ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 07 iunie 2006, sub nr. 210/30/2006, reclamantul E.U.W. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M. Timișoara, reprezentat prin P. și C.L.M. Timișoara, restituirea în natură a terenului situat în Timișoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidențiat în C.F. nr. 6352 Timișoara, nr. top 9399, cu o suprafață totală de 690 m.p., trecut în proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al fostei R.S.R. nr. 240 din 24 aprilie 1965. În subsidiar, în situația în care terenul nu mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. La dosarul cauzei reclamantul, prin reprezentantul său, a depus extras de CF nr. 6352 Timișoara, certificatul de naștere, adresa din 17 decembrie 1965 emisă de I.P. Timișoara, către E.A. și fiul acesteia, practică judiciară în materie. M. Timișoara, prin P. și C.L.M. Timișoara au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca netemeinică și nedovedită, arătând ca reclamantul a formulat cerere în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată cu nr. DO. 2005-2868 din 29 noiembrie 2005, prin care a solicitat C.M.F.F. parcela cu nr. top 9399, înscrisă în CF. nr. 6352 Timișoara, iar reclamantul nu a depus toate actele solicitate până la expirarea termenului legal în care notificatorii puteau completa dosarele și anume până la data de 30 noiembrie 2005, data prevăzută în O.U.G.

nr. 127/2005. În aceste condiții, cererea reclamantului a fost analizată și respinsă la 20 martie 2006, în cadrul ședinței Comisiei municipale de fond funciar. În principal, pârâții au considerat ca prematur introdusă cererea reclamantului, întrucât acesta avea posibilitatea ca în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii Comisiei municipale de fond funciar să atace această hotărâre în fața Comisiei Județene, conform H.G. nr. 825/2005. Prin sentința civilă nr. 769/ PI din 03 aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. 210/30/2006, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu M. Timișoara, prin P. și C.L.M.

Timișoara, fără cheltuieli de judecată, iar prin decizia civilă nr. 457 din 23 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 210/30/2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantul E.U.W.; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că din certificatul de calitate de moștenitor depus în cauză la termenul din 23 octombrie 2007 rezultă că după defuncta E.A.E., decedată la 8 iulie 1989 în Germania, a rămas ca moștenitor fiul acesteia E.L.J., iar după E.L.J., decedat la 12 martie 1989 în Germania, a rămas ca moștenitor reclamantul, în calitate de fiu, ceilalți moștenitori rămânând străini de moștenire. Prin urmare, Curtea a constatat că după proprietarii tabulari E.A.

și E.L. reclamantul are calitate procesuală activă în prezenta cauză. Pe rolul Tribunalului Timiș, cauza s-a reînregistrat sub nr. 210.1/30/2006, la data de 01 septembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 3857/ PI din 5 iulie 2011, pronunțată în dosarul nr. 201.1/30/2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul E.U.W. împotriva pârâților M. Timișoara, prin P. și C.L.M. Timișoara, fără cheltuieli de judecată, reținând că, în fapt, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Timișoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidențiat în C.F. nr. 6352 Timișoara, nr. top 9399, cu o suprafață totală de 690 m.p., trecut în proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al fostei R.S.R.

nr. 240 din 24 aprilie 1965, iar în subsidiar, în situația în care terenul nu mai poate fi restituit în natură, a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite. Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of. nr. 769/13.11.2007), a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În motivarea recursului în interesul legii, s-a reținut că, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având caracter special, reparator, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat. Prin cererea formulată de către reclamant în baza Legii nr. 247/2005, depusă la dosar rejudecare, s-a menționat, în subsol, împrejurarea că reclamantul nu are notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aspect necontestat de către acesta în prezenta cauză.

Or, în această situație, solicitarea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru imobilul expropriat apare ca fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare. Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-1 totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.

Reclamantul se află în situația de a solicita direct în instanță obligarea la acordarea de despăgubiri privind imobilul în litigiu, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului nr. 240/1965. În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună- credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 240/1965), nici in personam, după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voința acestuia de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării. Art. 6 din Convenție, garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, C. E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor legal, dar și preluarea abuzivă de către stat.

S-a conchis, că prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 80/ A din 12 aprilie 2012, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul E.U.W., reținând, în esență, următoarele. Prin acțiunea civilă formulată și precizată ulterior de reclamant, acesta a solicitat, în temeiul dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâților M. Timișoara, prin P. și C.L.M.

Timișoara la restituirea în natură a terenului situat în Timișoara, str. Partizanul (în prezent strada D.), înscris în CF nr. 6352 Timișoara, nr. top.9399, cu suprafața totală de 690 m.p., preluat de S.R. în temeiul Decretului de expropriere nr. 240 din 24 aprilie 1965, în scopul edificării unor cămine studențești. În alin. (2) al cererii introductive, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, să i se acorde despăgubiri bănești. Acțiunea civilă de față, astfel cum a fost formulată și precizată ulterior, la data de 15 decembrie 2009, este o acțiune în revendicare imobiliară prin care reclamantul tinde la redobândirea în proprietate și în posesie a imobilului preluat de S.R.

cu titlu de expropriere. Din punctul de vedere al admisibilității unui astfel de petit, sunt de observat și de interpretat sistematic prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură era posibilă până la intrarea în vigoare a legilor speciale de reparație, în speța Legea nr. 10/2001. Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act normativ cu caracter special să urmeze procedura administrativa astfel instituită. Că nu a procedat de această manieră, reclamantul este în mod exclusiv culpabil și, ca atare, nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. Cu privire la dreptul la un proces echitabilă, C.E.D.O.

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în aceasta materie de o anumită marjă de apreciere. Obligativitatea revendicării imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 doar în condițiile reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiție,printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupune doar că o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii noi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanțelor judecătorești. Legea nr. 10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acțiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, soluție ce a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform căruia bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, în condițiile în care există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot fi invocate cu succes, ceea ce înseamnă că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidența acestui act normativ nu mai este posibilă.

Un aspect important de subliniat îl constituie faptul că, persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluate abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși dreptul de proprietate asupra bunului, concluzie ce se desprinde din dispozițiile art. 42 alin. (l) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preemțiune al chiriașilor.

Pe de alta parte, prin reglementarea prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției, întrucât art. 6 din Convenție garantează „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanța judiciară, care se bucura de independență și este imparțială, să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile si obligațiile sale civile.

În aceeași măsura, s-a arătat că, în raport de data preluării bunului în patrimoniul statului, reclamantul nu poate invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., ratione temporis, acestea nefiind aplicabile și de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucât, la data analizei, reclamantul nu are în patrimoniu un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție și în acest sens se impune a se face și aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a apreciat ca o acțiune cu configurația celei de față devine admisibila numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art. l din Protocolul nr. l poate fi atât un drept real, cât și un drept de creanța, o speranța legitima la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamantul, la data analizei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații, în condițiile în care aceeași instanța a concluzionat în mod constant că art. 1 din Protocol nr. l adițional la Convenție nu garantează și restituirea unui bun ieșit din patrimoniu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.U.W., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Instanța de apel a soluționat pricina rezumându-se în a-și argumenta soluția pe o interpretare pretins sistematică a normelor interne în materie, potrivit căreia prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi putut avea efecte în contextul pricinii de față doar până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, punctul de vedere îmbrățișat de instanța de apel nu este susținut în dreptul intern în contextul în care „decizia IV din 1999” pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, cu putere obligatorie, are deja un caracter special derogator de la normele generale, pe de o parte, iar pe de altă parte, norma internă specială, Legea nr. 10/2001, care se susține că este aplicabilă în cauză și de la adoptarea căreia prima instanță a apreciat că nu ar mai produce efecte juridice dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu are incidență asupra pricinii pendinte, întrucât terenul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind astfel, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclusă aplicabilitatea acestui din urmă act normativ.

Pornind de la aceste două critici, s-a arătat că decizia recurată nu se întemeiază pe niciun temei legal, fiind astfel o construcție superficială, fundamentată pe norme interne inaplicabile în cauză și pe o practică C.E.D.O. străină de speța pendinte. În acest sens, s-a arătat că instanța de apel, pretinzând că rezolvă pricina printr-o interpretare sistematică a normelor ce ar fi incidente în materie, a omis să arate care ar fi norma juridică în baza căreia se conferă un grad sporit de preferabilitate normei speciale avute în vedere de Curte, în contextul concurenței dintre două astfel de norme derogatorii, întrucât atât dispozițiile legale învederate de reclamant, cât și normele speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 au un caracter excepțional față de dreptul comun.

Dispozițiile date de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 53/2007 au devenit obligatorii de la data de 13 noiembrie 2007, când aceasta a fost publicată în M. Of., însă aspectul omis de instanța de fond și apoi analizat lapidar și incomplet de către instanța de apel, a vizat faptul că în speța de față sunt aplicabile prevederile tranșate cu aceeași putere obligatorie prin „decizia nr. IV pronunțată la 27 septembrie 1999”, într-un alt recurs în interesul legii, de către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, unde s-a dispus că normele instituite de art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, referitoare la imobile ce nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, având în vedere că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991.

S-a conchis, că, din coroborarea celor două decizii ale instanței supreme emise cu putere obligatorie, intenția retroactivării normelor instituite prin art. 35 din Legea nr. 33/1994 vizează imobilele neutilizate timp de un an potrivit scopului pentru care au fost expropriate, ca și în cazul de față, astfel că pentru aceste cazuri, independent de analizarea altor factori, decizia „nr. IV din 1999” urmează a produce efecte și după adoptarea deciziei nr. 53/2007, iar din acest motiv soluționarea pricinii de către Curtea de Apel Timișoara este greșită, și că aplicând acest raționament cauzei pendinte se realizează aplicarea atât a art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, cât și art. 16 alin. (1) din Constituție privitor la egalitatea în fața legii.

De asemenea, s-a mai arătat că terenul în litigiu, raportat la amplasamentul său, cât și la modul de utilizare a acestuia, a fost încadrată de către pârâte la „măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 18/1991”, fapt ce înlătură, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea în speță a acestui din urmă act normativ, situație în care motivarea deciziei recurate s-a făcut prin raportare la un act normativ inaplicabil pricinii. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente; Obiectul acțiunii deduse judecății, așa cum a fost precizat, la prima instanță, îl constituie revendicarea imobilului preluat de S.R.

prin expropriere, în baza Decretului nr. 240/1965. Prima instanță, prin sentința pronunțată, a constatat că imobilul în litigiu cade sub incidența Legii nr. 10/2001, lege de reparație cu caracter special, iar prin motivele de apel reclamantul nu a formulat critici pe acest aspect, astfel că dezlegarea primei instanțe pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat. Prin urmare, critica formulată în recurs, cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, prin care reclamantul susține că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu nu intră sub incidența acestui act normativ, ci sub incidența Legii nr. 18/1991, tinzând astfel la a dovedi că imobilul în litigiu este exceptat de la procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, sunt critici formulate „omisso medio”, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Statuându-se cu putere de lucru judecat asupra regimului juridic al imobilului în litigiu, în sensul că acesta cade sub incidența Legii nr. 10/2001, se constată că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Față de această dispoziție legală și având în vedere că prezenta acțiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referință prevăzută de acest act normativ, reclamantul, pentru redobândirea în proprietate și posesie a imobilului în litigiu preluat de S.R.

prin expropriere, în baza Decretului nr. 240/1965, nu mai poate uza de acțiunea civilă de drept comun, ci are deschisă calea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, potrivit deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. , prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Statuându-se că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, pe de o parte, iar pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut dovada că din motive independente de voința sa nu a putut, în termen legal, uza de procedura prevăzută de acest act normativ, se constată că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, pentru retrocedarea bunului litigios.

De asemenea, se constată că nu poate fi primită susținerea reclamantului potrivit căreia în speță sunt incidente prevederile Deciziei VI din 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite, și nu „decizia IV/1999”, așa cum greșit a indicat acesta atât prin motivele de apel, cât și prin motivele de recurs, potrivit cărora dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că acest act normativ reglementează și situația imobilelor expropriate în perioada sa de referință, prin decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a decis schimbarea jurisprudenței cu privire la aceeași chestiune de drept ca și cea dezlegată prin decizia nr. VI/1999, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în acțiunile având ca obiect revendicarea bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa cum este cazul în speță. De aceea, se constată că legal instanțele de fond și apel au făcut aplicarea în speță a dispozițiilor Deciziei nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul.

În ceea ce privește critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 16 alin. (1) din Constituție, privind dreptul reclamantului la un proces echitabil, se constată că este nefondată, întrucât, prin reglementarea în cadrul Legii nr. 10/2001 a controlului jurisdicțional a deciziei/ dispoziției emise în procedura administrativă prevăzută de acest act normativ, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție. Imposibilitatea în care este pus reclamantul, căruia nu i s-a emis o decizie/ dispoziție motivată în temeiul acestui act normativ cu privire la imobilul în litigiu, prin care să fie suspus controlului jurisdicțional raportul litigios dintre acesta și pârâte, nu îi este imputabilă decât acestuia, întrucât nu a făcut dovada că nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive independente de voința sa.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul E.U.W.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.U. W. împotriva deciziei nr. 80/ A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.