ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 618/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 618/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față,
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 90 din
23 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba-lulia, secția penală, a fost respinsă,
ca nefondată, plângerea petentului T.E. împotriva rezoluției din data de 22
iunie 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia, în Dosarul
nr. 701/P/2009, menținută prin rezoluția din 19 iulie 2010 dispusă de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba lulia în Dosar
nr. 567/ll/2/2010. S-au reținut, în esență, următoarele:
Prin
plângerea înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba
lulia, s-a solicitat tragerea la răspundere penală a executorului judecătoresc
B.T.N. și a expertului tehnic I.I. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în
serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. și fals intelectual prev. de art. 289 C.
pen., constând în aceea că vânzarea la licitație publică a imobilului înscris
în CF Alba lulia cu nr. top. XX și RR s-a realizat în baza unui raport de
expertiză eronat prin care a fost identificată greșită situarea topografică a
casei de către un expert constructor și nu de către un expert topograf, astfel
că s-a procedat la vânzarea silită a altui imobil decât cel ce făcea obiectul
titlului executoriu.
Prin
rezoluția emisă în Dosar nr. 701/P/2009 din 22 iunie 2010 Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Alba lulia a reținut că faptele reclamate ar putea întruni
elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, pentru executorul judecătoresc și mărturie mincinoasă,
pentru expert, iar în privința lor a intervenit prescripția răspunderii penale
raportat la data săvârșirii, 21 decembrie 2001.
Rezoluția sus-menționată
a fost menținută de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Alba lulia, prin rezoluția din 19 iulie 2010 dispusă în Dosar nr. 567/ll/2/2010.
Verificând rezoluțiile
atacate pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, instanța a reținut
următoarele:
Soluțiile dispuse
în cauză de Parchet sunt temeinice și legale atât în ceea ce privește încadrarea
juridică a faptelor expuse în plângere, cât și în privința constatării intervenției
prescripției.
Astfel, fapta
expertului de a insera în cuprinsul raportului de expertiză consemnări care nu corespund
adevărului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă
prev. fiind de art. 260 C. pen. expertul fiind asimilat martorului din punct de
vedere procesual, acesta fiind și motivul pentru care el depune jurământ în fața
instanței ca și martorul.
În ceea ce privește
termenele de prescripție Curtea a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor
art. 122 C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică
este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.
Totodată, în
art. 124 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă
jumătate.
În speță, pretinsele
infracțiuni s-au consumat la data efectuării ultimului act de executare, respectiv
distribuirea prețului la 21 decembrie 2001.
Pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. este de închisoare de la 6
luni la 3 ani, iar pentru cea prev. de art. 260 C. pen. de închisoare de la 1 la
5 ani.
În consecință
la calcularea termenul de prescripție sunt incidente dispozițiile art. 122 lit.
d) C. pen., astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale a făptuitorilor
era împlinit la data de 12 august 2009, când petentul a formulat plângerea.
Întrucât intervenția
prescripției reprezintă o cauză care împiedecă punerea în mișcare a acțiunii penale
aspectele de fond ale plângerii nu au putut face obiectul analizei Parchetului și
nu pot face obiectul cercetării instanței.
Pentru aceste
considerente instanța a constatat că rezoluția atacată este corectă, respingând
ca nefondată plângerea petentului T.E.
împotriva sentinței
a declarat recurs petiționarul. Recursul declarat de petiționar împotriva sentinței
este nefondat.
Din examinarea
lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, prima instanță a dispus respingerea
plângerii formulate de petiționar, ca nefondată.
Într-adevăr, așa
cum rezultă din actele premergătoare efectuate, în cauză a intervenit prescripția
specială a răspunderii penale pentru infracțiunile reclamate de petiționar în sarcina
intimaților executor judecătoresc și expert tehnic.
Așa cum rezultă
din actele dosarului, data săvârșirii presupuselor infracțiuni, pentru care termenul
de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 C. pen. este de 5 ani,
este data de 21 decembrie 2001.
Potrivit dispozițiilor
art. 124 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă
jumătate.
În cauză, petiționarul
a formulat plângere la Parchet la data de 12 august 2009, dată la care, în raport
de data săvârșirii infracțiunilor, s-a împlinit termenul de prescripție specială
a răspunderii penale.
În raport de considerentele
expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, urmând
a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, cu obligarea acestuia
la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de recurentul petiționar T.E. împotriva sentinței penale nr. 90
din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba-lulia, secția penală.
Obligă recurentul
petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
17 februarie 2011.