ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4491/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1021 din 1 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta N.M. și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să restituie în natură acesteia terenul în suprafață de 172,5 m.p. situat în București, strada Z.O., sector 5, astfel cum este identificat de punctele 1-2-9-3-4-5-6, în planul de situație anexă la raportul expertiză topografică întocmit de expertul S.V., condiționat de rambursarea, de către reclamantă, a sumei de 431,25 RON, reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare, conform legislației în vigoare în condițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 45/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G.

nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notifîcatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării, însă reclamanta nu s-a conformat acestor obligații legale, impunându-se respingerea acțiunii. Prin decizia civilă nr. 486A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, care de altfel este depus la dosar, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei îndreptățite, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.

Deși aceste înscrisuri au fost anexate notificării din 6 noiembrie 2001, ce a vizat restituirea în natură a imobilului din strada Z.O., sector 5, compus din 172,5 m.p., primăria nu a soluționat notificarea până la introducerea acțiunii de față, 18 februarie 2010, încălcând dispozițiile imperative ale art. 22, 23 și 25 din Legea nr. 10/2001. În cadrul procedurii judiciare, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanta avea dreptul să-și completeze probele cu înscrisuri și expertiză. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin actul de tranzacție autentificat din 19 iunie 1937, imobilul situat în București, strada Z.O., a fost împărțit în 3 loturi și anume lotul nr. XX în suprafață de 85 m.p., proprietar J.A.M.; lotul nr. YY în suprafață de 311,37 m.p., proprietar I.V., R.V.

și M.V.; lotul nr. ZZ în suprafață de 233,63 m.p., proprietar P.S.M., A.T.N. și A.I.B. În ceea privește lotul nr. YY, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 august 1937, vânzătorii I.V., R.V. și M.V. l-au vândut către O.M., suprafața fiind de 311,37 m.p. În anul 1945, O.M. a decedat, moștenitorii fiind, conform procesului-verbal din 28 mai 1945, M.A., căsătorită M., M.M., căsătorită N., M.E., căsătorită S. Conform actului constatator de deces, lotul nr. YY situat în București, strada Z.O. avea o suprafață de 345 m.p. și nu de 311,37 m.p., cât fusese trecut în actul de vânzare-cumpărare inițial. Concluzionând, prima instanță a reținut că la nivelul anului 1951, proprietari asupra lotului nr. YY în suprafață de 345 m.p.

erau M.A., N.M. și S.E., fiecare cu o cotă de 1/3 din imobil, respectiv 115 m.p. Prin actul de vânzare-cumpărare transcris, vânzătoarea M.A. a vândut cota sa de 1/3 din imobil către N.M., N.G., S.Ș. și S.E. După această înstrăinare, situația lotului nr. YY se prezintă în felul următor: N.M. deținea 143,75 m.p. (115 m.p. din moștenire și 28,75 m.p. din vânzare); S.E. deținea 143,75 m.p. (115 m.p. din moștenire și 28,75 m.p. din vânzare); N.G. și S.Ș. dețineau 28,75 m.p. din vânzare. În ceea privește lotul nr. ZZ, acesta a fost vândut către M.I. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 septembrie 1937, iar prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1951, vânzătorul M.I. vinde către N.G.

lotul nr. ZZ situat în strada Z.O., în suprafață de 256,76 m.p., conform măsurătorilor. În concluzie, soții N. dețineau în București, strada Z.O. o suprafață totală de 429,96 m.p., respectiv, N.M. deținea 143,75 m.p. din lotul nr. YY, N.G. deținea 28,75 m.p. din lotul nr. YY și 256,76 m.p. din lotul nr. ZZ. În urma decesului lui N.G., unica sa moștenitoare a rămas reclamanta N.M. Din suprafața de 256,76 m.p. aferentă lotului nr. ZZ, s-a restituit reclamantei, conform titlului de proprietate din 2001, o suprafață de teren de 210,12 m.p., însă, din lotul nr. YY, în suprafață de 172,5 m.p., nu s-a restituit nimic către reclamantă. Terenul ce a purtat pe fosta strada Z.O., sector 5, format din 405 m.p.

teren și 153,38 m.p. construcție, proprietatea familiei N.G. și N.M., a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 291 din 13 august 1984, conform relațiilor primite de la SC C. SA, iar despăgubirea s-a stabilit prin procesul verbal din 12 aprilie 1985, la suma de 59.111 RON, din care pentru teren s-au acordat 1.012,5 RON, la o valoare de 2,5 RON m.p. De asemenea, din adeverința din 2006, emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale sector 5 și din anexa la Decretul nr. 291/1984 rezultă că suprafața de teren expropriată de la N.G. și N.M. ar fi de 560 m.p., din care construcții 232 m.p. Curtea de Apel a apreciat că prima instanță în mod corect a reținut că, din actele depuse la dosarul cauzei și menționate anterior, s-a făcut dovada că reclamanta și soțul său au deținut în proprietate imobilul respectiv, care a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului-Lege nr. 291/1984.

Potrivit art. 7 alin. (1) imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, sens în care sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc), amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității investite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cat și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Recurentul-pârât mai arată că la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, prin care să se stabilească apartenența terenului în discuție la domeniul public sau privat. Entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

Față de amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei folosințe de locuințe ce ocupă parțial terenul în litigiu, dar și construcțiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate susține în mod justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în natură. Recurentul-pârât mai arată că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate în vreun fel concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Sintagma „bun disponibil" în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă, și anume, faptul că bunul în cauză nu este necesar comunității respective.

Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localității și nici nu se confundă cu acesta, neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998. Legile nr. 213/1998 și nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică și regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv. Când constată că un bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, instanța nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public și dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G.

nr. 250/2007. Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare și nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Pricina de față are ca obiect o cerere de soluționare a notificării din 2001 formulată de intimata reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat recurentului pârât restituirea în natură a unui teren în suprafață de 390,52 m.p. din București, strada Z.O., sector 5, suprafață ulterior precizată ca fiind de 172,50 m.p., ca urmarea a realizării parțiale a dreptului la obținerea măsurilor reparatorii în procedura Legii nr. 18/1991, prin emiterea titlului de proprietate noiembrie 2001, pentru o suprafață de 210,12 m.p.

(aferentă lotului nr. ZZ). Notificarea adresată de intimata reclamantă în temenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată de recurent în termenul imperativ de 60 de zile, stipulat prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din legea specială, astfel încât acesta, până la data promovării cererii de chemare în judecată – 18 februarie 2010 nu a emis dispoziție motivată de soluționare a notificării. Ca atare, în aplicarea efectelor deciziei nr. XX/2007, fundamentate pe ideea sancționării pasivității culpabile a entității notificate și pe aceea de plenitudine de competență a instanței judecătorești în verificarea și asigurarea eficienței mecanismului conceput de legiuitor în cadrul Legii 10/2001, intimata reclamantă s-a adresat instanței cu solicitarea soluționării notificării sale.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, terenul ce face obiectul litigiului este parte din terenul în suprafață de 429,96 m.p. ce a aparținut soților N. în București, strada Z.O., sector 5; această parte, în suprafață de 172,50 m.p. este aferentă lotului nr. YY din proprietatea inițială, astfel cum reiese din istoricului proprietății reținut de instanțele de fond: 143,75 m.p. – N.M. și 28,75 m.p. – N.G., cel din urmă având-o pe reclamanta N.M. ca unică moștenitoare. La adresa în litigiu, soților N. le-a fost expropriată o suprafață de teren de 405 m.p. și o construcție de 153,38 m.p., prin Decretul nr. 291 din 13 august 1984, pentru care au încasat despăgubiri în sumă de 59.111 RON, din care pentru teren - 1.012,50 RON (405 mp x 2,50 RON/m.p.).

Dată fiind această constatare, în mod legal instanțele de fond au reținut incidența în cauză a dispozițiilor Legii 10/2001, notificarea fiind supusă regimului de soluționare prevăzut prin art. 11 din legea specială, întrucât preluarea abuzivă a avut loc prin expropriere. În verificarea cerințelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize topometrice, raportul de expertiză fiind depus pentru termenul din 13 mai 2010, dosar primă instanță; din cuprinsul acestei lucrări, instanțele de fond au reținut identificarea realizată cu privire la suprafața de teren de 172,50 m.p.

asupra căreia poartă litigiul de față, dar și împrejurarea că acesta este teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât nu este ocupat decât de o construcție ușoară, demontabilă, anume, un garaj care parte este situat pe acest teren și parte pe terenul în suprafață de 210,12 m.p., reconstituit reclamantei în proprietate în procedura Legii nr. 18/1991. Prin urmare, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) și (7) din Legea nr. 10/2001 și s-a dispus restituirea în natură a acestei suprafețe de teren, condiționată de restituirea de către reclamantă a contravalorii actualizate a sumei încasate în anul 1985 cu titlu de despăgubiri pentru această suprafață de teren, respectiv, de 431,25 RON (172,50 m.p.

x 2,50 RON/m.p.). Înalta Curte constată că recurentul reclamantul nu a formulat critici prin motivele de apel cu privire la cele constatate prin raportul de expertiză (astfel încât ele nu pot fi susținute omisso medio direct în recurs), după cum nici în fața primei instanțe nu a formulat obiecțiuni la raport. În consecință, cele susținute prin motivele de recurs cu privire la amenajările de utilitate publică subterane nu pot face obiectul unor verificări de legalitate în contextul prezentului recurs, întrucât ele privesc elemente ale situației de fapt care nu a fost contestată de pârât în fazele procesuale de fond. În plus, deși avea posibilitatea și în această etapă procesuală de a depune înscrisuri relevante în acest sens, potrivit art. 305 C. proc.

civ., care ar fi fost de natură a induce instanței un dubiu rezonabil cu privire la exactitatea situației de fapt confirmate de instanța de apel, astfel încât să se justifice o casare cu trimitere la instanța anterioară în baza art. 314 C. proc. civ., recurentul pârât nu a procedat în acest sens. Pe de altă parte, nici lipsa de rol activ [care nu poate suplini pasivitatea părților, date fiind și dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.] nu poate fi imputată curții de apel, față de criticile formulate de către același pârât prin motivele căii devolutive de atac, acesta neinvocând decât aspecte generice privind dovedirea dreptului de proprietate de către reclamantă și momentul până la care aceste probe pot fi depuse în procedura Legii nr. 10/2001.

În sfârșit, eventualitatea apartenenței terenului la domeniul public al unității administrativ teritoriale sau al statului, susținută prin motivele de recurs, nu constituie un impediment la măsura restituirii în natură, de vreme ce entitatea învestită cu soluționarea notificării (precum unitatea deținătoare) are la îndemână chiar posibilitatea dezafectării unor bunuri disponibile cu regim de proprietate publică, urmată de trecerea lor în proprietatea privată a statului, sau, după caz, a unității administrativ teritoriale, potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 213/1998, în vederea creării unui disponibil de terenuri (și nu numai) pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii, astfel cum prevede art. 1.7 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, normă citată fiind adoptată în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din lege. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei nr. 486A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2012.