797 m.p., fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Instanța a reținut că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 și se află situat între străzile P. și V., delimitat de blocuri de locuit; terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este sistematizat și organizat cu funcțiunea de loc de joacă pentru copii, parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective și spațiu verde. Concluziile expertizei sub acest aspect nu au fost contestate de reclamant, acesta formulând obiecțiuni numai în sensul neindividualizării stricte a terenului ce ar putea face obiectul restituirii în natură. Concluzia instanței a fost în sensul că existența locului de joacă pentru copii și a unui teren liber cu destinația de spațiu verde, chiar dacă nu are amenajări deosebite, constituie o necesitate obiectivă pentru comunitatea respectivă, astfel încât, soluția de restituire în natură a celor două suprafețe de teren, de 437 m.p.

și respectiv, 360 m.p., din suprafața totală de 1.020 m.p., este nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 5324 din 8 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul reclamantului, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. A reținut că instanța de apel nu s-a preocupat să stabilească situația de fapt completă a imobilului la data intrării în vigoare a legii, deși reclamantul formulase apărări în acest sens. Prin decizia nr. 275 din 22 septembrie 2010, Curtea de apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei, a schimbat sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 797m.p.

teren, situată în S., str. V. Rejudecând cauza, prin raportare și la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului - instanța a pus în discuție necesitatea completării probatoriului administrat cu proba cu înscrisuri pentru a clarifica situația terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, prezentarea unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu la acel moment. S-au depus la dosar aceste înscrisuri, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public, împreună cu anexa I, proiectul de construcție al cartierului V., anexă la Decretul de expropriere nr. 173/1985, precum și anexa la acest decret cu persoanele expropriate.

Instanța a constatat că terenul în litigiu, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert tehnic S.C., reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este sistematizat și organizat cu funcțiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii și spațiu verde. Utilitatea terenului este confirmată și de actele depuse de către apelantă, respectiv schița atașată decretului de expropriere, pe care suprafața solicitată spre restituire este configurată prin linie de culoare galbenă, hotărârea nr. 66/1999 a Consiliului Local S., în care terenul apare evidențiat ca parcare și teren de joacă. Așa cum rezultă din schița atașată cauzei cu privire la amplasarea construcțiilor în momentul edificării cartierului de locuințe rezultă că pe acest teren se află blocuri, alei pietonale de acces la blocuri, spațiu verde în jurul blocurilor, precum și spațiu amenajat pentru jocul copiilor.

Faptul că pe anumite suprafețe de teren nu există edificate construcții, nu duce la concluzia că acestea constituie terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001. Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma „amenajări de utilitate publică” ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume: căi de comunicație, în cadrul cărora intră și aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit. Restituirea în natură se referă numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren.

Or, pe teren se află amenajările avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri și nu există nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un alt spațiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat. Pe schița atașată raportului de expertiză nu sunt evidențiate nici blocurile, nici aleile de acces la blocurile respective, situația aceasta de fapt rezultând însă din schița atașată de apelantă (P.U.Z.) în rejudecare. Concluzia finală a instanței a fost în sensul că nu se impune restituirea în natură a celor două suprafețe de teren de 437 m.p. (teren pentru jocul copiilor, amenajat cu dotările corespunzătoare) și 360 m.p.

(spațiu verde, care, deși în prezent nu are amenajări deosebite, este necesar bunei funcționări a amenajării publice respective, mai ales în condițiile actuale de poluare și de necesitate a existenței unor spații verzi cu scopul protecției mediului), potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, impunându-se măsurile reparatori în echivalent, spațiile respective fiind destinate a servi nevoilor comunității din blocurile ce le delimitează. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 octombrie 2010, reclamantul, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Decizia este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanța va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Instanța de apel nu s-a preocupat să stabilească situația terenului în suprafață de 797 m.p. la data apariției Legii nr. 10/2001, ci a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului local din anul 1999, cu mult anterioară apariției Legii nr. 10/2001, hotărâre în care terenul în litigiu ar apărea evidențiat ca loc de joacă și spațiu verde, fapt neadevărat.

În condițiile în care pârâtă nu a făcut dovada că la data apariției Legii nr. 10/2001, terenul în suprafață de 797 m.p. era amenajat ca loc de joacă și spațiu verde, instanța de apel trebuia să constate că sunt întemeiate susținerile reclamantului făcute în sensul că aceste amenajări au fost edificate de pârâtă în timpul litigiului, pentru a ocupa terenul. Restituirea în natură a acestui teren nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel. Decizia atacată a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., întrucât, deși apelul primăriei viza netemeinicia și nelegalitatea sentinței sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 797 m.p., instanța de apel schimbă în totalitate sentința, în sensul că constată dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai pentru suprafața de 797 m.p., nefăcându-se nici un fel de referire la suprafața de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în echivalent prin sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este întemeiat, numai în privința uneia din criticile de nelegalitate. Prima critică - decizia este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanța va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată - nu este întemeiată, întrucât instanța de apel s-a preocupat să stabilească situația terenului în suprafață de 797 m.p. la data apariției Legii nr. 10/2001. Astfel, pentru completarea probatoriului ordonată de instanța supremă, instanța fondului a solicitat prezentarea unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu la acel moment.

S-au depus la dosar o serie de înscrisuri relevante clarificării situației terenului, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public, împreună cu anexa I, proiectul de construcție al cartierului V., anexă la Decretul de expropriere nr. 173/1985, precum și anexa la acest decret cu persoanele expropriate. Instanța, în acest context probator și având în vedere concluziile raportului de expertiză, a statuat în fapt că terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit și este sistematizat și organizat cu funcțiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii și spațiu verde.

Faptul că pe anumite suprafețe de teren nu există edificate construcții, nu duce la concluzia că acestea constituie terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001. În mod corect au fost avute în vedere Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cuprinsul cărora sintagma „amenajări de utilitate publică” ale localităților urbane și rurale are semnificația unor suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume: căi de comunicație, în cadrul cărora intră și aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit.

Restituirea în natură se referă numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren. Pe teren se află amenajările avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri și nu există nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un alt spațiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat. S-a precizat clar că, pe schița atașată raportului de expertiză nu sunt evidențiate nici blocurile, nici aleile de acces la blocurile respective, însă această situație de fapt rezultă din schița atașată de apelantă (P.U.Z.), în rejudecare.

Acestea sunt considerentele de fapt și de drept pertinente pentru care poate fi primită ca fiind judicioasă concluzia finală a instanței, conform căreia nu se impune restituirea în natură a celor două suprafețe de teren de 437 mp - teren pentru jocul copiilor, amenajat cu dotările corespunzătoare - și 360 mp - spațiu verde, care, deși în prezent nu are amenajări deosebite, este necesar bunei funcționări a amenajării publice respective, mai ales în condițiile actuale de poluare și de necesitate a existenței unor spații verzi cu scopul protecției mediului - potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, impunându-se măsurile reparatori în echivalent, spațiile respective fiind destinate a servi nevoilor comunității din blocurile ce le delimitează.

Faptul că instanța fondului a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului local din anul 1999, cu mult anterioară apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi imputat acesteia, întrucât această apreciere a avut ca temei obligația impusă de instanța supremă, configurată cu precizie în hotărârea de casare. Este întemeiată critica conform căreia decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., întrucât, deși apelul primăriei a vizat exclusiv netemeinica și nelegalitatea sentinței sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 797 m.p., instanța de apel a schimbat în totalitate sentința, a constatat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 797 m.p., nefăcând însă nici o referire la suprafața de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în echivalent prin sentința civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, situație ce trebuia conservată în temeiul principiului puterii de lucru judecat. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, va admite recursul reclamantului, fiind întemeiată această ultimă critică, va modifica în parte decizia, în sensul că va schimba în parte sentința nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, secția civilă, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 797 m.p.

teren situată în S., Str.V., Județul Olt, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 275 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia în sensul că schimbă în parte sentința nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, secția civilă. Constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 797 m.p. teren situată în S., Str.V., Județul Olt. Menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.