ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la 07 iunie 2006, sub nr. 210/30/2006, reclamantul E.U.W. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M. Timișoara, reprezentat

prin P. și C.L.M. Timișoara, restituirea în natură a terenului situat în

Timișoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidențiat în C.F. nr. 6352

Timișoara, nr. top 9399, cu o suprafață totală de 690 m.p., trecut în

proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al

fostei R.S.R. nr. 240 din 24 aprilie 1965.

În subsidiar, în situația în care

terenul nu mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat acordarea

despăgubirilor cuvenite.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

La dosarul cauzei reclamantul, prin

reprezentantul său, a depus extras de CF nr. 6352 Timișoara, certificatul de

naștere, adresa din 17 decembrie 1965 emisă de I.P. Timișoara, către E.A. și

fiul acesteia, practică judiciară în materie.

M. Timișoara, prin P. și C.L.M. Timișoara

au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca

netemeinică și nedovedită, arătând ca reclamantul a formulat cerere în baza

Legii nr. 247/2005, înregistrată cu nr. DO. 2005-2868 din 29 noiembrie 2005,

prin care a solicitat C.M.F.F. parcela cu nr. top 9399, înscrisă în CF. nr.

6352 Timișoara, iar reclamantul nu a depus toate actele solicitate până la

expirarea termenului legal în care notificatorii puteau completa dosarele și

anume până la data de 30 noiembrie 2005, data prevăzută în O.U.G. nr. 127/2005.

În aceste condiții, cererea

reclamantului a fost analizată și respinsă la 20 martie 2006, în cadrul

ședinței Comisiei municipale de fond funciar.

În principal, pârâții au considerat ca

prematur introdusă cererea reclamantului, întrucât acesta avea posibilitatea ca

în termen de 10 zile

de la comunicarea

hotărârii Comisiei municipale de fond funciar să atace

această hotărâre

în fața Comisiei Județene, conform H.G. nr. 825/2005.

Prin sentința civilă nr. 769/ PI din

03 aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. 210/30/2006, Tribunalul Timiș a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins

acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu M. Timișoara, prin P. și

C.L.M. Timișoara, fără cheltuieli de judecată, iar prin decizia civilă nr. 457

din 23 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 210/30/2006, Curtea de Apel

Timișoara a admis apelul declarat de reclamantul E.U.W.; a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că din

certificatul de calitate de moștenitor depus în cauză la termenul din 23

octombrie 2007 rezultă că după defuncta E.A.E., decedată la 8 iulie 1989 în

Germania, a rămas ca moștenitor fiul acesteia E.L.J., iar

după E.L.J., decedat la 12 martie 1989 în

Germania, a rămas

ca moștenitor reclamantul, în calitate de fiu,

ceilalți moștenitori rămânând străini de moștenire.

Prin urmare, Curtea a constatat că

după proprietarii tabulari E.A. și E.L. reclamantul are calitate procesuală

activă în prezenta cauză.

Pe rolul Tribunalului Timiș, cauza s-a

reînregistrat sub nr. 210.1/30/2006, la data de 01 septembrie 2009.

Prin sentința

civilă nr. 3857/ PI din 5 iulie 2011, pronunțată în dosarul

nr. 201.1/30/2006, Tribunalul Timiș a

respins acțiunea precizată formulată de reclamantul E.U.W. împotriva pârâților

M. Timișoara, prin P. și C.L.M. Timișoara, fără cheltuieli de judecată,

reținând că, în fapt, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului

situat în Timișoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidențiat în C.F.

nr. 6352 Timișoara, nr. top 9399, cu o suprafață totală de 690 m.p., trecut în

proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al

fostei R.S.R. nr. 240 din 24 aprilie 1965, iar în subsidiar, în situația în

care terenul nu mai poate fi restituit în natură, a solicitat acordarea

despăgubirilor cuvenite.

Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (M. Of. nr. 769/13.11.2007), a

admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În motivarea recursului în interesul

legii, s-a reținut că, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având

caracter special, reparator, care reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul

imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se

impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase

fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au

fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate

celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.

Prin cererea formulată de către

reclamant în baza Legii nr. 247/2005, depusă la dosar rejudecare, s-a

menționat, în subsol, împrejurarea că reclamantul nu are notificare în baza

Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aspect necontestat de către

acesta în prezenta cauză.

Or, în această situație, solicitarea

de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru imobilul

expropriat apare ca fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

Deși avantajos, prin posibilitatea

părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun a

fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept

substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii,

prealabile sesizării instanței.

Prin dispozițiile sale, Legea nr.

10/2001 a suprimat practic

posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare

a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la

justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, supunându-1 totodată

controlului judecătoresc prin aceste

norme cu caracter special.

Reclamantul se află în situația de a

solicita direct în instanță

obligarea la

acordarea de despăgubiri privind imobilul în litigiu, invocând

preluarea

abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului nr. 240/1965.

În acord cu

principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii

nr. 10/2001 în concurs cu normele

dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de

reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii

nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea

unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze

incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate

abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr.

10/2001, în limitele date de

dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul

comun în materia retrocedării imobilelor preluate

de stat, cu sau fără titlu

valabil,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat, cu bună-

credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, de către chiriași.

Or, reclamantul

nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele

enumerate anterior, întrucât nu este

exceptat de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în

baza Decretului nr.

240/1965), nici in personam, după cum nu a fost revelat

nici un motiv independent de voința acestuia de a nu putea să fi urmat

procedura legii

speciale

prin formularea notificării.

Art. 6 din

Convenție, garantează fiecărei persoane „dreptul la un

tribunal”, adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație

privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, C.

E.D.O. a admis

că acest drept nu este absolut, că

este compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie

de

o anumită marjă de apreciere.

Existența Legii

nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă

art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială

pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii

pentru imobil (ceea

ce includea și restituirea în natură, ca măsură

prevalentă a legii speciale, în

condițiile în care era posibilă), dacă formula

notificare în termen legal, cel

prevăzut de art. 22, fiind în măsură să

dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de

moștenitor legal, dar și

preluarea

abuzivă de către stat.

S-a conchis, că

prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii formulată

după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce

intră sub

incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O.,

norma convențională garantând protecția unui bun actual

aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire

la

valoarea patrimonială

respectivă.

Curtea Apel Timișoara, secția I civilă,

prin decizia nr. 80/ A din 12 aprilie 2012, a respins, ca neîntemeiat, apelul

declarat de reclamantul E.U.W., reținând, în esență, următoarele.

Prin acțiunea civilă formulată și

precizată ulterior de reclamant, acesta a solicitat, în temeiul dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâților M. Timișoara, prin P. și C.L.M.

Timișoara la restituirea în natură a terenului situat în Timișoara, str. Partizanul

(în prezent strada D.), înscris în CF nr. 6352 Timișoara, nr.

top.9399, cu suprafața totală de 690 m.p., preluat de S.R. în

temeiul Decretului de expropriere nr. 240 din 24 aprilie 1965, în scopul

edificării unor cămine studențești.

În alin. (2) al cererii introductive,

reclamantul a solicitat ca, în măsura în care nu se poate dispune restituirea

în natură a terenului, să i se acorde despăgubiri bănești.

Acțiunea civilă de față, astfel cum a

fost formulată și precizată ulterior, la data de 15 decembrie 2009, este o

acțiune în revendicare imobiliară prin care reclamantul tinde la redobândirea

în proprietate și în posesie a imobilului preluat de S.R. cu titlu de

expropriere.

Din punctul de

vedere al admisibilității unui astfel de petit, sunt de

observat și de interpretat sistematic

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură

era posibilă până la intrarea în vigoare a legilor speciale de reparație, în

speța Legea nr. 10/2001.

Ulterior acestei date, se impunea ca

persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act

normativ cu caracter special să urmeze procedura administrativa astfel

instituită.

Că nu a procedat de această manieră,

reclamantul este în mod

exclusiv culpabil

și, ca atare, nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 6

din C.E.D.O.

Cu privire la dreptul la un proces echitabilă, C.E.D.O. a admis că acest drept

nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun

în aceasta materie de o anumită marjă de apreciere.

Obligativitatea revendicării

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 doar în condițiile

reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că

accesul la justiție,printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupune

doar că o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii noi este condiționată de

parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării

instanțelor judecătorești.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă reparatorie,

suprimă practic

acțiunea pe calea dreptului

comun în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă și,

fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează

sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl

subordonează controlului judecătoresc. Cum

reglementările cuprinse în

Legea nr. 10/2001

interesează substanțial și procedural ordinea publică,

rezultă că sunt de imediată aplicare, soluție ce a

fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

conform căruia bunurile preluate

fără

titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în condițiile

în care există o lege specială reparatorie, Legea

nr. 10/2001,

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot fi

invocate cu

succes, ceea ce înseamnă că ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare

a imobilelor ce

intră sub incidența acestui act normativ nu mai este

posibilă.

Un aspect

important de subliniat îl constituie faptul că, persoana

care, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, nu a solicitat

restituirea

bunului preluate abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi

speciale

pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși

dreptul de proprietate asupra bunului, concluzie

ce se desprinde din

dispozițiile

art. 42 alin. (l) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit

cărora imobilele care nu se restituie persoanelor

îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi

înstrăinate cu respectarea

dreptului de preemțiune al chiriașilor.

Pe de alta parte, prin reglementarea

prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001 a unui

control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile

emise în

procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai

respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției,

întrucât art. 6 din Convenție garantează „dreptul

la un tribunal”, adică

dreptul ca o

instanța judiciară, care se bucura de independență și este

imparțială,

să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile si

obligațiile sale civile.

În aceeași

măsura, s-a arătat că, în raport de data preluării bunului

în patrimoniul

statului, reclamantul nu poate invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la C.E.D.O., ratione temporis, acestea nefiind aplicabile și de

altfel, nu sunt aplicabile

nici ratione materie, întrucât, la data analizei,

reclamantul nu are în

patrimoniu

un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție și în acest

sens se impune a se face și aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a

apreciat ca o acțiune cu configurația celei de față devine admisibila numai în

măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și

al protocoalelor sale adiționale.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe

constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art. l din Protocolul nr.

l poate fi atât un drept real, cât și un drept de creanța, o speranța legitima

la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamantul, la data analizei, nu se

încadrează în niciuna dintre aceste situații, în condițiile în care aceeași

instanța a concluzionat în mod constant că art. 1 din Protocol nr. l adițional

la Convenție nu garantează și restituirea unui bun ieșit din patrimoniu.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul E.U.W., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat

următoarele;

Instanța de apel a soluționat pricina

rezumându-se în a-și argumenta soluția pe o interpretare pretins sistematică a

normelor interne în materie, potrivit căreia prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998 ar fi putut avea efecte în contextul pricinii de față doar până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, punctul de

vedere îmbrățișat de instanța de apel nu este susținut

în dreptul intern în contextul în care

„decizia IV din 1999” pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de

Justiție, cu putere obligatorie, are deja un caracter special derogator de la

normele generale, pe de o parte, iar pe de altă parte, norma internă specială,

Legea nr. 10/2001, care se susține că este aplicabilă în cauză și de la

adoptarea căreia prima instanță a apreciat că nu ar mai produce efecte juridice

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu are incidență asupra pricinii

pendinte, întrucât terenul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind

astfel, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclusă

aplicabilitatea acestui din urmă act normativ.

Pornind de la

aceste două critici, s-a arătat că decizia recurată nu se

întemeiază pe niciun temei legal,

fiind astfel o construcție superficială, fundamentată pe norme interne

inaplicabile în cauză și pe o practică C.E.D.O. străină de speța pendinte.

În acest sens, s-a arătat că instanța

de apel, pretinzând că rezolvă pricina printr-o interpretare sistematică a

normelor ce ar fi incidente în materie, a omis să arate care ar fi norma

juridică în baza căreia se

conferă un grad

sporit de preferabilitate normei speciale avute în vedere

de Curte, în

contextul concurenței dintre două astfel de norme

derogatorii, întrucât atât dispozițiile legale învederate de reclamant,

cât

și normele speciale reglementate

de Legea nr. 10/2001 au un caracter

excepțional față de dreptul comun.

Dispozițiile

date de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin

Decizia nr. 53/2007 au devenit obligatorii de la data de 13

noiembrie 2007,

când aceasta a fost publicată în M. Of., însă aspectul omis de instanța de fond

și apoi analizat lapidar și incomplet de

către instanța de apel, a vizat faptul că în speța de

față sunt aplicabile

prevederile tranșate cu aceeași putere obligatorie prin

„decizia nr. IV

pronunțată la 27 septembrie 1999”, într-un alt recurs în

interesul legii,

de către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție,

unde s-a dispus că

normele instituite de art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică, referitoare la imobile

ce nu au fost

utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost

preluate

de la expropriat, sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect

retrocedarea

unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare

a acestei legi,

dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, având în vedere că imobilului în

litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991.

S-a conchis, că,

din coroborarea celor două decizii ale instanței supreme emise cu putere

obligatorie, intenția retroactivării normelor

instituite prin art. 35 din Legea

nr. 33/1994 vizează imobilele neutilizate

timp de un an potrivit scopului pentru care au fost

expropriate, ca și în

cazul de față, astfel că pentru aceste cazuri,

independent de analizarea

altor factori, decizia „nr. IV din 1999” urmează a

produce efecte și după

adoptarea deciziei nr. 53/2007, iar din acest motiv

soluționarea pricinii

de către Curtea de Apel Timișoara este greșită, și că

aplicând acest

raționament cauzei pendinte se realizează aplicarea atât a art. 6 din

C.E.D.O. privind

dreptul la un proces

echitabil, cât și art. 16 alin. (1) din Constituție

privitor la egalitatea în fața

legii.

De asemenea, s-a

mai arătat că terenul în litigiu, raportat la

amplasamentul său, cât și la modul de utilizare a

acestuia, a fost

încadrată de către pârâte

la „măsuri reparatorii reglementate de Legea

nr. 18/1991”, fapt ce înlătură, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001,

aplicabilitatea în speță a acestui din urmă act normativ, situație în care

motivarea deciziei recurate s-a făcut prin

raportare la un act normativ

inaplicabil pricinii.

Examinând decizia în limita criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;

Obiectul acțiunii

deduse judecății, așa cum a fost precizat, la prima

instanță, îl

constituie revendicarea imobilului preluat de S.R.

prin expropriere, în baza Decretului

nr. 240/1965.

Prima instanță,

prin sentința pronunțată, a constatat că imobilul în

litigiu cade sub

incidența Legii nr. 10/2001, lege de reparație cu caracter

special, iar

prin motivele de apel reclamantul nu a formulat critici pe

acest aspect,

astfel că dezlegarea primei instanțe pe acest aspect a intrat

în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, critica formulată în

recurs, cu privire la regimul

juridic al

imobilului în litigiu, prin care reclamantul susține că, potrivit

art. 8 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu

nu intră sub incidența

acestui act

normativ, ci sub incidența Legii nr. 18/1991, tinzând astfel la a dovedi că

imobilul în litigiu este exceptat de la procedura de restituire

reglementată

de Legea nr. 10/2001, sunt critici formulate „omisso medio”, iar sancțiunea

este aceea a neanalizării lor.

Statuându-se cu

putere de lucru judecat asupra regimului juridic al

imobilului în litigiu, în sensul că acesta

cade sub incidența Legii

nr. 10/2001, se

constată că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare în speță a

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile

preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Față de această

dispoziție legală și având în vedere că prezenta

acțiune a fost introdusă după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar

imobilul în litigiu a fost preluat

de stat în perioada de referință prevăzută

de acest act normativ, reclamantul,

pentru redobândirea în proprietate și

posesie a imobilului în litigiu preluat de S.R. prin

expropriere,

în baza Decretului nr. 240/1965, nu mai poate uza de acțiunea civilă de

drept

comun, ci are deschisă calea procedurii speciale reglementată de

Legea nr.

10/2001, potrivit deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul

legii,

obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

, prin care s-a

stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994,

privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, nu se aplică

acțiunilor

având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea

în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Statuându-se că imobilul în litigiu

intră sub incidența Legii

nr. 10/2001, pe

de o parte, iar pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut

dovada că din motive independente de voința sa nu

a putut, în termen

legal, uza de

procedura prevăzută de acest act normativ, se constată că

reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în

revendicare pe dreptul

comun, pentru retrocedarea bunului litigios.

De asemenea, se

constată că nu poate fi primită susținerea

reclamantului potrivit căreia în

speță sunt incidente prevederile Deciziei

VI din 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secțiile

unite, și

nu „decizia IV/1999”, așa cum greșit a indicat acesta atât prin

motivele

de apel, cât și prin motivele de recurs, potrivit cărora dispozițiile

art. 35

din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca

obiect

retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în

vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, deoarece după

intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că acest act

normativ

reglementează și situația imobilelor expropriate în perioada sa

de referință, prin decizia nr. 53/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în

interesul legii,

obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a

decis schimbarea jurisprudenței cu privire la

aceeași chestiune de drept

ca și cea dezlegată prin decizia nr. VI/1999,

respectiv aplicarea

dispozițiilor art. 35

din Legea nr. 33/1994 în acțiunile având ca obiect revendicarea bunurilor

imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se

aplică acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după

intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, așa cum este cazul în speță.

De aceea, se

constată că legal instanțele de fond și apel au făcut

aplicarea în

speță a dispozițiilor Deciziei nr. 53/2007, pronunțată de

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul.

În ceea ce privește critica potrivit

căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

și art. 16 alin. (1) din

Constituție,

privind dreptul reclamantului la un proces echitabil, se

constată că este nefondată, întrucât, prin

reglementarea în cadrul Legii

nr.

10/2001 a controlului jurisdicțional a deciziei/ dispoziției emise în

procedura administrativă prevăzută de acest act

normativ, legiuitorul a

asigurat

tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil în sensul

art. 6

din Convenție.

Imposibilitatea

în care este pus reclamantul, căruia nu i s-a emis o decizie/ dispoziție

motivată în temeiul acestui act normativ cu privire la

imobilul în

litigiu, prin care să fie suspus controlului jurisdicțional

raportul litigios dintre acesta și

pârâte, nu îi este imputabilă decât

acestuia,

întrucât nu a făcut dovada că nu a uzat de procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 din motive independente de

voința sa.

Pentru

considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul E.U.W.

PENTRU ACESTE

MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta E.U.

W. împotriva deciziei nr. 80/ A din

12 aprilie 2012 a Curții de Apel

Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.